Polemice

Apărarea României în era crizelor fuzionate

„Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.”
Constituţia României, art. 55.1

 

În vremurile tulburi actuale istoria ar fi fost o bună învăţătoare a vieţii pentru liderii occidentali, ajutându‑i să evite o mulţime de greşeli strategice, precum subestimarea Rusiei. În ciuda aşteptărilor, colapsul Rusiei nu a avut loc, iar bumerangul fermecat al sancţiunilor a înzdrăvenit economia agresorului, subminând în schimb economia europeană. Nici Putin nu a fost răpus de cancere, aşa cum proroceau unii propagandişti, dovedindu‑se a fi o adevărată reîncarnare a zeului Osiris, un zeu care moare pentru a reînvia. În acest context, alarmată de evoluţiile neaşteptate de pe fronturile din Ucraina, lumea occidentală a trecut la o regândire a politicii de apărare, la o reevaluare a gradului de pregătire pentru un eventual război cu Rusia.

 

Occidentul, de la iluzii fatale la şocul realităţii

 

Dacă liderii occidentali ar fi cunoscut la nivel elementar istoria, ei nu ar fi repetat marile erori strategice făcute de Napoleon şi Hitler în campaniile din Rusia. Unul a plecat de la premisa greşită că după cucerirea Moscovei Rusia va capitula, a neglijat logistica şi a ignorat faptul că spaţiul şi clima pot fi arme mortale; celălalt şi‑a propus cucerirea unui teritoriu uriaş şi înfrângerea unei armate puternice în câteva săptămâni, ignorând geografia, distanţele, problemele ridicate de tehnica de luptă într‑un teritoriu fără şosele, unde ploile şi îngheţul se transformau peste noapte în generali invincibili. Însă cea mai gravă eroare a lui Hitler a fost ignorarea generalului Timp, lăsându‑se antrenat într‑un război de uzură pentru care nu avea resurse. Exact această ultimă cumplită eroare este pe cale să o facă doamna Ursula von der Leyen, angajând Europa într‑o cursă a înarmărilor, în condiţiile în care la temelia casei comune sunt deja plasate câteva bombe, de felul agendei verzi, crizei energetice, inflaţiei, stimulării imigraţiei ilegale din Africa, colapsului agriculturii. A forţa UE să intre într‑un război de uzură, luându‑se la trântă cu generalul Timp, înseamnă a nu realiza riscurile implicate de această decizie, cât şi faptul că supraînarmarea presupune aruncarea la coş a revoluţiei verzi şi trecerea la folosirea masivă a cărbunilor pentru oţelării, pentru că producţia de armament se bazează pe o industrie energofagă şi înalt poluantă. Industria siderurgică europeană, reînviată din morţi de noua cursă a înarmărilor, se va confrunta cu efectele simultane ale preţurilor ridicate ale energiei şi cerinţele absurde ale politicilor verzi. Cum va împăca doamna Ursula capra politicilor climatice cu varza poluării industriei de război? Oare nu va ajunge să bată cap în cap Green Deal‑ul cu supraînarmarea, tăind gazul şi cărbunii de dragul salvării planetei, în timp ce va mări poluarea prin producţia milioanelor de obuze de 155 mm? Ce efect va avea suplimentarea bugetelor de apărare şi lansarea de comenzi uriaşe de armament de către statele sărăcite, dezindustrializate, aduse în criză severă de politicile deştepte din ultimii cinci ani ale Comisiei Europene?

Este pregătită România pentru un război de apărare?

 

Veştile proaste din Ucraina au dus la o schimbare radicală de atitudine a Occidentului faţă de război. Optimismul iniţial a fost înlocuit de o stare de panică şi de chemarea la lupta cea mare cu Rusia. La noi, generalul Vlad Gheorghiţă a avertizat că suntem slab pregătiţi pentru o astfel de situaţie. El a fost contrazis rapid de strategii Ciolacu şi Iohannis, mari experţi în simigerie şi turism exotic transcontinental, aceştia arătând că putem dormi mai departe liniştiţi, fiind temeinic apăraţi de NATO.

Războiul este un moment al adevărului. Starea de ignorare a realităţii poate ascunde mari riscuri. În 1916, România nu era pregătită pentru marea înfruntare. Ea a atacat cu o armată numeroasă, dar foarte slab echipată şi insuficient instruită. După trecerea Carpaţilor, ofensiva a fost oprită de Erich von Falkenhayn şi incompetenţa Marelui Cartier General, incapabil să materializeze un plan bun, prevăzând reducerea liniei frontului la 350 de kilometri şi unirea grupărilor care ieşiseră din trecători. Atunci s‑a văzut cât de mult fusese neglijată Armata, o bună parte din fondurile alocate ajungând să fie delapidate. Investiţiile făcute în preajma războiului au fost tardive, ţara având o înzestrare precară la începerea ostilităţilor. Existau mulţi generali înaintaţi în grad şi funcţii pe criterii fără legătură cu meritele şi profesionalismul dovedite. Ei comandau o armată cu puţini ofiţeri de carieră, cu puţine tunuri şi mitraliere, fără puşti‑mitralieră, nivelul de instruire al trupelor fiind precar. Armata de ţărani şi învăţători a înfruntat un inamic având de şase ori mai multe mitraliere şi o superioritate copleşitoare a artileriei. Catastrofa a fost evitată prin hotărârea, competenţa şi sacrificiul unor David Praporgescu şi Ion Dragalina, prin spiritul de sacrificiu dovedit de soldaţi în luptele inegale cu un inamic puternic, rezistenţa de la Oituz din septembrie 1916 a Diviziei 15 infanterie, condusă de generalul Eremia Grigorescu, ori şarjele disperate de la Robăneşti şi Prunaru din noiembrie 1916, fiind exemple pe care nu avem dreptul să le uităm. Gheorghe Donici, fost senator şi veteran al Războiului de Independenţă, s‑a oferit voluntar la 68 de ani să participe la Războiul Reîntregirii, căzând eroic în şarja de la Robăneşti asupra artileriei germane. Forţa morală dată de patriotism a salvat atunci ţara, patriotism cultivat sistematic prin şcoala lui Spiru Haret. Da, Manevra de la Flămânda şi catastrofa de la Turtucaia ar fi putut duce la scoaterea României din război. Doar prin sacrificiul a sute de mii de eroi nu s‑a ajuns acolo, mari intelectuali aflându‑se în primele rânduri. Regina Maria, Ecaterina Teodoriu, Hortensia Papadat Bengescu ne‑au arătat prin fapte că şi femeile pot avea o mare contribuţie la realizarea idealului naţional. Când torentul german părea de neoprit, Regele Ferdinand nu şi‑a pierdut cumpătul, reuşind să combată ferm atitudinile defetiste, intervenind eficient pentru demiterea ofiţerilor incompetenţi din corpul de comandă. Astfel s‑a reuşit evitarea capitulării, aspect ignorat astăzi.

Dacă în 1916 Armata era condusă de o serie de generali incompetenţi, care „luau prânzul la Capşa”, cum se prezintă situaţia astăzi? Ei bine, efectivele şi dotările sunt îngrijorătoare, dar avem în schimb 2000 de generali pregătiţi de luptă! Dacă am fi atacaţi, am descoperi că tehnica de luptă este învechită şi în cantităţi insuficiente, că mulţi militari s‑au pensionat la 45 de ani şi au pensii speciale. Pentru efectivele existente, ar fi trebuit să avem cel mult zece generali, nu 2000! Această armată a generalilor Moş Teacă ar fi trebui să comande 30 de milioane de soldaţi, nu câteva zeci de mii. Stăm mai rău decât în Mexicul lui Pancho Villa, unde existau doar două grade: de sergent şi general. Este greu de imaginat cum va fi condusă oastea vitejilor neinstruiţi TikTok, pentru a apăra ţara în cele mai lungi zile, cum ar fi spus Erwin Rommel, până la venirea forţelor NATO. Faţă de 1916 şi 1941, când lipsa instruirii şi a echipamentului a fost compensată de patriotism, astăzi nu vom putea avea, fie şi pentru 72 de ore, un război patriotic al poporului trotinetist‑corporatist. Mai mult, dacă generalii comentatori de jocuri pe calculator şi debitat bazaconii la televizor ar fi văzuţi de Putin, pericolul invaziei ar fi iminent, tiranul rus neputând rata un astfel de moment favorabil.

 

Generali în căutarea patriotismului pierdut

 

Planificarea strategică a apărării, bazată pe achiziţionarea unor arme scumpe, ignorând total forţa morală, pregătirea populaţiei şi a militarilor pentru război, reprezintă o eroare fatală, forţa morală fiind la fel de importantă ca armamentul ultramodern. În trecut, datoria ostăşească era o onoare pentru români, astăzi, în epoca genului fluid, ea a ajuns să reprezinte un abuz al statului faţă de diafanii trotinetişti. O propagandă intensă privind inexistenţa unor valori româneşti, a faptului că nu avem ce preţui şi respecta explică fuga tinerilor de armată, mai ales că la şcoală au fost învăţaţi să aibă doar grija propriilor interese şi a stării de bine, nu să‑şi apere patria la nevoie.

Şi totuşi, pentru această ţară fără însemnătate, după Patapievici, Perpessicius a fost rănit la mâna dreaptă, fiind obligat tot restul vieţii să scrie monumentala sa operă cu mâna stângă, iar Topârceanu a făcut doi ani de lagăr la bulgari. Pentru o ţară artificială, făcută din bucăţi, după Boia, au murit sute de mii de eroi în Războiul Reîntregirii. Cum să nu dispară patriotismul, când  istoria, o disciplină identitară interesând în cel mai înalt grad apărarea naţională, de un sfert de veac a fost „deznaţionalizată”, fiind redusă la un ghiveci de teme privind viaţa cotidiană, relaţii internaţionale, organizarea juridică. Da, în şcoală se studiază o istorie a românilor fără români, ca şi cum acest spaţiu a fost locuit de o populaţie fără identitate, cultură, civilizaţie, spiritualitate distincte. Naţiunea a dispărut din manuale, iar momentele decisive ale afirmării ei sunt tratate superficial ori deloc. Capitolele de istorie militară, socială, economică, ale luptei de emancipare naţională au fost şi ele eliminate. Dacă pe vremea dualismului austro‑ungar şi a ţarismului deznaţionalizarea românilor prin maghiarizare, germanizare şi rusificare intra în sarcina imperiilor opresoare, astăzi această sarcină este realizată de guvernul României, în numele „europenizării” şi al integrării într‑un stat federal inexistent, ingineria identitară fiind implementată prin intermediul unor politici aşa‑zis reformiste. Generalul Gheorghiţă trebuie să mulţumească pentru această stare de fapt unui lung şir de miniştri, începând cu Andrei Marga, autorul eradicării educaţiei patriotice şi a istoriei naţionale din şcoală. În acelaşi timp, şeful Armatei ar putea realiza o bună propagandă pentru serviciul militar voluntar cu sprijinul marilor patrioţi civici Pleşu, Liiceanu, Patapievici, intelectuali de mare forţă în mobilizarea tinerilor pentru apărarea patriei, mai ales când sacrificiul este irezistibil monetizat cu salariul minim pe economie.

Statul trebuie să asigure condiţiile necesare pentru ca cetăţenii să‑şi poată apăra ţara. Dacă domnul Gheorghiţă doreşte pregătirea populaţiei pentru apărare, ar trebui să‑i solicite distinsei doamne Ligia Deca să treacă urgent la reintroducerea educaţiei patriotice în şcoală, precum şi la revizuirea programelor şi manualelor de istorie cu sprijinul Academiei Române. Ar fi un pas important spre refacerea forţei morale, de care vom avea absolută nevoie într‑o lume a crizelor şi războaielor.

■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila

Constantin Toader

Total 1 Votes
0

Constantin Toader

Constantin Toader  (n. 15 decembrie 1962, Iași, România) este istoric român, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica”. Este preocupat de cercetarea istoriei moderne și contemporane a românilor (industrializarea României, partide și ideologii politice, istoria învățământului românesc). A fost membru al Consiliului Național pentru Curriculum (1997 -1998). Coautor al curriculumului de istorie pentru clasele VII – XII.

Cărţi: „Dimensiunea eminesciana a ființei noastre”, Brăila, 2010; „Monografia Colegiului Economic „Ion Ghica”, Editura Danubius, Brăila, 2012.

Articole și studii în revistele Contemporanul. Ideea Europeană, Tribuna învățământului, Istros, Convorbiri economice, Colocvii dunărene.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button