Editorial

Mitul disidenței

Preda nu era un luptător, dar era un independent…

Nu, nu era deloc un independent. La fiecare şase luni era ameninţat că i se desfiinţează editura… Cum să fie independent un om căruia i se dă comandă să scrie un roman despre Antonescu, căruia i se plăteşte un milion, o sumă enormă pentru vremea aceea?!… Şi‑a lucrat romanul cu Dumitru Popescu, şeful secţiei de cultură a C.C.‑ului. Cum putea fi independent?…

E vorba de Delirul?

Da, de Delirul. Un roman care a creat confuzii. Lumea stătea la coadă după el, nebănuind că prin acest roman Ceauşescu îşi făcea o poleială de naţionalist.

Însă curentul de opinie creat cu Cel mai iubit dintre pământeni le scăpase de sub orice control, controlul celor de la Partid sau de la Securitate…

Te înşeli. Problemele aduse în discuţie de Cel mai iubit dintre pământeni au fost aspru criticate de Ceauşescu la plenara C.C. din ’67 cu lucrătorii din Miliţie şi Securitate. Nu ştii de această plenară? Au fost criticate atunci toate metodele şi crimele făcute de Gheorghiu‑Dej. Ce e în cartea lui Preda? Ca şi în cartea Ostinato a lui Goma, este critica universului concentraţionar al lui Gheorghiu‑Dej şi al lui Stalin. E vorba acolo de Ceauşescu şi de frontieriştii închişi de Ceauşescu? De ce l‑ar fi deranjat pe Ceauşescu? A revenit Ceauşescu vreodată şi a spus că a făcut bine tovarăşul Gheorghiu‑Dej închizând oamenii? N‑a revenit. A stat Cel mai iubit dintre pământeni măcar o zi la cenzură? Nu, a apărut imediat. Nu ţi se pare ciudat?

Dar moartea lui nu a fost suspectă?

Preda se alcoolizase în ultimii ani. A murit după o alcoolizare agravată…

Dar, după moartea lui Preda, Uniunea Scriitorilor a trecut cu arme şi bagaje în tabăra celor de la Partid. Iar disidenţă cât de cât pe faţă a făcut, iată, unul ca Dan Deşliu, cel care în anii ’50 era abonat la Premiul Academiei şi la Premiile de Stat.

Dan Deşliu a fost unul din stâlpii stalinismului în literatură, unul dintre personajele literare create de Gheorghiu‑Dej şi de partid în ’50. A fost un vârf de lance al diversionismului politic şi literar. A publicat texte premiate, în care se aţâţa lumea şi poliţia contra proprietarilor, ţăranilor, intelectualilor. La sfârşitul anilor ’60, Dan Deşliu a fost dat afară, pur şi simplu dat afară de la conducerea revistei Luceafărul. A eşuat apoi la Televiziune, unde a făcut o mică emisiune de sport, despre fotbal, iar după aceea a prezentat „Steaua fără nume”, o emisiune cu mici cântăreţe diletante. Şi atunci, simţindu‑se marginalizat, nu numai de Partid, dar şi de presa literară, cu ambiţie politică, cu viclenie şi cu o anumită experienţă s‑a strecurat în grupul scriitorilor buni, al albilor, al disidenţilor. S‑a apropiat de Manolescu, iar Manolescu a făcut greşeala, după părerea mea, să‑i prefaţeze un volum apărut în BPT. Iată o altă impostură – Dan Deşliu trecea drept disident. Or, în acea epocă, i‑a apărut o carte în BPT. Mie nu mi‑a apărut acolo nici o carte! Dar Dan Deşliu, în timp ce spunea că e disident – mai critica cenzura, lucru care n‑avea nici un efect – a apărut cu o carte la BPT. Ce era BPT‑ul la noi? Era colecţia de masă, de prestigiu. Şi nu numai că i‑a apărut la BPT, dar cartea lui a fost şi prefaţată de Manolescu. Eu i‑am reproşat lui Manolescu, spunându‑i: „Nu se poate, tu, care timp de 20 de ani ai apărat valoarea, să prefaţezi un impostor? Omul ăsta n‑are talent!” Nu mai vorbesc de păcatele lui politice vechi; omul ăsta fusese poetul naţional şi oficial, în timp ce toată intelectualitatea românească era în închisoare. Manolescu s‑a trezit în această impostură delicată şi Scânteia tineretului l‑a ironizat, adică omul care apăra valoarea să prefaţeze nonvaloarea. Dar lui Manolescu i s‑a părut că aşa se fac alianţele politice. Ceea ce e fals! Când am ajuns în Biroul Uniunii Scriitorilor, m‑am aliat cu Nichita Stănescu, cu Cezar Baltag, cu Matei Călinescu. Şi numai în felul acesta noi ne‑am afirmat în ochii celor de la Partid, care nu ne iubeau, dar ne respectau. Noi am intrat toţi patru în Biroul Uniunii Scriitorilor. Şi unul dintre noi, Matei Călinescu, nici nu era membru de partid. Nu pot să mă aliez cu Dan Deşliu, cu un impostor. Da, Deşliu făcea parte din micul grup al Consiliului Uniunii Scriitorilor, împreună cu Paler şi ceilalţi, care, o dată la trei luni, făcea mici critici conducerii Uniunii şi Ministerului… Dar Deşliu, Paler şi ceilalţi din Consiliu, din păcate, au fost inoperanţi, n‑au reuşit să‑l schimbe nici măcar pe Ungheanu de la Luceafărul… Mircea Dinescu a intrat în disidenţă reală cu interviul din Libération cu o jumătate de an înainte de a cădea Ceauşescu. A fost un interviu curajos, ca şi al lui Dan Petrescu. Aceste două interviuri au fost interesante… Al lui Dan Petrescu a fost mai curajos, pentru că l‑a atacat pe Ceauşescu, al lui Dinescu, mai puţin curajos, pentru că a atacat doar Uniunea Scriitorilor.

Lui Dinescu i‑au luat apărarea „cei şase”…

Era o scrisoare către D.R. Popescu… Ca şi cum ai scrie cuiva de la parterul blocului, ca să te plângi de portar. Ei n‑au îndrăznit să‑i scrie lui Ceauşescu, i‑au scris lui D.R. Popescu, care era o fantoşă. Probabil că mulţi dintre colegii noştri stimaţi şi distinşi au vrut să‑şi creeze un mic alibi, simţind că se strică căruţa. Scriitorii n‑au făcut cu adevărat nici un fel de disidenţă, nici n‑aveau stofă. Şi mulţi m‑au lămurit că în zona asta balcano‑fanariotă nu e posibil să faci nimic contra domnului şi a aparatului poliţist. S‑a exagerat cu „forţa Securităţii”, n‑au înţeles că Securitatea însăşi a voit să se rupă de domn, de Ceauşescu. Ceea ce distrugea el, în primul rând, nu era cultura, ci Partidul şi Securitatea, Armata, propriile lor structuri. Asta a distrus Ceauşescu în ultimii ani – propriile structuri ale Statului comunist. Numai că ele însele, aceste structuri au fost destul de laşe şi de prost organizate ca să încerce să se debaraseze de el. Şi el a căzut pur şi simplu după ce a căzut zidul de la Berlin, la 9 noiembrie ’89.

Poate a fost un păcat între conducerea Uniunii scriitorilor şi Partid în această perioadă?

Nu, nu deloc. Conducerea era dublă: de o parte erau scriitorii membri ai C.C., buni scriitori, dar care erau nişte unelte docile ale Partidului – D.R. Popescu, Bălăiţă, Ţoiu – iar de partea cealaltă era grupul de rezistenţă: Ana Blandiana, Manolescu şi ceilalţi, care făceau o figură aparte.

Iată, aţi amintit de Blandiana, care face parte din generaţia Breban – Nichita Stănescu. În jurul Anei Blandiana se crease un mit al disidenţei…

N‑a fost nici un fel de disidentă Blandiana, astea sunt mici legende apărute târziu. Ana Blandiana, care e o foarte bună poetă şi publicistă, a avut în toată cariera ei rubrici fixe la marile reviste literare. Evident, Paler, Dinescu, Manolescu, Blandiana, A.D. Munteanu şi alţii câţiva, puţini, incomodau pe cei din conducerea Uniunii Scriitorilor, pe funcţionarii partidului. Au continuat însă să aibă rubrici fixe, n‑au reuşit să iasă cu totul din sistemul cultural, din Consiliu etc.

Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi în literatură este Mircea Dinescu. Cum a apărut?

Mircea Dinescu a fost un băieţel talentat.

În anturajul lui Marin Preda.

Şi Marin Preda, şi Fănuş Neagu, câţiva ani a fost cu Fănuş Neagu. După aceea a trecut la Marin Preda. Amândoi, şi Fănuş, şi Preda, locuiau la Mogoşoaia. Serile, la sala de mese, se întâlneau şi apoi se plimbau. Dinescu nu avea o instrucţie culturală prea aprofundată, însă de la început se vedea că‑i un om talentat, cum e şi astăzi, un poet talentat. Şi în ultimii ani ai dictaturii s‑a alipit şi el la grupul lui Manolescu, Deşliu. Dar dincolo de câteva discursuri mai mult sau mai puţin fulminante nu a organizat ceva cu adevărat periculos.

■ Fragment din vol. Confesiuni violente. Convorbiri realizate de Constantin Iftime, Ediţia a II‑a, definitivă, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Scriitor, romancier, eseist, dramaturg, membru al Academiei Române

Nicolae Breban

Total 4 Votes
1

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Citește și
Close
Back to top button