Contemporanul » Polemice » Despre „roata istoriei literare”

Despre „roata istoriei literare”

O carte precum cea publicată recent de Ion Simuţ, Cum se scrie istoria literară (Editura Şcoala Ardeleană, 2022), ar merita, credem, o largă dezbatere. Nădăjduim că aşa se va şi întâmpla. Până atunci, să observăm că subiectul întreţine „o meditaţie fără sfârşit”, cum zice criticul, oferind un şir de „reflecţii libere”, chestionând destinul istoriei literare, încurajând „multiplicarea formelor de investigaţie”. De fapt, traversăm un moment fast, atât prin oferta editorială (ca dovadă, titlurile ivite), cât şi prin „stadiul interogativ” al disciplinei, favorizând înnoirea (ca opţiuni posibile). Două idei majore vertebrează discursul lui Ion Simuţ: întoarcerea istoriei literare la istorie, respectiv ieşirea din exclusivismul estetic. Fireşte, criticul, mereu sobru, constată, nu recomandă; atent, însă, la „cum se învârte roata istoriei literare”, el examinează variantele, interesat de lungă vreme de noua istorie literară, sub asaltul studiilor transnaţionale şi a tendinţelor globaliste.

Încă la debut, oferind „o suită de fragmente critice”, Simuţ ştia prea bine şi o spunea răspicat: „critica literară nu se poate lipsi în analiză de circumscrierile istorice”. Respectându‑şi promisiunile, vocea sa autoritară anunţa râvnita „sinteză decisivă”. Şi, desigur, oferă un instrumentar de neocolit nu doar pentru cei interesaţi de o Istorie politică a literaturii române. Care înseamnă altceva decât vechile istorii politice, jubilativ‑triumfaliste (politizate, de fapt), Simuţ înţelegând politicul ca „sistem ideologic şi instituţional de organizare şi de exercitare a puterii”. Cerând, aşadar, „mai multă istorie în istoria literară”, subliniind răspicat că istoria internă a literaturii nu ajunge.

Văzută ca „bloc temporal şi ideologic”, perioada 1945‑1989 ar îngădui o privire detaşată, coroborând şi documentele din arhiva CNSAS, inaugurând „o nouă epocă” în istoria literară. E drept, prin anii ’90 „nu era vremea nuanţelor”, notează criticul; acum, după ce această Cutie a Pandorei, odată deschisă, a iscat numeroase distorsionări şi manipulări, un examen onest, cercetând toate sursele cu bună credinţă şi profesionalism, ar fi, probabil, cu putinţă.

Pledoaria lui Ion Simuţ, se ştie, merge înspre o Istorie politică a literaturii postbelice, pornind de la modelul narativ al lui Paul Veyne. Dar tot el ne avertizează: contextul determinativ nu e doar politic! Exista o ideologie constrângătoare, infuzată în „sângele operei”, corupând esteticul; exista partidul (unic) şi instituţii (culturale şi specifice) precum Cenzura şi Securitatea, influenţând atitudinea creatorului în relaţia cu puterea politică (schimbări de climat, oportunisme, privilegii, recompense, persecuţii etc.). Dar şi un complex mentalitar. Conceptul, ne reaminteşte Ion Simuţ, „plutea în aer”, rămânând, deocamdată, doar o promisiune. Primul care a lansat ideea unei dezbateri metodologice a fost, în 2005, Ştefan Borbély, în numele unui grup interdisciplinar, cerând o înţelegere integrativă a literaturii prin „recontextualizare politică” (v. Este nevoie de o istorie politică a literaturii române?, în Observatorul cultural, nr. 299 / 2005). Din păcate, e vorba de un mare proiect abandonat, promiţând încălcarea unei „cutume comunitare”. Fiindcă, în ochii semnatarilor‑colaboratori (Mircea Anghelescu, Ioana Both, Dan C. Mihăilescu), o istorie exclusiv estetică ar fi, metodologic vorbind, „o fantasmă perimată”.

Aşadar, despre necesitatea unei Istorii politice a literaturii noastre postbelice, ca „idee onorabilă şi rezonabilă”, se discută abundent. Doar că proiectul, încă „ambiguu” (anunţat, revendicat, amânat, suspendat etc.), întârzie ca împlinire, în pofida unor tentative care, pe baza reinterpretărilor, ar urma să fisureze „monopolul estetic” şi să înlăture multe judecăţi sedimentate. Adevărul e că tectonica literară nu poate fi cercetată fără a consulta agenda politică a epocii; schimbările de regim, se ştie, bulversează scara valorilor. Cum în comunism, protejând literatura de agresiunea ideologicului, esteticul a fost fetişizat sub stindardul zgomotos clamat al autonomiei, estetismul a fost, pentru critica / criticii vremii, o atitudine parapolitică, opina Adrian Marino. O ripostă izolaţionistă la politic, altfel spus, încurajând o lectură strict estetică, neîndestulătoare acum. Încât, pe bună dreptate, Bogdan Creţu observa că se impune un nou cod de lectură, vizând recuperarea ideologicului (Creţu). Fireşte, fără a deprecia, în acord cu noua sensibilitate receptivă, disocierea valorilor pe fundament estetic. Or, marele câştig al exegezelor din ultimii ani, livrate impetuos de un valoros desant critic (Paul Cernat, Mihai Iovănel, Andrei Terian, Alex Goldiş, George Neagoe, Nicoleta Sălcudeanu, Luminiţa Marcu, Cosmin Borza, Antonio Patraş, Oana Soare şi, nu în ultimul rând, Bogdan Creţu) priveşte tocmai complementaritatea perspectivelor, refuzând relaţia opozitivă. Investigând, aşadar, textura epocii şi meandrele politicului, neignorând contextele în prefacere, recâştigând normalitatea (fie ea şi confuză), dezgropând, în numele igienei morale, adevăruri inconfortabile; de unde şi agresivitatea revizuirilor, căzând, deseori, în revizionism. Fenomenul cultural din comunism se cere examinat printr‑o „prismă lărgită”, recomanda George Neagoe, atent la constrângerile contextului. De fapt, estetismul, ca marotă a criticii în vremuri neprielnice, nu se cuvine repudiat. Iar ideologicul, reamintim, nu trebuie respins, nici înţeles ca „boală autoimună, letală”, conotată exclusiv negativ, ca „incultură” (cf. N. Manolescu, 2012), ci recuperat; de aici, credem, încep adevăratele revizuiri, neconfundând istoria politică cu cea ideologică (Simuţ 2018: 10). Sau cu variantele politizate, triumfaliste, jubilative, de regulă, comandate, provocate de borne aniversare. Să observăm că ultimul val critic, denunţând „falimentul autonomiei esteticului”, nici nu pare interesat de o istorie politică (prea „limitativă”), preferând, în postcomunism, „modelarea ideologică” (cf. M. Iovănel) în context internaţionalist.

Cercetând literatura română „sub comunism”, Eugen Negrici descoperea un „peisaj bizar”, precizând că relevant cu deosebire ar fi nu un examen în sine, ci o analiză a „fenomenologiei raporturilor ei cu factorul politic”, exercitând o presiune fluctuantă, dar tenace. Să notăm că, aflat la o a treia ediţie, volumul lui Negrici îşi atenuează vitriolanţa, fiind scutit acum „de asprimi, încrâncenări şi lamentaţii”; acceptând, însă, că nu e vorba, în segmentul comunizant, de o etapă în dezvoltare organică, ci de o epocă „perfect delimitată”, de coerenţă internă, suportând „sincope, rupturi tragice şi distorsiuni produse de factori din afara ei”. Încât, conchide criticul, „nu uzarea modalităţilor şi schimbarea generaţiilor (în sens biologic) au determinat cursul literaturii, ci chiar evenimentele politice cu urmări în plan ideologic”. Ceea ce, observăm, ar fi chiar teza de forţă, nerecunoscută ca atare, a unei Istorii politice a literaturii române.

Cum I. Simuţ prefigurase, în Incursiuni în literatura actuală (1994), o astfel de tentativă, în timp va adânci subiectul, aducând lămuriri, doritor de rigoare şi precizie conceptuală. Şi, în paralel, va explora (ilustrativ) alte proiecte de Istorie politică, ca istorii „prezumtive”. Începând cu Anneli Ute Gabanyi, „o lecţie neasimilată” (Simuţ 2022: 65), cu „insectarul” lui N. Niţescu (colecţionar de compromisuri) sau cronica de epocă a Anei Selejan, ilustrând „epopeea” proletcultismului. Poposind asupra Istoriei lui Marian Popa, veritabil „recensământ”, impunând „un punct de vedere securistic” (Simuţ 2022: 51), şi a relaţiei literatură / propagandă, cu inerenta‑i „patologie stilistică”, sub presiunea fluctuantă a politicului, perspectivă dezvoltată de Eugen Negrici în volume de ecou. Blamând, desigur, „cacealmaua” lui Petre Anghel (ca „tertip comercial”) sau lăudând ideea „foarte originală” a lui Cornel Ungureanu, interesat de „o istorie tabuizată a culturii” din unghi geopolitic. Toate, desigur, fără asumarea conceptului de Istorie politică, trezind încă grele suspiciuni. Un concept difuz, „neprecizat” (Simuţ 2022: 65), folosit intuitiv, slujind un proiect ambiguu. Dar precizările (principii, metode, concepte) vor veni, inclusiv în relaţia cu Istoria ideologică, politicul angajând sistemul ideologic şi cel instituţional. Sunt, desigur, „sfere distincte”, dar Simuţ admite că ele se intersectează, refuzând ideologicului (definit modern / postmodern ca un cumul de „propoziţii doctrinare”) doar o conotaţie negativă. Dacă, sub jug călinescian, Istoria literară părea / era o extensie a cronicii (inevitabil, estetică), noile orientări, marşând pe scientism şi progresism, vizează un orizont mai larg, globalizarea fiind „un avatar al Universalismelor de altă dată”. Sincronizat „parţial” cu noile tendinţe, recunoaşte criticul, el, fără a subscrie, le recunoaşte dreptul la existenţă, într‑o complementaritate benefică. Pentru astfel de ambiţii globaliste, istoria politică (doar naţională) ar fi, bănuieşte Ion Simuţ, „o miză prea mică”. Dar variantele de istorii politice (ca alternativă) nu sunt / n‑ar trebui să fie şi o agresiune la Istoria estetică, evacuând valorile. Ion Simuţ e convins că Istoria estetică şi cea politică (o înregistrare evenimenţială, colecţionând, sub presiunea ideologizării, doar „eşecuri estetice”) „nu pot fi împăcate în una şi aceeaşi sinteză”. Noi credem, dimpotrivă, că respectând „centrul estetic”, istoria evenimenţială (externă, obiectivă, atestabilă documentar) poate oferi o corectă ramă explicativă inserţiei valorilor, rulând o colecţie portretistică, nume omologate, canonizate sau eşuate din unghiul istoriei interne a literaturii, placată, fireşte, pe o naraţiune politică.

NOTE:

Crăciun (2022): Christian Crăciun, Resurecţia „Proletcultului”, în Tribuna, nr. 467/2022.
Creţu (2015): Bogdan Creţu, Iluziile literaturii şi deziluziile criticii, Editura Contemporanul, Bucureşti.
Negrici (2019): Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, ediţia a III‑a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi.
Simuţ (1982): Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Editura Dacia, Cluj‑Napoca.
Simuţ (2012): Ion Simuţ, Vămile posterităţii: secvenţe de istorie literară, Editura Academiei Române, Bucureşti.
Simuţ (2017): Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca.
Simuţ (2018): Ion Simuţ, Pentru o istorie a literaturii române (Reflecţii concluzive), în Familia, nr. 9(634).
Simuţ (2022): Ion Simuţ, Cum se scrie Istoria literară, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest