Contemporanul » (Con)texte » Sânziene şi alte fantasme

Sânziene şi alte fantasme

În lumina acestor dezvăluiri, opera Hertei Muller apare ca ieşirea de urgenţă din cele două infernuri: al totalitarismului comunist şi al unei familii marcată de ele…

Deşi multe reviste, mai ales cu profil academic, publică adeseori articole sau studii care devin repere în cercetare sau care deşteaptă interesul pentru viitoarele volume în lucru, impactul lor este mai mic decât acela al numerelor tematice, aşa după cum şi o piesă orchestrată captează atenţia în mai mare măsură decât un recital, chiar şi al unor mari cântăreţi.

Revista Incursiuni în imaginar, editată de Centrul Speculum al Universităţii Alba Iulia, poartă amprenta personalităţii criticului şi universitarului Mircea Braga, care a creat acest centru de cercetare şi i‑a conceput programul. Cei care au privilegiul să‑l cunoască ştiu deja ce înseamnă prezenţa acestui şef de orchestră: comparatism, erudiţie, dar şi personalizare a demersului critic, orientare internaţională, antrenare de forţe într‑un proiect de cercetare, comuniune între profesionişti şi tineri cercetători, doctoranzi sau proaspăt intraţi în posesia titlului. Editorii colaborează cu alte instituţii de profil, în primul rând, cu Centrul de Cercetare a Imaginarului Phantasma, condus de universitarul clujean Corin Braga, cu centre străine de cercetare a imaginarului fantastic, contribuţiile conferinţelor internaţionale apărând de două ori în volume publicate în străinătate. Indexarea în trei prestigioase baze internaţionale sporeşte atractivitatea revistei pentru cercetători talentaţi, în măsură să câştige atenţia publicul cititor. Tema ultimul număr al revistei – nr. 10/2020 –, având‑o pe Gabriela Chiciudean redactor responsabil, este Folclor, practici magice şi imaginar – o temă care a inspirat abordări curajoase ale unor capodopere de către cercetători foarte tineri, interesante anchete etno‑sociologice şi docte exerciţii de hermeneutică a imaginarului folcloric.

Tinerii colaboratori par să ştie că nu se debutează cu roluri mici şi nici scriind despre cărţi de raftul doi. Sigur, aici există riscul confruntării cu o intimidantă exegeză preexistentă, care fie anulează descoperiri pe cont propriu, fie fixează nivelul discursului la o cotă inaccesibilă pentru autori la început de carieră. Nu este cazul acestui număr de revistă, unde consultarea surselor şi notele erudite sunt doar contextul unor perspective noi asupra unor opere canonice sau interpretări originale, inclusiv în urma unei documentaţii etnografice pe teren.

Alina Bako de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, prezentă de peste un deceniu în cercetarea şi publicistica internaţională, deschide volumul cu Reprezentări şi funcţii ale sânzienelor în proza românească, în prim-plan aflându‑se Eliade şi Sadoveanu. Naraţiunea fantastică, tradiţional asociată atemporalului şi reprezentărilor subconştientului colectiv, se dovedeşte, prin exerciţiu comparativ, o variabilă a parametrilor generici şi a unei anumite poetici sau ideologii. Sadoveanu supune mitul sânzienelor unui regim pastoral, convenţional, chiar şi scenele sale istorice având un caracter muzeistic, artificios. Reprezentând un element de continuitate cu un puternic filon tradiţionalist‑sămănătorist, proza fantastică a lui Sadoveanu contrastează cu un Mircea Eliade de formaţie cosmopolită, la care fantasticul, ca şi la Voiculescu, influenţat de William James şi Gabriel de Tarde, este un fenomen psihic indus de interacţionism: indivizii văd în lume ceva despre care au auzit sau au citit: „S‑ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s‑o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi”.

Aritinei Iancu îi reuşeşte o tentativă aparent imposibilă, aceea de a reconcilia, înglobând într‑un comentariu unitar, interpretări distanţate în timp ale enigmaticului şi unicului din toate punctele de vedere roman al lui Mateiu Caragiale. Adoptând un demers mai recent al lui Ioan Derşidan (Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şi liturgicul operei) ca propria ipoteză de lucru, Aritina Iancu împleteşte în firul argumentaţiei referinţe la exegeza mai veche sau mai nouă a Crailor (Vasile Lovinescu, Ovidiu Cotruş, Barbu Cioculescu, Matei Călinescu, Mircea Braga), descoperindu‑le înrudirea profundă care le face să apară ca un singur exerciţiu de variaţiune fenomenologică. Aceasta este însă şi o nouă lectură aplicată, speculând detalii relevante ale textului matein, în special elementele autoreflexive în lumina cărora romanul apare, alături de Remember, ca o biblie a estetismului decadent, îngroşând caricatural florile răului din realitatea vulgară şi morbidă, pentru a lăsa să apară, prin contrast, simbolistica unei iniţieri esoterice. Studiul detaliat al paginilor dedicate Arnotenilor construiesc un Mateiu Caragiale care, precum şi Proust, a simţit frustrarea de a nu mai afla idealul de distincţie şi estetism romantic în rândul unei aristocraţii decăzute, cazul românesc fiind agravat de tarele spaţiului levantin, observate cu voluptate şi de un Ion Barbu fascinat de grotesc. Efectul contrapunctic al transfigurării Crailor din final este atribuit de Aritina Iancu polului liturgic al opoziţiei anunţate din titlu, imaginarul alchimic al pasajului justificând într‑adevăr revelaţia lor ca lapis, semnificat al spiritului eliberat din realitatea imundă prin alchimia artei.

Erudiţia membrilor cercului în materie de imaginar ocult este ilustrată şi de alte două titluri, Iniţiere şamanică şi alchimie magică într‑un basm popular românesc de Liliana Danciu şi Prezenţa zmeilor, aspecte ale contaminărilor malefice în basm şi descântecul popular românesc de Petru Adrian Danciu. Liliana Danciu descoperă un scenariu alchimic în basmul Ţugunea, fiul mătuşii, cules de G. Dem Teodorescu şi publicat şi de Petre Ispirescu cu titlul Ţugulea, fiul uncheaşului şi al mătuşii. Formula iniţială trimite la o epocă de aur, edenică, a abundenţei şi a binelui omniprezent, când lupii dormeau laolaltă cu oile. Mitul, consideră autoarea, este întoarcerea la cuvântul plin de lucruri, al coincidenţei fiinţei şi rostirii: „Tridimensionalitatea profană a lumii dispare pentru ca acel illo tempore al abundenţei nesfârşite şi al armoniei totale din «drama» mitică, transpusă în poveste să se prelungească şi să devină o unică realitate, în care existenţa şi povestea se suprapun până la coincidenţă totală. A povesti şi a fi devin totuna, căci pentru omul arhaic însetat de real singurul mod valid de existenţă este cel mitico‑ritualic”. Simbolurile nunţii alchemice, soarele şi luna, sunt identificate în ipostaza calului cu soarele în faţă şi luna în spate, care este obiectul dorinţei ce motivează călătoria iniţiatică. Se consideră a fi prezente simbolistica magiei şamanice, precum şi alte miteme din zona Asiei Minor, despre care Corin Braga afirmă într‑un interviu că se prea poate să le fi fost cunoscute vechilor daci prin intermediul soldaţilor romani veniţi din acele teritorii ale imperiului. Reconstituirea posibilelor influenţe ar putea, credem, să‑l aibă în vedere şi pe Irineu, episcopul de Lyon, care a copilărit în Asia Minor, a fost educat în Est, păstrând ulterior legături cu Cappadocia. Irineu e cel care l‑a făcut cunoscut în epocă pe Valentin, gnosticul care a încercat o alianţă cu creştinismul, păstrând şi imaginarul alchemic. Ar mai putea fi speculate, în acest sens, numele împăratului – Auraş (aur, lapis) ‑, precum şi răsplata lui Ţugunea stăpân, în final, pe „împărăţia de sus şi pe cea de jos” – un ecou, poate, al acelui Quod est inferius est sicut quod est superius al Tabulei Smaragdina.

Cât de realist era planul lui Ceauşescu de a sistematiza locuinţele sătenilor în speranţa că va moderniza peste noapte comunităţile săteşti tradiţionaliste? Luându‑şi drept umbre virgiliene pe Ovidiu Papadima (O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, 1995) şi câţiva antropologi – Arnold Van Gennep, J.G. Frazer şi E. Crawley – Claudia‑Alina Coroiu realizează o anchetă în comuna Vidra care îi confirmă existenţa elementelor de continuitate în viaţa comunitară în postcomunism în condiţiile migraţiei, lucrului în străinătate, revenirii la locul de origine după contactul cu alte civilizaţii. Mentalul colectiv legat de momentele arhetipale ale vieţii se arată destul de conservator, numeroasele practici ritualice din trecut fiind privite cu distanţare (Se zicea…), dar fiind încă resimţite sub regim deontic (E bine să…, Se cuvine…), iar multe dintre ele sunt în uz.

Ce se petrece însă în universul mic, al subconştientului individual, şi cum se conformează acesta principiului realităţii? Exact la modul în care îl defineşte Freud în relaţie cu principiul dorinţei: vedem în lume ceea ce ne‑am dori să fie mai curând decât ceea ce este cu adevărat. În Memoria magică a satului la Herta Müller, Petriana Rusu speculează asupra genezei imaginarului magic despre care depune mărturie Herta Müller răspunzând întrebărilor ziaristei Angelika Klammer în Patria mea era un sâmbure de măr (2016). Istoria gândirii animiste a copilului care a fost cândva laureata Nobel, impulsul ei de a se contopi mioritic cu plantele, înghiţindu‑le asemeni ierbivorelor pe care le păştea, sau, dimpotrivă, invenţia unui mit al vieţii ca fiind echivalentă cu numărul de respiraţii dintre casă şi cimitir, înşirate precum mărgelele pe aţă începe în… Siberia unde i‑a fost deportată mama. Pentru mulţi copii, familia a fost refugiul compensator în faţa unui regim totalitar, dar nu şi pentru Herta Müller. Ca şi cum suferinţele şi morţile celor din jur i‑ar fi indus o insensibilitate necesară supravieţuirii, mama sa o punea să muncească, o bătea zilnic, în vreme ce bunica o timora printr‑o cenzurare a gândirii ca în Orwell: „Nu te duce cu gândul într‑acolo unde nu trebuie” sau „…asta nu trebuie s‑o spui niciodată la nimeni”. Animismul ca alternativă a solitudinii în mijlocul familiei, ca şi al unei şcoli unde copiii cereau zgomotos profesorilor să bată un coleg, cu o înverşunare demnă de Penitenciarul Piteşti, se explică astfel ca efect al traumei şi evazionism. În lumina acestor dezvăluiri, opera Hertei Muller apare ca ieşirea de urgenţă din cele două infernuri: al totalitarismului comunist şi al unei familii marcată de ele.

Tot un efect compensator, în contextul litaniei pe deplin justificate despre deşcolarizarea României, am urmărit scriind despre acest admirabil număr al revistei de la Alba Iulia.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest