Este vorba, desigur, de gusturi estetice. Ne întrebăm adesea ce ne place, dar mai puţin cui şi de ce plăcem. Scriitorii români de la început de mileniu şi‑au pus, totuşi, se pare această întrebare, deoarece nu puţine sunt exemplele celor preocupaţi să fie traduşi, unii chiar aspirând la statutul de scriitor internaţional, care se exprimă la fel de bine într‑o limbă străină ca şi în limba română. Iar atunci când elogiile însoţesc trofee ale unor competiţii literare, suntem siguri că nu sunt convenţionale. Admiratori ai stilului lui Cioran, pentru care franceza era limbă dobândită, literaţii francezi rămân amfitrioni deschişi românilor francofoni. În ultimii câţiva ani, doi dintre aceştia, Sonia Elvireanu şi Ionuţ Caragea, au câştigat premii la concursuri organizate de asociaţii ale scriitorilor francezi. Ionuţ Caragea a fost premiat de trei ori de Societatea Poeţilor Francezi. Volumul Mon amour abyssal a primit Premiul „François‑Victor Hugo 2018”, Locuiesc în casa cu ferestrele închise a câştigat Premiul „Mompezat 2019”, iar Infecté par l’amour a obţinut o diplomă de onoare.
În 2019, volumul Le soufflee du ciel de Sonia Elvireanu a fost distins cu Prix Jacques Viesvil de Société des Poètes Français din Paris. În acelaşi palmares, mai figura şi un premiu „Anna de Noailles” câştigat de Alain Morinais. În 2020, un alt volum al aceleiaşi poete, Le chant de la mer à l’ombre du héron cendré, a primit Diplôme d’honneur conferită de Société des Poètes Français din Paris, iar un an mai târziu era distins cu Prix d’honneur la Grand Concours du Monde Francophone „La Renaissance”, decernat de Académie poétique et littéraire de Provence.
Diferenţa de gust ce pare să le fi dat câştig de cauză acestor poeţi, printre alţii, în Franţa, la un nivel foarte înalt, s‑ar putea să ţină chiar de distincţia dintre avangardă şi renaştere. Dacă despre poezia anilor ’60 din România se vorbeşte ca despre o renaştere, după perioada stalinistă, a ceea ce F.R. Leavis numeşte „marea tradiţie”, poezia de o parte şi de alta a secolului XXI manifestă un fel de complex al epigonatului sau „melancolie a descendenţei”, cum a tradus Monica Spiridon expresia lui Harold Bloom de anxiety of influence. Paradoxal este faptul că modelul emulat este… avangarda – rebelă, nonconformistă, refractară instituţionalizării şi academizării, şi, mai ales, ruptă de orice tradiţie. Afirmarea internaţională a avangardei româneşti din perioada interbelică
explică probabil nostalgica încercare de resurecţie în acest muzeu universal de artefacte, unde sfârşeşte acum şi creaţia literară.
Încercăm să descifrăm poetica celor care au conferit aceste distincţii celor doi poeţi. Ne atrage atenţia titlul unei publicaţii în format retro, quatro, girată de Centre Laurentien d’Intérpretation de la poésie: Rebelle Analogique. Analogia implică întotdeauna conştiinţa unei tradiţii sau constituirea ei în cazul în care fronda era născută din ambiţia unui început absolut. Un poem de Yves‑Gabriel Brunet se apropie tot mai mult de tonul unui program: poezia vine din mareea memoriei, fiecare generaţie este o nouă maree care schimbă cunoaşterea (experienţa proprie) în conştiinţă (mintea universală constituită istoric). Prin poezie, umanitatea trece pragul dinspre Tenebre spre Lumină, „lustruind oglinda care repetă istoria istoriei sale, aruncând în ea o imagine şi mai sofisticată, potrivită instrumentarului atomic şi oglinzii electronice”.
James Sacré alege proza pentru a face elogiul poeziei, care pare să aibă calităţi suplimentare, deoarece limbajul ei nu poate fi parafrazat, se naşte la intersecţia dorinţei de expresie şi poetica tăcerii, percepţia fiind posibilă doar prin acele cuvinte insubstituibile.
Poeta Isabelle Poncet‑Rimaud scrie în Prefaţa la Umbrele curcubeului despre capacitatea Soniei Elvireanu de a ipostazia memoria trecutului în „poeme ale solitudinii locuite”, „dând nume şi corp fiinţei dispărute, devenind psalmul unei eternităţi recreate, ofrandă a vieţii”.
Jean‑Paul Gavard‑Perret, profesor universitar, remarcă într‑o cronică din revista Le Littéraire din 2015: „Ionuţ Caragea restaurează eterul în versuri care au o severitate opalescentă sau, uneori, o duritate precum cea a lui Emil Cioran”. Aspiraţia fiinţei umane spre absolut este remarcată şi de acad. Giovanni Dotoli, scriind despre Mon amour abyssal în Revue européene de recherches sur la poésie (2018): „Nu e o poezie de rutină, ci o poezie a profunzimii, care pătrunde în inima materiei şi merge până la limita posibilului”. În Rebelle Analogique (vol. 1, nr. 1, 2021), poetul însuşi se confesează că s‑ar dori deconectat de la Internet (poemul Déconnecté), refugiat într‑un loc unde se mai scrie cu un creion pe o foaie de hârtie un contract de iubire sau de alianţă între poet şi cititorul universal, deoarece pentru el scrisul „nu este o simplă ocupaţie, ci o dedicaţie lui Dumnezeu”.
Într‑un număr din 2020 al revistei Recours au Poème: Poésies & Mondes poétiques, editat de Carole Mesrobian, apare un grupaj de poeme ale lui Ionuţ Caragea din volumul recent premiat, J’habite la maison aux fenêtres fermées, primul intitulându‑se, semnificativ, Certificat de renaissance şi unde recunoaştem afinităţi cu amintitele poetici franţuzeşti: „Ce mystérieux miroir/ dans lequel l’humanité/ cherche son visage imperceptible/ cette île de lumière/ entourée d’un océan de nuit”.
Dacă soarelui diurn poetul îi preferă rivalul nocturn, astrul imaginaţiei, aceasta nu este unica substituire prin care el săvârşeşte magia creării unui univers paralel cu acela al globului de tină. Ceasornicarul fără mâini, cel mai recent volum al lui Ionuţ Caragea (Editura ASLRQ 2022), propune o alianţă cu literaţi născuţi, nu conform arhivei civile, ci esoterice: sub semnul astral al lui Aries. Foarte diferiţi ca vârstă biologică, aceste spirite considerate afine sunt aduse laolaltă în virtutea forţei operaţionale a regimului ficţional în care s‑a strămutat Ionuţ Caragea din momentul obţinerii „certificatului de renaştere” întru poezie.
Poezia lui Caragea se naşte dintr‑un unghi de fugă, dintre virtualul digital şi utopia astrală, printr‑un artificiu sorescian: limbajul comun, chiar idiomatic, este inserat într‑o structură de sens aferentă alchimiei şi soteriologiei în care icoanele lucrurilor sunt dublate, repetate, de codul lingvistic al treimii prozodice (trei terţine): „Sângele meu te priveşte/ cu ochi mari/ prin rănile iubirii/ neîmplinite// şi pentru că nu‑i oferi alinare/ se‑nchide în inimă/ şi bate cu pumnii‑n pereţi /până cad toate tablourile/ în care tu surâdeai// într‑un final/ sângele meu iese pe străzile/ doar de el cunoscute //şi când ajunge la capătul lor/ îşi aduce aminte/ de atingerea ta// şi plânge/ şi plânge cu lacrimi albastre/ direct pe hârtie”. Poezia este efect al realizării că risipirea lucrurilor în evenimentele timpului real (dispariţia imaginii din oglindă, a lucrului incinerat în cenuşă, a mărului în muşcătură etc.) este posibilă prin simplul act de voinţă al creatorului de stări posibile. Magia poeziei înseamnă re‑facere a fa‑cerii, recuperare a energiei umane cheltuite într‑un univers închis în care totul există etern. Ca şi în declinarea fonetică a numelui lui Bloom, alias Sinbad, în Ulise, de Joyce – un manifest al ieşirii din realitatea consumistă şi din istoria demonică prin anihilarea sensurilor limbii naturale –, poetul inventează un joc al derivării pur fonetice lipsite de sens, anihilând astfel temporalitatea („tic tac tic tac/ ticul lui tac/ tacul lui tic// totul şi nimic”). Poetul procedează astfel iconic (limbaj care imită sensul prin chiar forma sa), demonstrând fonetic ceea ce afirmase la nivel semantic: intersubiectivitatea poeziei creează acea bizară conştiinţă în care dispar fuzionând eul autorului şi eurile cititorilor. Poetul are chiar îndrăzneala de a parafraza un pasaj din Vechiul Testament, unde Dumnezeu se prezintă lui Moise printr‑o tautologie a prezenţei autosuficiente (Eu sunt cel ce este): „eu sunt cel care/ sunt eu// eu sunt cel care /sunt tu// eu sunt cel care/ sunt toţi/ şi niciunul// …”
Poetul procedează deliberat prin analogie, nu numai între realitatea de fiecare zi şi „soarele interior” – o metaforă care, ca şi într‑un desen expresionist al compozitorului Schönberg, simbolizează interioritatea subiectivă –, dar şi între cea dintâi şi poiein, creaţia de poeme. În Copilul luptei, e vorba aparent de gelozia unui fiu care nu suportă ca tatăl său să arate afecţiune altor copii, dar acest arhetipal scenariu serveşte ca termen surprinzător al unei metafore a scrierii poemului, proces în care autorul alege dintre variante rivale (numite poem şi antipoem). Ca şi în poezia Vulpea de Ted Hughes, unde povestea intruziunii unei vulpi în camera sa, asediindu‑i simţurile, sfârşeşte în poemul astfel intitulat pe pagina scrisă, Caragea finalizează războiul metaforic al facerii poetice prin ipostazierea acestuia ca text (interesant este amănuntul că, spre deosebire de ipostazierea din spirit pur în copil a lui Iisus, poemul este o în‑fiinţare postapocaliptică): „Începi să plângi/ lacrima atinge hârtia/ şi ca prin minune/ cuvintele moarte reînvie/ într‑un singur poem/ îţi pui semnătura sub el/ şi te culci. („Copilul luptei”).
Spaţiul articolului s‑a terminat mai înainte să parcurgem patruzeci de pagini din acest dens volum de poeme, care merită mai degrabă citate decât înstrăinate în comentariu. De aceea vom încheia cu câteva aforisme – gen în care gustul franţuzesc a descoperit analogii în timp, de la Montaigne la Julien Green (Giovanni Dotoli): „Ce e mai greu de urcat, o scară fără cer sau una fără trepte?”; „La renaştere, omul trebuie să‑şi taie singur buricul”; „Ce este oglinda? O anticameră în care ne obişnuim cu nimicul”; „Toate oglinzile mint, chiar şi oglinda în care s‑a privit Dumnezeu înainte de facerea omului”.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
