(Con)texte

Eroarea lui Caragiale

În gura lui Farfuridi, ideea Europei cu ochii aţintiţi asupra noastră suna comic pentru contemporanii  lui  Caragiale. Iată totuşi că temerea s‑a adeverit. Nu numai ochii Europei, dar şi forţa lor de înaltă calificare se îndreaptă către noi. Nu cu mult timp în urmă a apărut ştirea că România, alături de alte câteva state, a fost usturător amendată pentru refuzul acceptării acestei categorii (care în Anglia este considerată clasă socială, prima în ierarhie) de populaţie venită din afară. 

Elaborată în lumina articolului 3 din TUE, Cartea albastră este un permis de muncă european care permite imigranţilor cu înaltă calificare profesională să lucreze în orice ţară din Uniunea Europeană.

Cum a fost tradusă în România dispoziţia formării profesionale pe tot parcursul vieţii?  Acordarea creditelor ECT sunt, în legislaţia europeană, un atribut al învăţământului superior. Aşa a fost şi când în România era ministru al Educaţiei academicianul Andrei Marga. Acum, formarea profesională este rezervată unei acumulări caragialeşti de comitete şi comiţii – CCD, CNFDC, ANC, CNITTD, ARACIIP, RNEE, CNC, CNIS… – cu o proliferare corespunzătoare de funcţii: „Personalul care lucrează în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii poate ocupa următoarele funcţii: cadru didactic, cadru didactic auxiliar, formator, instructor de practică, evaluator de competenţe, mediator, facilitator al învăţării permanente, consilier, mentor, facilitator/tutore online, lucrător de tineret, consilier pentru tineret, consilier de orientare privind cariera, profesor de sprijin şi alte funcţii asociate activităţilor desfăşurate în scopul învăţării pe tot parcursul vieţii” (Art. 160. — (1)).  Perfecţionarea la acelaşi nivel de instrucţie într‑o hilară contopire a programelor  de „dezvoltare personală sau de timp liber” este sport fără miză.

În Uniunea Europeană, perfecţionarea de‑a lungul vieţii înseamnă învăţamânt formal, doctoratul fiind învăţământ de masă, iar studiile postdoctorale vor deveni probabil la fel în curând. România este codaşă chiar şi la numărul de licenţiaţi pe cap de locuitor.

În Legea învăţământului preuniversitar (nr. 198/2023), cuvântul „doctorat” apare o singură dată şi e legat de bani: obligaţia şcolilor de a plăti concediu doctoranzilor în vederea redactării tezei. În schimb, cuvântul „sport” apare de peste o sută de ori. Vom avea o naţiune musculoasă, deoarece nici măcar cu performanţele sportive de altădată nu ne putem mândri.

Tot ultimii în Europa sunt românii şi la vânzarea de carte. Canonul literaturii române de la cronicari la Arghezi este în biblioteca mea din liceu, când cărţile trebuiau citite în întregime. Cum scrie Victoria Comnea în jurnalul publicat în ultima sa carte, Poveşti mai mult sau mai puţin credibile (Letras, 2023): „Nicio istorie a literaturii, nici o pagină de comentariu nu poate egala lectura vie. Mintea omului este astfel alcătuită, încât se şcoleşte, prelucrează, stochează doar ceea ce o impresionează.”

Manualale de acum sunt colecţii de informaţii nesistematizate, de generalităţi pe care le poţi citi pe celular între staţiile de metrou. Analfabetismul funcţional nu va fi depăşit în absenţa exerciţiului hermeneutic pe texte canonice şi ghidat de comentarii critice de referinţă. Am mers la olimpiada de literatură pe ţară pentru că am citit Romanul monumental şi secolul XX de Ion Ianoşi.

În vreme ce se înmulţesc cohortele de sinecurişti, de te miri cum mai rămân bani la buget, victimele politicii de austeritate sunt exact cei care ar trebui să fie priviţi ca avangarda învăţământului.

Asistăm la acte de descurajare a urmării unui curs de studii doctorale de către cadre didactice din preuniversitar.  Nu se plăteşte sporul pentru titlul de doctor deoarece, de exemplu, profesorul predă limba engleză, iar pe diplomă scrie FILOLOGIE. Dar există diploma de doctor în limba engleză? Acoperă ea  nomenclatura titlurilor de doctor, nomenclatura disciplinelor predate în şcoli şi universităţi? Cum într‑o circulară a ministerului se propune alternativa echivalării titlului de doctor cu gradul întâi, înţelegem că nu lipsa banilor, cheltuiţi iresponsabil pe clientela politică, este problema, ci titlul de doctor. Cum să‑şi mai dea aere de superioritate „furnizorul” de educaţie permanentă în faţa unui coleg doctor? Sunt aţâţaţi astfel unii contra altora doctorii din învăţământul superior şi preuniversitar, posesori ai unui titlu cu aceeaşi valoare, deţinătorii de titlu plătiţi contra celor cărora li se refuză sporul, cei care au apucat să fie plătiţi şi cei văduviţi de spor din momentul blocării acestei surse de venit. Lui Machiavelli i‑ar fi plăcut figura. Dacă nu suntem cinici să susţinem că studiul doctoral trebuie să fie o ofrandă pe altarul ştiinţei ca scop în sine, tot rămâne obligaţia celor în drept de a remunera forţa de muncă în funcţie de gradul de calificare. Se respectă, oare, primul drept al omului din Carta Universală, acela de a‑şi urma şi îndeplini visurile? De ce s‑ar bloca accesul profesorilor din învăţământul preuniversitar la învăţământul superior, care nu e posibil în absenţa titlului de doctor? Nu e vorba, însă, doar de o frustrare individuală, ci de incapacitarea profesorilor români în faţa concurenţei acerbe din vremea noastră. Când străinii vin cu diplome de studii postdoctorale, cum vor avea câştig de cauză românii perfecţionaţi de Frusina Ghionoaie, consilier, tutore online, mentor, formator, facilitator… la GNACEFP, RNEE, CNC, CNIS… din Ploieşti, a doua stradă pe stânga?

Motivul pentru care am menţionat oraşul Ploieşti este acela că aici îşi localizează Caragiale coşmarul din Grand Hôtel „Victoria Română”. Autorul nu pretinde că este martorul unor fapte reale de cruzime şi decădere, ci victima unei percepţii dereglate, disfuncţionale: „Simt enorm şi văz monstruos”.  Preţuit pentru tipologia sa socială, Caragiale şi‑a construit, de fapt, personajele la extremele comportamentului psihic: caricaturi comice sau trăiri abisale.  Căutarea  elementului verist din operele sale într‑un computer al realităţii obiective ne‑ar da eroare.

Putem, în schimb, identifica analogii. Lumile lui Caragiale sunt cvasi‑lumi sau simili lumi, cum ar spune Blaga. Cum scrie Michela Summa în „Fenomenologia spaţiului imaginat”, universul perceput şi cel imaginat pot avea în comun  o legitate internă, o formă ideală, Gestalt, actualizată diferit în spaţiul fizic şi cel fantomatic. Spre deosebire de fantezie sau pură imaginaţie, aceasta prezintă o analogie între o realitate obiectuală  şi sublimarea ei în ochiul minţii. Este ceea ce autoarea numeşte  „spaţiu intuitiv al posibilităţilor”. Cvasi‑lumile caragialeşti scapă de condiţionarea materială care le‑ar declara eronate, putând fi aplicate ca scheme intuitive şi societăţii de atunci şi celei de acum.

Această explorare a posibilităţilor – domeniu al fizicii cuantice – este un exerciţiu care a monopolizat literatura postmodernă. Metaficţiunea istoriografică este un laborator al istoriei virtuale. Plecând de la personalităţi şi evenimente reale, autorul acestui gen face, de fapt, o variaţiune fenomenologică.

În România, romanele de acest gen sunt excepţii, practica scriitoricească fiind probabil descurajată şi de dezinteresul criticii. Autor al unui încântător joc lingvistic şi imaginativ, Ovidiu Pecican a avut puţin succes cu Lumea care n‑a fost.

O altă scriitoare care a practicat aproape exclusiv acest gen este Victoria  Comnea. Momentele din istorie care îi atrag atenţia sunt cele liminale, ale tranziţiei, ale confruntării de idei şi paradigme ale condiţiei umane. Înstrăinate prin fabulaţie, aceste istorii reale devin obiect de meditaţie asupra motivaţiei lor ascunse, eticii sau chiar adevărului trucat transmis prin documente. Ele sunt, cum sună titlul celei mai recente cărtii, „mai mult sau mai puţin credibile”. Includerea jurnalului personal în cuprinsul acestei cărţi de istoriografie virtuală, autobiografie şi poeme pare să justifice regimul probabilistic care l-a înlocuit pe cel factic. Sentimentul propriei identităţi se dovedeşte a fi (ca în Anii lui Annie Ernaux) un amestec de experienţă şi reflecţie proprie, jurnal de lectură şi studiu de impact al istoriei trăite.  Erudiţia dovedită şi de lecturile menţionate în acest jurnal îi slujesc autoarei pentru a crea câteva tableaux vivant ale altor timpuri cu psihologii probabile şi simptomatice pentru spiritul epocii. În jurul lui Alexandru cel Mare au fost create legende care l‑au ridicat la statut de zeu, dar trecerea prin sabie a unor popoare nu‑l diferenţiază de cinismul lui Stalin, căruia îi sunt atribuite cuvintele: „Moartea unui om este o tragedie, a unui milion, o chestiune de statistică”. Pentru această idee a laturii distructive a unui potentat, imaginaţia autoarei brodează o sofisticată şi  ingenioasă naraţiune în regim alegoric. Asemuit cu zeii, narcisistul Alexandru chiar se consideră fiu al zeului Amon. Spre sfârşitul vieţii, când nu mai are capul aureolat de şuviţele de păr asemenea razelor de soare, Alexandru îl întâlneşte pe Damon  (cu sprijin în pasajul din Plutarh, unde Alexandru este invitat la un med). Acesta este, desigur, demonul său socratic, fiul lui Amon. Figurii ambigue a cuceritorului care sacrifică mii de oameni pentru cinstirea ritualică a unui prieten adorat îi este creat corelativul sorgintei sale biologice… Mama sa ar fi purtat în pântec gemeni – un fiu al soţului ei, regele Filip, şi altul, al zeului Amon. Cine este Alexandru? Fiul zeului sau al regelui bicisnic asasinat prin complotul propriei soţii? Naratorul este sursă de înţelepciune, dar nu îşi creează el un dublu în cititor?  Prima povestire, ca o artă poetică a acestei osmoze textuale barthiene, fantazează în jurul lui Esop, care ar fi găsit într‑o femeie mireasa unei nuntiri în spirit şi instrumentul transmiterii fabulelor sale către posteritate.

O altă figură închisă în chivotul unei povestiri este Episcopul Synesius de Cirene, confruntat cu dilemele trecerii de la platonism la un creştinism filosofic mai curând decât religios. Maria, mama lui Iisus, ar fi fost în această istorie alternativă autoarea cărţilor despre Iisus, nu mama lui biologică.  Scrierea sau traducerea în greaca antică a Noului Testament în Biblioteca din Alexandria chiar este o ipoteză larg acceptată.

Uneori autoarea îşi caută sprijin livresc, cum se întâmplă cu ipoteza originii chineze a Renaşterii italiene din cartea lui Gavin Menzies. „Sulul de mătase”, scrierea despre acea civilizaţie luminată uzurpată de un urmaş tiran, este încredinţată unei femei, cartea fiind saturată, nu de topoi feminişti, ci de alegorii ale feminităţii ca origine a vieţii şi creaţiunii.

Eroarea faţă de litera scrisă a istoriei se răscumpară prin sublimarea ei într‑un etos încărcat de simboluri – o schemă intelectivă acoperind vieţi paralele, reale şi imaginate, dar, până la urmă, ce este real în versiunile conflictuale ale trecutului istoric?

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan

Total 1 Votes
0

Maria-Ana Tupan

Maria-Ana Tupan (n. 19 aprilie 1949, Sărulești, România) este critic literar,  profesor universitar (din 2002) la Universitatea București şi conducător de doctorat (din 2015) la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, membru (din 1990) al Uniunii Scriitorilor, Secția de Critică și Istorie Literară. Publicist comentator la revista Viața romînească (1990-1995). A publicat douăzeci de cărți și numeroase studii în domeniul epistemologiei literaturii, literatură comparată, istorie literară (de limbă română și engleză) în limbile română și engleză, la edituri și reviste din  România și din străinătate. Semnatara unei rubrici la revista Contemporanul. Ideea europeană din 2008. Membră în echipe de cercetare internațională. A participat la peste treizeci de conferințe internaționale găzduite de universități de prestigiu. Membră în comitete redacționale ale mai multor reviste internaționale. ORCID ID: https://orcid.org/0000-0002-3607-1420

Cărți (selectiv): Limbaje şi scenarii poetice (1989); Marin Sorescu şi deconstructivismul (1995); Scriitori români în paradigme universale; A Discourse Analyst’s Charles Dickens (1999); Discursul modernist (2000); Discursul postmodern (2002); British Literature. An Overview (2005); The New Literary History (2006); Genre and Postmodernism (2008); Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literara. Modernism and Psychology. An Inquiry into the Epistemology of Literary Modernism (2009); Literary Discourses of the New Physics. With an Introduction by Marin Cilea (2010); Realismul magic. Încercare genealogică (2013); Eseuri contemporane, E.book. București (2020) ș.a.

La Editura Contemporanul a fost publicat volumul Teoria si practica literaturii la inceput de mileniu (2011).

De asemeni, au văzut lumina tiparului: Relativism/ Relativity: The History of a Modern Concept, Newcastle upoon Tyne, Cambridge Scholars Publishing (2013); The Kantian Legacy. Essays in Epistemology and Aesthetics. Cambridge Scholars Publishing (2016); The Key to Change. Interdisciplinary Essays in Cultural History (Saarbrücken: Lambert Academic Publishing, 2017); The Shakespearean Search for Archetypes. The Mirror and the Signet, Newcastle upoon Tyne: Cambridge Scholars Publishing (2020); Phenomenology and Cultural Difference in High Modernism, Newcastle upoon Tyne: Cambridge Scholars Publishing (2023).

Titluri, diplome, medalii: Bursieră Senior Fulbright (1994-1995); Profesor abilitat, conducător de doctorat (2014); Premiul pentru anglistică al revistei Convorbiri literare (2000); Premiul revistei Viaţa românească pentru critică literară (2006); Premiul revistei Contemporanul. Ideea europeană pentru excelență în teorie, istorie (2019)

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button