Contemporanul » Polemice » Sub masca „universalismului”. Un adevărat „Cernobîl” didactic

Sub masca „universalismului”. Un adevărat „Cernobîl” didactic

„Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi‑a patriei cinstire”

 

Privind lucrurile din perspectiva valorilor, a finalităţilor educaţiei după ce am scos ca subtitlu versuri din Testament de Ienăchiţă Văcărescu, devine de neînţeles o măsură precum reducerea numărului de ore de Limba şi literatura română din Trunchiul comun, când avem deja generaţii întregi fără lecturi, fără gramatică şi diacritice în comunicarea scrisă! Oare exprimarea în spaţiul public românesc nu suferă crâncen astăzi? Când politicieni importanţi sunt mari producători de perle, gramatica limbii române să fie doar opţională la câteva profiluri? Pe vremuri se spunea că vorbirea corectă este vitală în orice mediu, indiferent de vârstă, că trebuie să ne alegem cuvintele cu grijă pentru a nu semăna cu vreunul dintre personajele lui Caragiale. Poate că astfel de îndemnuri sunt anacronice astăzi, în era postmodernă, într‑o societate lichidă, cu o şcoală lichidă şi o gramatică aşijderea. Totuşi, şi astăzi ar trebui să nu neglijăm regulile gândirii şi vorbirii, pentru a evita riscul ca, odată cocoţaţi de vremuri şi de eterna antiselecţie a valorilor în înalte demnităţi, să ne trezim cu imaginea făcută ţăndări de propria ignoranţă. Cum bine arăta domnul Radu Paraschivescu, politicienii gândesc aşa cum vorbesc, „adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar daca vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să‑i facă pe alegatori ceva mai circumspecţi”[1]. Din păcate, de mai bine de un an năvodul des al domnului Paraschivescu este gol, deşi producţia de perle în apele politicii mioritice rămâne extrem de bogată! Dacă ar fi dorit, Domnia Sa ar fi pescuit imediat „peroada”, „comorbităţi”„platourile dinţate”, „pepsiglasul”, „procenţii”, ori ar fi scos la lumină modul cum se „propaghează” gândirea în spaţiul public, ori „executarea actului guvernal”, existând riscul ruperii măjii sub greutatea perlelor. Din păcate, limba română este pentru mirificii noştri politicieni „o comoară/ În adâncuri înfundată”, şcolarizarea precară interzicându‑le accesul la ea. Dacă dorim ca această limbă să fie pentru noile generaţii „un şirag de piatră rară/ Pe moşie revărsată”, avem nevoie de un curriculum prin care să fie asigurată o pregătire temeinică, literatura şi gramatica limbii române trebuind să se regăsească în trunchiul comun cu un număr de ore corespunzător importanţei avute de studiul lor. De ce este necesară gramatica în Trunchiul comun la liceu, chiar şi la filiera tehnologică? Pentru că toţi absolvenţii, de la tinichigii şi mecanici la informaticieni, filologi şi economişti, trebuie să dovedească competenţe de „comunicare în limba maternă“, iar ele nu se obţin în urma practicii pe la inexistentele unităţi economice de la noi. Apoi, „viaţa” ne‑a arătat că şi unii absolvenţi de şcoală profesională pot ajunge politicieni de top, situaţie în care ei trebuie să fie capabili de articularea unui discurs inteligibil. Este dramatic să vezi un premier incapabil de comunicare, având nevoie de subtitrarea discursurilor sale pentru a fi înţeles cât de cât. Nu mai spunem că ultima modă în rândul acestor politicieni o reprezintă anacolutul, prin practicarea unui discurs, scris şi vorbit, în hăis şi cea. Pentru respectivii decidenţi din spaţiul politic, planul logic şi cel gramatical ajung să se întâlnească la infinit, iar concordanţa timpurilor şi sintaxa se transformă în utopii. Distinşii noştri cuvântători şi însăilători de vorbe ajung deseori să aleagă incorect cazul unui substantiv sau al unui pronume în urma unui scurtcircuit care se produce în organizarea sintactică a enunţului, ei începându‑l având în minte o anumită structură sintactică, pe care o abandonează în favoarea altei structuri. Cunoscătorii într‑ale gramaticii explică misterul apariţiei acestei greşeli de construcţie prin grabă, neglijenţă în exprimare şi prin emoţia produsă de necunoaşterea regulilor sintactice de construire a unui enunţ. Tot ei ne spun că anacoluturile ne arată fără greş lipsa de cultură a unor persoane. Iată de ce liceele noastre, indiferent de filieră, nu ar trebui transformate, prin proiecte curriculare deficitare, în cimitire ale gramaticii limbii române, iar absolvenţii lor în torţionari ai limbii materne.

În loc de a acorda toată atenţia disciplinei Limba şi literatura română, mai ales în contextul talazurilor stârnite de analfabetismul funcţional, ne trezim cu o nouă paradigmă, aceea a „literaţiei multiple”, ce se doreşte a fi o nouă limbă literară a vremurilor digitalizate, studierea ei urmărind „înţelegerea, utilizarea, evaluarea textelor, reflecţia asupra lor şi interacţiunea cu ele, pentru dezvoltarea personală şi participarea activă la viaţa societăţii”. Cu alte cuvinte, să lăsăm literatura şi gramatica în seama celor care au timp de pierdut cu fleacuri şi să vedem cum ne jucăm cu scris‑cititul, pentru a‑l face util şi plăcut, pentru a‑l înjuga la carul intereselor personale, pentru a fi cetăţeni de nădejde ai vremurilor noi, reclamând, firesc, „materii” noi, după cum bate vântul înnoirii în planurile-cadru. Ce dacă testele Pisa certifică un analfabetism funcţional de prim rang, liceenii noştri vor face saltul de la literatură la literaţia multiplă, descoperind plăcerea lecturii pe ecranele gadgeturilor debordând de inteligenţă artificială, învăţând gramatica prin intermediul mesageriei reţelelor sociale, prin parcurgerea unor texte atractive şi semnificative, servind în acelaşi timp dezvoltării personale şi participării active la viaţa societăţii, folosind astfel stilul propriu de învăţare şi inteligenţa emoţională din dotare pentru atingerea scopului suprem, starea de bine. Povestea literaţiei multiple îmi aminteşte de un banc în care se spunea că într‑un colhoz de pe vremea Uniunii Sovietice se convocase o adunare generală, cu două puncte pe ordinea de zi: construirea unui grajd pentru tineretul taurin şi unele probleme privind construirea comunismului. Deschizând şedinţa, secretarul de partid spune mohorât colhoznicilor: – Tovarăşi, întrucât în raion nu există nici urmă de cărămidă sau scândură şi nici vorbă să ni se dea în viitorul apropiat, propun să trecem direct la construirea comunismului. Probabil aşa înţeleg şi experţii noştri să rezolve problemele şcolii, sărind peste ele.

Cum era de aşteptat, nu numai Limba şi literatura română este marginalizată, ci şi Limba latină, în ciuda faptului că ea a fost, timp de secole, limba în care s‑a transmis cunoaşterea în Europa. Probabil că autorii proiectelor nu au reuşit să facă legătura între limba latină şi limba română, considerând că structura gramaticală a limbii noastre a apărut din spuma mării sau în urma contactului cu unele triburi migratoare. Fără literatură, istorie şi civilizaţie latină, tinerii noştri cetăţeni europeni ar înţelege din eventualele plimbări prin oraşele şi muzeele occidentale cam tot atât cât ar fi înţeles şi un tractorist din vremurile colectivizării agriculturii. Exersarea gramaticii latine nu este o pacoste, ci o bază importantă pentru dezvoltarea aptitudinilor lingvistice, după cum, în calitate de jurişti, biologi sau medici, tinerii noştri se vor lovi, vrând‑nevrând, de limba latină, iar în calitate de coordonatori de programe de vaccinare nu se vor face de râsul curcilor folosind variante aiuritoare ale unor expresii latine, explicând întârzierile în vaccinare prin faptul că s‑a pierdut timp cu hârtiile care „se completează de mână, ad labam (s.n.), cu nume şi prenume”. Cum adică „ad labam”? Iată ce latină au învăţat coloneii noştri doctori din armată! Hotărât lucru, ignoranţa nu te lasă să epatezi, iar când nu ai habar de unele lucruri, înţelept ar fi să nu te aventurezi în teritorii necunoscute.

 

Dar cu Geografia ce aţi avut?

 

În cadrul propunerilor de planuri‑cadru au fost operate tăieri de ore şi la Geografie, disciplină de bacalaureat, la liceele teoretice fiind alocată o singură oră pe săptămână în clasa a XII‑a, unde ar trebui studiată Geografia României. Pentru filiera tehnologică, profilul servicii, se alocă Geografiei o singură oră pe săptămână, pentru fiecare an de studiu din ciclul liceal. Pentru clasa a XII‑a, disciplina ar fi trebuit să aibă o poziţie specială, nu doar pentru că este o disciplină identitară, ci şi pentru că prin competenţele formate favorizează integrarea europeană a absolvenţilor. Pentru autorii noului curriculum sunt lipsite de importanţă aprecierile academicianului George Vâlsan (1885‑1935), un savant format în şcoala haretiană, precum: „Învăţământul are obligaţia să asigure studierea şi stăpânirea temeinică de către elevi şi studenţi a limbii române, cunoaşterea literaturii, istoriei şi geografiei patriei, cultivarea dragostei pentru patrie şi lărgirea orizontului de cultură generală”, ori „o datorie elementară a şcolii e să‑i dea elevului o noţiune clară despre ţara lui şi despre pământuri de care aude zilnic”[2]. Eludând competenţele-cheie, Profilul de formare şi fundamentele pedagogiei, designerii curriculari au redus numărul de ore alocate acestei discipline şi au eliminat‑o cu totul pentru anumiţi ani de studiu, ignorând astfel logica ei internă, nerespectând principiul continuităţii actului de predare‑învăţare. Pe bună dreptate, profesorii de la catedră au arătat că „pentru elevii clasei a IX‑a, 0,5 ore pe săptămână reprezintă o resursă de timp infimă pentru înţelegerea părţii fizico‑geografice a mediului înconjurător, pentru a face trecerea de la elementele generale (proprii planetei ca întreg) la cele specifice orizontului local. Prin conţinutul său, Geografia fizică reprezintă cel mai înalt nivel conceptual şi metodologic al acestui obiect de învăţământ”[3]. Apoi, „studiul în salturi al disciplinei Geografie, pentru unele specializări, va determina multe cazuri de insucces şcolar. Elevul de clasa a XII‑a, în faţa examenului de bacalaureat, se va trezi cu lipsuri mari în ceea ce priveşte conţinuturile de geografie umană, aferente clasei a X‑a şi necunoaşterea problemelor fundamentale ale lumii contemporane, pe care ar fi trebuit să le studieze în clasa a XI‑a. Elevii de la specializările artistice sunt astfel discriminaţi în raport cu elevii celorlalte specializări ale filierei vocaţionale”. Chiar să nu contribuie Geografia la lărgirea orizontului cultural al elevilor, la formarea conştiinţei identitare, la înţelegerea realităţii, a conceptului de dezvoltare durabilă, de care se face atâta caz, încât a devenit strategie naţională?! Să nu conteze nici înţelegerea raporturilor om‑mediu, într‑o perioadă în care UE se pregăteşte să pună în practică Pactul Verde European?! Nu mai vorbim de „o înţelegere holistică a planetei noastre şi a sistemelor sale în contextul globalizării”, oferită de studiul disciplinei. Sunt doar câteva argumente prin care se solicită ca Geografia „să fie obligatorie la toate filierele din învăţământul liceal şi pentru toţi anii de studiu. Geografia este o disciplină proiectată coerent şi unitar pe două cicluri curriculare: inferior şi superior. Noile propuneri de planuri‑cadru ne indică o diminuare a orelor de geografie sau absenţa totală, pentru anumiţi ani de studiu, ceea ce va avea consecinţe negative asupra formării profilului de formare al absolventului de liceu”. Iată de ce „Geografia trebuie să se regăsească în planurile‑cadru în toţi anii de studiu, iar la clasa a XII‑a, fiind disciplină de bacalaureat, pentru care optează majoritatea elevilor, să fie alocate 2 ore/ săptămână. Procesul educaţional trebuie să se desfăşoare în mod continuu, consecvent şi eşalonat. Având în vedere că subiectele examenului de bacalaureat sunt aceleaşi pentru toate specializările, şi numărul de ore alocat săptămânal trebuie să fie acelaşi, pentru că altfel este încălcată egalitatea de şanse a elevilor”.

 

Istoria românilor – ca un abur în nimic

 

Declinul Istoriei ca disciplină şcolară a început în anul eclipsei, 1999[4], când locul şi rolul ei în curriculumul obligatoriu au suferit importante modificări, în condiţiile demarării reformei „comprehensive” a ministrului Andrei Marga. A urmat un proces de treptată marginalizare a disciplinei, Ministerul Educaţiei adoptând măsuri de reducere a numărului de ore, în paralel cu reforma programelor şi manualelor. Astfel, cea mai grea situaţie a înregistrat‑o Istoria românilor, în perioada 1999‑2006 fiind operată reducerea arbitrară a numărului de ore din planurile‑cadru, de la patru la una singură, plasată şi aceea la clasa a XII‑a, unde numărul de săptămâni pe an este cel mai mic; apoi, s‑a operat eliminarea unor întregi perioade din istoria noastră, precum cea veche, iar capitolele care au supravieţuit au fost diluate în istoria universală, în numele „integrării” celor două istorii; în 2006 s‑a mers mai departe, Istoria românilor rămânând cu titulatura generică de „Istorie”, ea fiind „integrată” şi „tematizată” într‑un ghiveci postmodernist, ajungându‑se în acest moment, la liceu, ca temele de Istoria românilor să fie studiate în mai puţin de 20 de ore anual. Noile programe‑ghiveci au fost bomboana pe colivă în materie de reformă, la clasa a XII‑a reuşindu‑se desfiinţarea practică a studiului istoriei naţionale. Trebuie spus că orele de Istorie nu s‑au tăiat singure din planurile-cadru. Deşi în aprilie 2001 doamna ministru Ecaterina Andronescu promisese solemn o restabilire a statutului Istoriei în şcoală, remarcând importanţa deosebită a disciplinei în educaţie, la scurtă vreme a dispus revizuirea planurilor cadru şi, prin intermediul IŞE, a înjumătăţit numărul orelor de Istorie la gimnaziu, pentru ca în 2003, cu ajutorul clujeanului Constantin Corega, secretarul de stat în învăţământul preuniversitar, să înjumătăţească şi numărul orelor de Istorie de la liceu. Memorabil a fost argumentul adus de domnul Corega pentru justificarea acestor tăieri: „Istoria se face şi la orele de fizică, şi la chimie, şi la matematică”, această suprapunere imaginară fiind intolerabilă în iureşul primei reforme a „aerisirii”! Prin nerespectarea Recomandării 1283/ 1996 privind istoria şi învăţarea istoriei în Europa, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, şi a Recomandării 15/ 2001 privind predarea istoriei în Europa secolului XXI, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, România a ajuns să deţină tristul record de a fi singurul stat membru al UE care apare în statisticilor Consiliului Europei cu o medie de o oră de istorie pe săptămână, în timp ce în celelalte state membre planurile‑cadru prevăd între 2 şi 4 ore de istorie pe săptămână. Astfel, în Bulgaria, Cehia, Olanda, Polonia sunt alocate 3 ore, în Franţa 3‑5 ore de Istorie şi Geografie, iar în Ungaria 3‑4 ore. Iar pentru ca dezastrul să fie desăvârşit, constatăm şi existenţa unor programe deficitare, identitatea culturală românească dispărând, vorba părintelui Dumitru Stăniloae, „ca un abur în nimic”. Şi după 2006 Istoria a continuat să fie marginalizată, dar nimeni nu a îndrăznit să propună eliminarea ei din şcoala românească. Au făcut‑o, în decembrie 2015 – februarie 2016, experţii din grupul de lucru numit de ministrul Educaţiei. Pe ce s‑au bazat în avansarea acestei propuneri? Pe nimic, modulul propus de ei sub denumirea de „Educaţie pentru societate” fiind total deplasat pentru nivelul de vârstă al elevilor de gimnaziu.

▪ Profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila

 

Note:
[1] Radu Paraschivescu, Cum gândesc politicienii? (Cum? Gândesc politicienii?). Catalog de perle, Humanitas, Bucureşti, 2016
[2]  Ideea lui George Vâlsan avea să fie cuprinsă în 1978 în Legea Educaţiei şi Învăţământului: „Învăţământul are obligaţia să asigure studierea şi stăpânirea temeinică de către elevi şi studenţi a limbii române, cunoaşterea literaturii, istoriei şi geografiei patriei, cultivarea dragostei pentru patrie şi lărgirea orizontului de cultură generală. De asemenea, trebuie să asigure cunoaşterea istoriei, a geografiei universale, a tot ceea ce este mai valoros în cultura şi civilizaţia omenirii”
[3]  Memoriu privind planurile‑cadru pentru învăţământul liceal, Societatea de Geografie din România, Filiala Vrancea, 2021
[4]  Constantin Toader, Istoria românilor în eclipsă, în revista „Examene”, anul IV, nr. 172, 18 – 24 octombrie 1999.

Constantin Toader

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

  1. tatiana_panaitescu@yahoo.com'
    Tatiana Panaitescu

    S-a procedat la eliminarea materiilor de învățământ care sunt responsabile de viziunea noastră identitară. S-a procedat de la an la an, manualele au fost tot mai complicate/ dar nu coerente/
    haotice/ , chiar au creat dificultăți de comunicare la nivel instituțional/ regional…etc.

    Viziunea organică despre apariția formelor instituționale/ în istoria statului român// la fel, a formelor estetice/ – a fost eliminată/ în favoarea unui mozaic de lecturi preferențiale/ lipsite de orice fir logic.
    Că va dispare geografia din predarea școlară / da, fiindcă economia – cea actuală este greu de abordat.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest