Eseu - Publicistică

Deliciile ficţiunii istoriografice

Dincolo de vremuri şi mode literare, ficţiunea istoriografică a avut întodeauna o incontestabilă priză la publicul cititor atras fie de exerciţiile de reconstituire (şi, deseori, de reabilitare) a figurilor istorice accentuate, a epocilor demult apuse sau a limbajului de odinioară, fie de palimpsestul documentar etalat de cele mai bune dintre producţiile genului, ca să nu uităm de textualizările ludice şi de subtilitatea ideatică propuse de către unii romancieri… Punctele de suspensie se pot umple la infinit cu explicaţii psiho‑sociale sau cu sofisticate teorii ale receptării, însă ceea ce contează până la urmă este fascinaţia mereu vie exercitată de această subspecie romanescă. O foarte bună mostră a fenomenului este Chiajna din Casa Muşatinilor, romanul Simonei Antonescu apărut în 2023 la Editura Polirom, (re)construcţie plină de savoare a vieţii Doamnei Chiajna, dincolo de haşurările cu care ne‑au obişnuit istoricii şi de imaginea negativă pe care i‑o datorăm lui Al. Odobescu.

Cele peste şapte sute de pagini ale romanului se citesc pe nerăsuflate, naraţiunea curgând fără sincope în tonalităţile unui limbaj versatil care‑şi schimbă pe nesimţite registrele, oferindu‑le delicii atât filologilor aflaţi în căutare de trufandale, cât şi cititorilor dispuşi să se piardă în atmosfera vieţii private şi a mecanismelor de putere ale veacului al XVI‑lea, recreate cu migală de o scriitoare cum puţine mai sunt pe la noi, obsedată nu numai de acurateţea detaliilor istorice, ci şi de tranzitivitatea textului. Sensibilă la aspectul metatextual, subtil diseminat în textura ficţională, Simona Antonescu dezvoltă o întreagă teorie în care pivotul rămâne povestea, reflectând asupra ubicuităţii acesteia – „Drumurile noastre sunt pline de poveşti” – şi asupra unui rest perpetuu între povestea încă nespusă (dar interiorizată) şi povestea rostuită în cuvânt, a unei depotenţări prin exteriorizare: „pentru că orice poveste îşi pierde ceva din farmec după ce este rostită. Strălucirea ei începe să se mătuiască pentru noi, cei care ne‑am aflat în mijlocul faptelor şi încercăm să le istorisim”. Ceea ce sugerează scriitoarea este că o istorie încă nelimitată/nedefinitivată de/prin logos îşi păstrează intactă potenţialitatea imaginativă, încapsulând în sine o infinitate de scenarii narative într‑o infinitate de formulări lingvistice, marcate de o infinitate de aplicaţii hermeneutice ş.a.m.d. Dacă, pornind de aici, se poate declanşa o dezbatere filologică nesfârşită, la care teoreticienii literari şi semioticienii pot aduce nenumărate argumente, reflecţiile asupra virtuţilor soteriologice ale povestirii (de la despovărare la trăirea duală a timpului – cel trecut, al naraţiunii, şi cel prezent, al lectorului, marcat gnoseologic) deschid un dialog alimentat de mai toate domeniile umaniste, accesibil însă oricărui cititor.

În logica Simonei Antonescu, povestea apare ca fiind concurată la tot pasul de către uitare, cele două forţe definind istoria Doamnei Chiajna, mai ales dacă ne gândim la obsesia ei pentru memorie, explicită în provocarea lansată cronicarului Macarie, întrebat de fetiţa Chiajna dacă va scrie despre ea şi teoretizată într‑o cugetare precum: „Memoria este ca o piatră aruncată pe luciul unei ape. Sare din loc în loc, alegând la întâmplare clipele pe care le păstrează.” Deloc întâmplător, şi memoria, ca şi povestea, funcţionează selectiv, condiţionată întotdeauna de un circuit de putere (politică şi discursivă, în acelaşi timp).

Dacă nu ar exista timp – notează autoarea în preambulul teoretizant al romanului –, cărturarii lumii spun că lucrurile s‑ar petrece toate deodată în acelaşi spaţiu. Ar fi invizibile unele pentru altele, ca să poată încăpea. În iatacul acesta, Chiajna tânără şi frumoasă îşi poartă pruncul în braţe şi râde, fără să ştie că tocmai a trecut pe lângă Chiajna cea de peste ani, înveşmântată în straie cernite, plânsă, speriată şi încercând să ascundă asta, hotărâtă să‑şi ţină copiii în viaţă. În braţele ei, pruncul se răsuceşte ca să scape, o trage de păr, palma lui e asudată, iar ea se roteşte fericită cu el prin iatac, printre cei din viitor, pustiiţi de durere, înspăimântaţi, fără să se vadă unii pe alţii. Dacă nu ar exista timp, toate acestea ar fi deodată aici, acum. De aceea este bine că lucrurile sunt invizibile unele pentru altele, căci altfel s‑ar amesteca, iar durerea din viitor ar otrăvi fericirea din prezent, s‑ar împrăştia ca cerneala într‑un pahar cu apă curată, întinând‑o.” În siajul acestei speculaţii elegante, cu nuanţe ucronice, asupra naturii timpului din naraţiune, romanul se construieşte pe un cuceritor joc al diacroniilor, în care sugestia glisărilor temporale (mai cu seamă pe linia timpului care se dilată) şi cea a unei duble geneze, la care participă deopotrivă trecutul şi prezentul, este concurată de ideea cronofagiei („Timpul părea să se hrănească cu copii de voievod, fete şi băieţi de‑a valma.”). Acestora li se adaugă diacronia propriu‑zisă, fidelă calendarului bizantin (titlurile capitolelor încep întotdeauna cu precizarea anului pe stil vechi – „7040 de la Facerea Lumii” ş.a.m.d.), marcat întotdeauna catastrofic (anul Vărsatului Negru, al holerei, al şerpilor, al manei, al sectei, al leproşilor etc). Rezultă un calendar funest care structurează viaţa Chiajnei, fiica lui Petru Rareş şi nepoata lui Ştefan cel Mare, din copilărie până la surghiunul final la Istanbul. Istoriile ei – copilărie în Cetatea Sucevei, bejenia în Cetatea Ciceului, căsătoria cu Mircea Vodă, domnitorul Valahiei – se intersectează atât cu jocul marii istorii europene, cât şi cu paliere secundare de putere, în care acţionează politici matrimoniale şi culturale, evoluează bresle şi se decantează mituri şi legende autohtone.

Concreteţea geografiilor străbătute de personajele romanului ancorează într‑o foarte atentă documentare (translată şi în harta Bucureştilor intarsiată în primele pagini ale romanului), concurată de palierul intertextual al Chiajnei din Casa Muşatinilor. Referinţa obligatorie în această istorie despre putere în care, în mod excepţional pentru timpurile evocate, personajul central este o femeie, rămâne Il Principe al lui Machiavelli, cu un reflex al conceptului de virtù, declinat întotdeauna la feminin, exemplele invocate obsesiv fiind Caterina Sforza şi, prin extensie, Caterina de Medici sau Roxelana. Mai mult decât atât, în jurul Chiajnei toate istoriile tind să se scrie la feminin – de la aventurile Marulei, văduva meşterului Pătraşcu din Şcheii Braşovului, negustoreasă cu profil de picaro, care cutreieră Europa, aducând mărfuri şi (po)veşti, la Maria Craiovescu, figura accentuată a unei ordini matriarhale. Personajele masculine sunt relocate într‑un marginalitate contextuală, dar obligatorie, din moment ce, de la Drăculeşti la Carol Quintul şi Felipe al II‑lea, de la Soliman Magnificul şi Henric al VIII‑lea la Lăpuşneanu la cei doi Zápolya (tată şi fiu), ele configurează harta politică a unei Europe în care Chiajna îşi exersează abilităţile politice şi militare, romanul reconstituind inclusiv bătăliile în care ea a condus armata.

Departe de a rămâne doar un discurs ficţionalizat despre politică sau putere, Chiajna din Casa Muşatinilor este şi un roman al istoriei culturale, cu luxuriante ficţionalizări ancorate în argumente lingvistice şi ipoteze atestate. Una dintre acestea îi este rezervată lui Coresi, într‑un episod cu delicioase speculaţii lingvistice – în care el îşi aminteşte amuzat de confuzia scribului care, transcriind Istoria naturală a lui Pliniu cel Bătrân, a înlocuit „lapillis” cu „pupilli” –, dar şi într‑unul cu implicaţii teologice – când i se cere să înlocuiască „datorie” cu „greşeală”/ „păcat”, reflex al preeminenţei culpabilităţii în creştinism –, o alta fiind construită ludic pe seama unor (im)posibile Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiica sa, Ruxandra (în răbufnirea interogativă a Chiajnei).

Palimpsestul romanesc creat de către Simona Antonescu încoporează un adevărat spectacol al simţurilor (concurat doar de cel ritualizat al povestirii, ordonat uneori în jurul unui topos sadovenian – hanul), în care descrierile bucatelor şi leacurilor, ale stofelor şi armelor reuşesc să creeze senzaţia unei veridicităţi unde plasticitatea limbajului nu ancorează exclusiv în terminologia arhaizantă, ci alunecă într‑un discurs firesc, la care orice lector poate reacţiona imersiv. Documentarea minuţioasă rămâne fundamentală la acest palier, indiferent că ne gândim la istoria zahărului, produs de lux în epocă, abia intrat în circuitul gastronomic european, fie că ne delectăm cu vechi reţete de leacuri preparate de Lăcustă. Ele reprezintă doar o mică parte dintr‑o atent gestionată istorie a vieţii private în secolul al XVI‑lea, nuanţată de consideraţii psihologice neconcesive (un exemplu bun rămâne deosebirea dintre a‑ţi iubi copilul şi a fi mulţumit de el), precum şi de o excelentă prezentare a ritualisticii din viaţa cotidiană, cu un accent deosebit pus pe riturile funerare (pentru că „singurul adevăr al vieţii era moartea”) şi pe cele de lustraţie.

Măiestria limbajului se susţine prin fascinaţia exercitată de anumite cuvinte, justificate la tot pasul de încărcătura lor istorică şi de portanţa lor semiologică convertită în puterea de a crea sau de a deconstrui naraţiuni, de a lăsa urme (obsesie structurală la Chiajna), dar şi de a relativiza hermeneutic. Protagonista din Chiajna din Casa Muşatinilor îşi explică atracţia faţă de cuvintele astfel: „Îşi petrecuse viaţa culegând sensul frazelor în totalitatea lor, un miez care se alegea singur, îndată ce fraza era aruncată în lume. Sensul acesta se destrăma atunci când începea să se gândească la însemnătatea fiecărui cuvânt în parte. Nimic nu mai era sigur. Ceţuri începeau să plutească peste cele rostite, iar între intenţia celui care vorbise şi înţelegerea celui care auzise se crăpau spaţii libere în care încăpeau interpretări.” Prin Chiajna din Casa Muşatinilor Simona Antonescu izbuteşte o performanţă intelectuală greu de egalat, într‑o formulă narativă complexă, specializată, pe care puţini romancieri autohtoni au curajul s‑o abordeze.

■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific

Constantina Raveca Buleu

Total 1 Votes
0

Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a născut la 16 martie 1979 la Bistrița. A absolvit Facultatea de Litere a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba și literatura româna – limba și literatura germană (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul aceleiași facultăți (2003). În 2008 a obținut titlul de doctor în filologie, cu distincția Summa cum laude, cu teza Paradigma puterii în secolul al XIX-lea. Petrece un stagiu de cercetare la Universitatea din Bologna (2005) și un stagiu de cercetare la Jawaharlal Nehru University, New Dehli, India (2009), participă la mai multe congrese și conferințe naționale și internaționale. Este membră al Uniunii Scriitorilor din România și a Asociației de Literatură Generală și Comparată din România. Publică studii și cronici literare în mai multe reviste din țară și din străinatate.

Premii: Biblioteca Județeană “Octavian Goga”, în cadrul celei de-a doua ediții a “Anului editorial 2007 – carte și presă clujeanș”, premiul pentru eseu.

Cărți: Reflexul cultural grec în literatură. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003; Dostoievski și Nietzsche. Congruente și incongruente. Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004; Patru eseuri despre putere. Napoleon, Dostoievski, Nietzsche, Foucault. Prefață de Stefan Borbély, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007; Paradigma puterii în secolul al XIX-lea, Ideea Europeană, 2011

Cărți publicate de Constantina Raveca Buleu (vezi aici)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button