Contemporanul » (Con)texte » Un „sălbatic”, doi „sălbatici”…

Un „sălbatic”, doi „sălbatici”…

„Cutremurător mister”, i s‑a spus sentimentului produs de dispariţia unui om; mintea refuzând să accepte aneantizarea unei fiinţe pe care a cunoscut‑o în plenitudinea manifestărilor ei vitale. Aşteptam să o întâlnesc pe sora mamei, aveam o mulţime de întrebări despre fragmentul de viaţă când eu nu am fost, acesta fiind alt mister pe care nu‑l putem îmblânzi. Priveşti o fotografie cu oameni reali într‑un peisaj familiar, de dinaintea naşterii, şi nu poţi accepta că atunci nu existai nicăieri. Trupul matern este singurul reper material al originii şi identităţii noastre, restul e invenţie. Nu am putut niciodată rosti verbul „a muri” vorbind despre părinţii mei. Am sentimentul că existenţa lor o condiţionează pe a mea. Nu am mai avut consolarea unor amintiri şi poveşti la aproape un an de când mătuşa mea rămăsese singurul martor al familiei mele prenatale. Am mai putut privi doar fotografia unei femei frumoase, semănând foarte mult cu Virginia Woolf. În desenul rigid al gurii, în privirea intensă şi resemnată, se ghiceşte viaţa ei plină de încercări, un destin emblematic pentru timpul în care a trăit. Mărirea şi calvarul unei clase sociale care investise în educaţie; bunicul meu construise şapte şcoli şi îşi trimisese fiicele la şcoală în loc să se bizuie pe avere. Apoi, exproprierea, chiaburia, cotele… toată epopeea postbelică. Am observat la mătuşa mea acel fatalism descoperit de Eliade în Mioriţa. În ciuda unei vieţi încărcate de suferinţă, nu am auzit‑o niciodată protestând, mâniindu‑se, ci mai curând acceptându‑şi soarta cu smerenie, ca o mucenică.

Un caracter contondent, mereu în opoziţie, exersându‑şi judecata critică în fiecare moment al vieţii sociale ar părea, în ochii unei comunităţi obediente, servind scopuri conjuncturale impuse de o putere arbitrară, o curiozitate, un sălbatic din afara ordinii prestabilite. Uneori el este chiar o impuritate strecurată în sistem, care ameninţă să devină atractor şi să‑i pună acestuia stabilitatea în pericol. Ion Lazu, basarabean de origine, îşi intitulează un roman, în mare parte autobiografic, Sălbaticul, precedat de un altul cu un personaj colectiv: Veneticii.

Citindu‑l pe Ion Lazu, am avut însă, dimpotrivă, sentimentul definit de Marin Sorescu în Vărul Shakespeare ca ubicuitate, individul învârtindu‑se ca un titrez (numele unui personaj) în perimetrul inevitabilei condiţii umane: „De‑i spaţiul curb ca mingea, ce‑n perete/ Dac‑o izbeşti, îţi sare‑n piept – şi astfel/ Tot căutând pe alţii, dai de tine… Atunci şi timpu‑nchis în minge‑acelaşi”…

Basarabeanul care îşi exersează profesia de geolog în ultimul pătrar al secolului trecut într‑o Românie desfigurată de dictatură frecventează în acelaşi timp boema literară, se confruntă cu cenzura exercitată de oamenii puterii la Editura Cartea Românească, la fel ca şi la celelalte, dar, mai ales, ţine un jurnal cu portrete de epocă, scopul său fiind mai puţin memoria propriei vieţi, cât încrustarea acesteia în viaţa socială. La nivelul evenimentelor şi personajelor amintite, îmi este totul mai familiar decât în oricare altă carte citită. Episodul refugierii basarabenilor din cauza ocupaţiei sovietice mi‑a parvenit prin povestea celor două colege basarabence ale mamei şi mătuşii mele repartizate să‑şi petreacă vacanţa de vară la părinţii lor, deoarece nu se puteau întoarce acasă. Infatuatul academician Codarcea sau egocentristul universitar Grigore Popescu erau frecvent pomeniţi în casa unchiul meu, secretar ştiinţific al celui dintâi şi oprit asistent de cel de‑al doilea. Sunt în măsură să apreciez veridicitatea tribulaţiilor editării unui manuscris sub cenzură, soţul meu, Marius Tupan, având la Cartea Românească o carte tipărită cu mari dificultăţi, deşi acceptată de redacţie, iar alta, topită. Deşi cu nume abreviate, îmi sunt cunoscuţi scriitorii la care se face referire. În plus, desigur, la fel sunt cozile, procurarea de alimente, figura faimoasă a Cezarului preumblându‑se peste tot în automobilul de gală, mimând expertiza în toate domeniile şi ordonând soluţii absurde.

Ion Lazu nu şi‑a propus însă un roman realist, el notând undeva că romanul seamănă mai curând unui vis care distorsionează planul realităţii. Cititorul atent va observa parodierea rubricilor de senzaţie, prezentarea scheletică, gen proces-verbal, a unor cancanuri amoroase sfârşite cu crime şi sinucideri, în vreme ce alte evenimente, aparent nespectaculoase, sunt prelucrate într‑un filigran narativ de mare fineţe afectivă şi observaţie psihologică. De exemplu, relaţia pură cu o fostă colegă şi iubitul/ soţul acesteia este tratată enigmatic, prin sugestii şi afirmaţii vagi, care amintesc de Adela lui Ibrăileanu. Jurnalul este un exerciţiu hermeneutic, de consemnare, nu a aceea ce se întâmplă, ci a semnificaţiei întâmplărilor în plan etic şi psihosocial. Naratorul nu se confundă cu autorul, ci, se spune, este un instrument al obiectivării acestuia într‑un dublu al său ca personaj. G. (Gligorie) este un alter‑ego al autorului, al cărui profil moral poate fi astfel comentat şi etichetat ca un alt „sălbatic”, un raisonneur, un intrus care tulbură apele printr‑o dialectică a eului şi a celuilalt. „Să te fac să înţelegi că aşa se întâmplă întotdeauna, că fără acest transfer, fără implicare, literatura nu este posibilă. Şi atunci? întrebi. Da, răspund. Există un om care seamănă mai mult sau mai puţin cu cel descris aici sub numele pravoslavnic Gligorie, ale cărui fapte de viaţă s‑au petrecut cam în felul cum ele sunt sugerate în povestirea mea. Însă, pe de altă parte, mă tem că G. al meu este totuşi foarte diferit de cel real şi în sinea lui, de‑ar fi să citească aceste rânduri, s‑ar considera contrafăcut, trădat, neînţeles. Compromis! Nu te poţi rezuma într‑o carte doar la înşiruirea cât de cât fidelă a faptelor, e nevoie de un punct de vedere. Nu cumva vreau să susţin că viaţa e lipsită de înţeles? Într‑adevăr, se pare că anume înţelesul, sensul îi lipsesc! E, deci, nevoie de un altul (un străin, un cronicar) care să povestească din afară, chiar dacă mai pe scurtătură”. Aşa cum, într‑o fotografie a soţiei naratorului, trandafirii sunt negri, reprezentarea nu este constrânsă de principiul realităţii,

De fapt, interpretarea şi narativizarea experienţei produc o răsturnare a unor poncife ale istoriei. Naratorul, de exemplu, respinge versiunea oficială a întemeierii statului unitar român graţie participării la război, amintind de rolul hotărâtor al deciziilor luate în parlamentele provinciilor româneşti. De aici, o condamnare energică a războiului ca neavând nicio justificare, conflictele fiind de dorit a fi rezolvate pe calea diplomaţiei. Un alt clişeu, acela al unui comportament conjuncturist al basarabenilor refugiaţi este demontat prin dezvăluirea unui fapt istoric mai puţin cunoscut, şi anume evacuarea elitelor basarabene la iniţiativa statului român în perspectiva instalării puterii sovietice. Nu pentru că restul populaţiei nu ar fi avut importanţă, ci pentru că, judecând după ceea ce se întâmplase în 1940, nu era expusă represaliilor şi deportărilor. Refugiaţii făceau, aşadar, parte din elitele provinciilor, fruntaşii satului, clasele profesionale. Interesant de comparat tratamentul elitelor de către statul român înainte şi după instaurarea comunismului. Se pare că nu putem vorbi de caracter naţional, de stereotipuri statale, ci de un tablou istoricizat al guvernărilor cu politicile lor specifice.

Romanul are o dimensiune picarescă, deoarece profesiunea de geolog a personajului principal îl poartă prin diverse locuri, cunoaşte o mulţime de tipuri sociale, este rupt de sentimentul de acasă, fiind mereu în poziţia călătorului, intrusului, a celui care trebuie să‑şi câştige un loc într‑o comunitate sau alta. Viaţa itinerantă îşi are scene specifice, cum ar fi compartimentul de tren. Dacă povestea unei crime pasionale condimentată cu sinucidere e spusă în trei fraze, Ion Lazu descrie călătorii dormind chinuiţi în tren într‑o pagină demnă de un pictor flamand, din care reproducem un fragment: „Coloana vertebrală e în mare suferinţă, inexprimabilă însă. În schimb, picioarele se scurg pe podea, tânjind spre locul tihnei; mâinile şi ele atârnă grele, în neodihnă, corpul pare că s‑ar mulţumi să se reazeme într‑o rână, sau pe spate, sau cocârjat deasupra genunchilor, dacă nu cumva e doar incapabil să‑şi clameze frustrarea; iar cel care nu se va împăca nicicum cu picoteala asta soră cu boala este capul – zi‑i tigvă, zi‑i dovleac, zi‑i bolovanul lui Sisif, în etern şi blestemat dezechilibru, zi‑i ghiulea sau caută alt cuvânt care să atârne greu ca plumbul şi nestatornic precum mercurul – nici o poziţie satisfăcătoare n‑a fost născocită şi nu va fi găsită nici în noaptea asta, fie că omului îi cade bărbia în piept, fie că‑şi dă capul pe spate, cu bereguşul gata să plesnească de încordare, sau sprijinit în colţ, ţinut în palmă, cumpănit pe coate şi genunchi – un cap care nu‑şi află nicicum punctul de sprijin, mai greu parcă decât tot restul corpului, trăgând irezistibil în jos – iată un om căruia capul îi atârnă mai jos decât genunchii – o poziţie de neînchipuit, dar care încă nu anulează chinul şi nu aduce mult aşteptata odihnă. Începi să crezi că aceşti bieţi oameni au adormit nu ca să se odihnească, ci doar ca să nu mai simtă în toată grozăvia lui chinul neodihnei!”

Un fericit şi un barbar, un sălbatic, care nu poate fi decât în contradicţie cu restul lumii, autorul jurnalului notează în amănunt toate contradicţiile de logică, de utilitate, de eficienţă responsabile pentru starea dezolantă a economiei şi, în consecinţă a modului de trai. Deşi adevărul e evident, oamenii se tem de represalii, preferă să lâncezească, să se complacă în paralizia psihică generală. Lectura cărţii explică mult din comportamentul actual al românilor. Dacă represaliile comuniste au fost mai grave în România decât aiurea, acest fapt poate explica şi dificultatea cu care se confruntă „sălbaticii” reformişti din cauza celor care continuă să încerce îngrădirea libertăţii individului, instrumentalizarea lui, sau menţinerea unor instituţii ale puterii centralizare fără analogii în lumea democratică. Utopia socială supremă a lui Ion Lazu pune cel mai mare preţ pe convieţuirea paşnică a oamenilor pentru care sunt destinaţi de natură. Sunt amintite împreună două cântece, unul rusesc (Catiuşa) şi altul german (Lily Marlen), cântate de soldaţi în războaiele secolului trecut. Confruntaţi cu moartea şi mizeria fizică, soldaţii, de o parte şi de alta a fontului, îşi visează iubita. Spuneţi‑mi Gligorie, le cere naratorul cititorilor, aşa cum se apără prin logos şi naratorul Balenei albe, Ismail. Acel nume „pravoslavnic” invocă valorile creştine ale nonviolenţei şi toleranţei. Într‑un climat preocupat de spaime şi anxietăţi globale, cartea lui Ion Lazu, apărută prima oară în 2005, are un sunet profund şi actual.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest