Editorial

Să luptăm cu imposibilul

Vă mulţumesc că aţi venit să‑mi faceţi curaj; aveam nevoie, într‑adevăr, de curaj: eu care am mimat de atâtea ori curajul! A fost un moment când am vrut să părăsesc Bucureştiul de ziua mea. Acum un deceniu, la 80 de ani ai mei, am petrecut lângă soţia mea bolnavă, la Paris. De astă dată, câţiva prieteni m‑au convins să rămân. Şi, mai ales, Academia Română m‑a convins, prin domnul preşedinte acad. Ioan‑Aurel Pop. Regret că nu se află lângă noi. Mulţumesc seniorului Ioan Dumitrache pentru calda prezentare şi inspirata moderare a acestei sesiuni. Nu vreau să vă mai solicit mult răbdarea. Am ascultat atâtea discursuri care m‑au copleşit, pentru că sunt elogii, uneori, excesive. Ascultându‑le, am avut senzaţia că silueta mea, uşor, treptat, se îndepărtează; parcă se înstrăinează de mine, cum, de altfel, mi se întâmplă de multe ori, cum se întâmplă de câteva ori, când, în mod brutal, în viaţă, ne îndepărtăm de noi înşine, de propria noastră figură, de propria noastră persoană. Poate chiar de propria noastră existenţă.

Sigur, eu nu trebuie să mă justific că am ajuns la această vârstă. Poate… Dar vreau să vă spun că, în multe clipe, mi‑a fost teamă de acest zid; pentru mine 90 de ani au fost un fel de zid. Abia după ani de zile am înţeles titlul unui poem epic al meu, numit Drumul la zid. Unii susţin, probabil, că maestrul Breban are parte de o îmbătrânire excesivă – ceea ce, de fapt, nu s‑a produs. În mintea mea, în memoria mea care e continuă, eu sunt la fel de tânăr ca altădată. Meseria mea stă pe memorie. Îmbătrânirea, aşadar, nu s‑a produs în mintea mea, în memoria mea care îşi continuă meseria. Da, meseria noastră se sprijină de memorie ca de un stâlp, uneori, melodios, alte dăţi melancolic, aşa cum de memorie se agaţă marii poeţi, întorşi cu faţa mai puţin spre gingaşele lor fapte şi mai mult spre fantezia, care se clatină între melancolie şi isterie, un anumit tip de isterie! Isteria aceea creativă, puternică, aproape masculină. E, aici, Ana Blandiana.

Din tinereţe suspectam prezentul şi sugeram unor prieteni apropiaţi ca, de pildă, Nichita Stănescu sau Matei Călinescu, să nu se lase păcăliţi de elogiul prezentului şi de scufundarea enormă a lumii în prezent. Le spuneam, atunci, o frază pe care, pare‑se, n‑au înţeles‑o, nici n‑au acceptat‑o imediat. Au înţeles până la urmă… Le spuneam prietenilor că prezentul nu conţine valori; şi acest lucru îl repet şi astăzi, deoarece nici prezentul de azi nu conţine valori. Sigur, azi o să vă pară mai firesc acest paradox. Cred că Europa, pentru mine, pentru orizontul meu biografic şi imaginativ, înseamnă trecut. Exact la fel crede maestrul meu, Friedrich Nietzsche, care mă hrăneşte, mă locuieşte cumva de decenii, inclusiv atunci când eram aproape singurul din cultura română când vorbeam de autorul capodoperei Ştiinţa veselă sau Dincolo de bine şi de rău şi îl citam în cărţile mele. Din păcate, mulţi critici, care scriau comentarii la unele texte ale subsemnatului, se fereau să‑l citeze pe Nietzsche, comentat şi analizat, spuneam, în ample pasaje din ultimele mele romane. Chiar sub Ceauşescu, când îl lăudam intens pe Nietzsche… Ştiţi foarte bine că am fost atacat şi pentru faptul că îl servesc pe acest gânditor european şi, totodată, mă hrănesc din el. Nietzsche vorbeşte enorm despre trecut în forme, uneori, ar părea, extrem de reacţionare. Nu am timpul necesar să vă citesc câteva pagini acum din opera lui. Sunt pagini care şi astăzi v‑ar clătina, v‑ar irita inclusiv prin această uriaşă admiraţie faţă de Imperiul Roman, considerat de acest filosof unic singurul mare imperiu stabil al Europei şi al omenirii. Un imperiu care s‑a răspândit pe câteva continente, a durat o mie şi ceva de ani. Un imperiu care a stabilit forme organizatorice urbanistice, ne‑a lăsat şi o legislaţie pe care conducerea, justiţia lumii a adoptat‑o: dreptul penal, civil şi roman.

V‑aş citi acum din Nietzsche… Poate, odată o să ne întâlnim să vă citesc din paginile sale, unde acest gânditor radical laudă şi explică stabilitatea enormă a Imperiului Roman, pe care doar Imperiul Iudeilor a încercat să‑l egaleze, fără succes. Acest imperiu este edificat pe o structură socială care multora li se pare nedemocratică. Cuvântul democratic, în libertate, îl folosim de multe ori fals; îl folosim aiurea. Nietzsche vorbeşte de stăpâni, de aristocraţi, de patricieni şi de sclavi, şi face o teorie interesantă: numai o astfel de structură socială poate crea stabilitate şi e aptă de a crea valori fundamentale. Pe noi ne‑au învăţat exact invers nu numai comuniştii şi fasciştii pe care îi dispreţuim şi i‑am dispreţuit totdeauna, căci aceştia au făcut un prăpăd în secolul al XX‑lea, acest secol murdar, mai murdar decât întreg Evul Mediu, cu tot cu cele trei sisteme ticăloase, murdare şi primitive: fascist, nazist şi bolşevic. Se confundă, adeseori, perioada bolşevică cu cea comunistă. Comunismul a fost un sistem centralizat, aşa‑zis democratic, sigur, evident, construit pe baze poliţiste. Noi, tinerii care am fost atunci, am trăit acest bolşevism din 1948, când au fost eliminaţi din manualele şcolare marii scriitori, când au fost eliminaţi peste o sută de academicieni din Academia Română.

Noi, românii, noi, ţăranii români pierduţi (suntem toţi ţărani români), l‑am dat afară pe unul din cei mai mari filosofi şi poeţi ai Europei – Lucian Blaga – din această instituţie de vârf. Ca şi pe Rebreanu, ca şi pe Petrovici, ca şi pe atâţia alţii. De aceea spuneam prietenilor mei de la Cluj că nu admirăm administraţia clujeană, pentru că l‑au eliminat pe Blaga şi de la catedră. Şi‑i pregăteau, în două rânduri, şi alte încercări, cum mi‑au pregătit şi mie un proces penal, despre care am aflat de la Gabriel Andreescu, care e aici, în Aula Academiei, şi pe care îl salut cu căldură. Gabriel Andreescu cunoaşte această problemă şi‑i mulţumesc că m‑a apărat şi în faţa justiţiei. Ne‑a apărat pe toţi: pe mine, pe Doinaş, pe Buzura, pe Noica, pe Adrian Marino, pe Mircea Iorgulescu şi pe alţii în cartea lui Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii. De ce s‑a întâmplat acest război fratricid în cultura română după revoluţie, când a fost împuşcat Ceauşescu? Ce eroare! Să murdăreşti revoluţia română care a avut victime! E singura revoluţie din ţările din Est reală!

Deci, trecutul înseamnă, e adevărat, şi un cuvânt: un cuvânt simbolic, un cuvânt unic, pe care noi nu‑l mai folosim astăzi, de parcă ar aparţine unei limbi străine! Cuvântul tradiţie nu‑l mai foloseşte nimeni! Dar noi suntem aici; noi ne‑am născut din tradiţie. Din ideea fastuoasă de tradiţie, idee, uneori, hazardată şi splendidă a părinţilor şi a părinţilor părinţilor, şi a părinţilor părinţilor părinţilor noştri. Cine ar fi crezut vreodată în unirea celor trei provincii atât de diferite, care au stat secole la rând sub trei imperii etern antagoniste? Moldovenii – sub tătari şi ruşi. Noi, ardelenii – sub austrieci şi unguri. Muntenii – sub turci şi fanarioţi. Basarabenii, sub ruşi şi sovietici. Ne uităm valorile tradiţiei! Uităm şi cuvântul onoare! Se vorbeşte şi în parlament – ce oroare! – despre postmodernism şi postmodernitate, care nu există, n‑a creat valori şi a încercat să atace nu numai generaţia mea, generaţia ′60, în care eu şi Nichita am pus în mişcare totul şi am venit cu o idee – autonomia esteticului – care atunci când am spus‑o la Paris, cronicarii de la Figaro m‑au întrebat: cum de nu ieşiţi voi, la Bucureşti, să faceţi grevă şi publicaţi în acel marasm? În marasmul acela dictatorial noi publicam cărţi adevărate, cărţi de literatură valoroase. Am spus că aplicăm teoria turnului de fildeş, a autonomiei esteticului. Oriunde aud, astăzi, prostia enormă că turnul de fildeş este o separare de viaţă! Da, sigur că e o separare de viaţă; i‑am spus şi lui Nichita: dacă nu ne despărţim, nu ne distanţăm (eram la 1957) de porcăria numită viaţă politică, nu avem nici o şansă să creăm artă adevărată. Noi visam artă de înalt nivel!

Astăzi se mimează arta, se mimează literatura, se mimează fantezia! Ce uşor se pot mima aceste lucruri… Autonomia esteticului deci. Eu şi prietenul meu, Nichita, am depus pe masa naţiunii române valori în valută: cărţi care cred că stau în picioare şi astăzi! Cât vom trăi – ne‑am spus amândoi sub dictatură – nu vom accepta să calce nimeni cu bocancii lor murdari în cărţile noastre. Nu vom accepta nici o intruziune, nici o ingerinţă de nici un fel: nici a politicii, nici a moralei! Vă mulţumesc, PS Timotei, că sunteţi cu noi! Noi respectăm istoria, respectăm credinţa şi Biserica. Eu vin dintr‑o familie de preoţi de zece generaţii şi sunt convins de faptul că artele, literatura, poezia, bineînţeles, nu trebuie să accepte nici un fel de ingerinţe. Ştiu că e foarte greu, foarte greu, să‑ţi menţii credinţa, să fii tu însuţi când, iată, finanţele năvălesc pe teritoriul nostru în locul… tătarilor şi în locul ruşilor!

Aş fi vrut să deplâng faptul că agricultura română a fost timp de 50 de ani călcată în picioare şi este călcată în picioare şi astăzi. Eu am teoria mea; a fost un adevăr în ce priveşte colectivizarea, crearea colhozurilor care s‑a spus că e democraţie. Gospodărie colectivă! Ce minciună conţin aceste două cuvinte! Cum vă sună a gospodărie colectivă? Gospodăria în agricultură înseamnă proprietate asupra pământului, asupra uneltelor, asupra animalelor, asupra satului, deci asupra polisului, pentru că satul românesc a fost de multe ori sub formă de polis. Cum poate să fie această proprietate: co‑lec‑ti‑vă? Ce minciuni! Nu ne‑am dat seama 40 de ani de asta şi am pierdut un adevăr în această sintagmă. Ori la colectiv, ori la gospodărie. Stalin şi Dej, cu toată haita aceea de criminali care ne‑au stăpânit, s‑au năpustit asupra ţăranului român. Eu şi în cartea mea Frica am spus tot ceea ce mulţi susţin cu jumătate de gură: de fapt, cea mai mare tragedie a bolşevismului n‑a fost nici a bisericii – a fost, e adevărat, şi a Bisericii! –, nici a intelectualităţii – a fost, într‑adevăr, şi a intelectualităţii –, nici a justiţiei, a fost şi a justiţiei. Cea mai mare tragedie a bolşevismului a fost a ţărănimii române.

Acum câteva luni, i‑am spus prietenului meu – Dumnezeu să‑l ierte! – Eugen Simion că trebuie să facem ceva, să ne reapropiem încă o dată de ţărani, de agricultură. Veneam după 20 de ani de Paris; am stat acolo, în acest oraş, unde am scris şi am publicat. Am rămas uimit, acolo, în vestul european, nu de airbus‑ul făcut de ei, francezii cu nemţii, sau de trenurile grande vitesse. Nu m‑au uimit acestea, mai ales, în sudul Franţei, unde mi‑am petrecut multe veri cu familia mea; acolo, în micile orăşele, la piaţă, intelectuali, profesori universitari, actori veneau cu brânză făcută de ei, cu caş, cu animale de rasă, francezii producând, e ştiut, peste 400 de feluri de brânză, dintre care 40 sunt de capră, care îmi plac mie, ca şi vinurile lor enorme, din care fac zeci de miliarde de dolari! Bravo lor! În timp ce noi avem o ţară făcută pentru agricultură şi pentru cultură…, şi ce facem? Ce facem? Ce avem? Avem credinţă. În credinţă noi am fost primii. Biserica, preoţii au păstrat limba, e adevărat, scrisă iniţial în slavonă. Şi cât de greu am scăpat de slavonism.

Un prieten m‑a rugat să fac o mărturisire. Când tovarăşul Ceauşescu mi‑a dat România Literară, am crezut că vom lupta… Lupt şi acum. Îmi pare rău pentru momentul când nu voi mai putea lupta pentru noi… Îmi pare rău… Iertaţi‑mă… Eu în fiecare zi şi în fiecare noapte… ţin discursuri poporului român. Şi, uneori, mi‑e teamă că o iau aiurea. E adevărat că noi, unii scriitori, unii artişti, unii compozitori, poate şi unii cercetători, luptăm pentru naţiunea română. Ce facem cu ea?! Cu naţiunea română ce facem?!

Mulţumesc, Victor [acad. Victor Voicu – n.red.] dragă! Ce nemernicie să se taie fondurile la sănătate, cercetare, educaţie şi cultură! Oamenii care nu produc taie fondurile la cercetare. Prin tăierea fondurilor, sănătatea, cercetarea, educaţia şi cultura sunt atacate. Acum se investeşte în tehnică! Şi lumea intelectuală confundă ştiinţa cu tehnologia, în timp ce acestea n‑au nici o legătură. Am fost întrebat alături de un mare regizor, Roberto Gavaldón, care era contra televiziunii, care e scopul televiziunii. Acum sunt contra telefonului mobil, care îi împiedică pe tineri să fie ei înşişi şi‑i duce în ispită. Iată cum arată ispita astăzi! Ştiinţa, filosofia şi poezia stau, în acelaşi timp, şi aşteaptă. Să inventăm. Să luptăm cu imposibilul. Să fim ridicoli. Riscul culturii române e ridicolul, spaima de sărăcie, de ratare. Noi acceptăm aceste riscuri. Cine ne condamnă pe noi poeţii, care acceptăm riscurile bogăţiei noastre?!

Vă mulţumesc!

Textul integral al intervenţiei la Sesiunea omagială a Academiei Române
Nicolae Breban • 90. Aula Academiei Române. 1 februarie 2024
(Un grupaj omagial – în pag. 19-26)

Nicolae Breban

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button