Contemporanul » (Con)texte » Maria-Ana Tupan: Ce e val…

Maria-Ana Tupan: Ce e val…

Ecce Nietzsche este un festin nu numai intelectual şi stilistic, Mircea Braga atingând un nivel de mare rafinament al construcţiei sintactice, extinse, meandrate logic şi totuşi perfect controlate

Încă nedesprinşi din teluricul somn al lui februarie, visăm la lumi care au existat cândva. Se făcea că era tot februarie, dar în Roma antică, unde se dezlănţuiseră lupercaliile. Spânzurat în moartea dintre două vieţi vegetale, carnavalul in-⁠umanului sau al umanităţii uzurpate de masca bestiarului pregătea ritualic o renaştere. Nu ştiu dacă acest coşmar mi-⁠a fost inspirat de preocupări recente – o conferinţă despre ecce-nietzsche-mircea-blagapostumanism la Bucureşti, o alta, la Roma, despre nevoia de Cicero în faţă unor puseuri de totalitarism ale prezentului, sau un articol despre imperativul categoric al apărării culturii de huliganism –, dar subiectul pare să fie de actualitate, deşi viziunea prezentă diferă de tematizările de după ultimul război. Poetul care a dominat a doua jumătate a secolului trecut în Anglia, Ted Hughes, este cel mai adesea invocat când e vorba de eforturile culturii occidentale de a renaşte după cataclismul mondial. Lupercalia, unul dintre volumele sale de versuri, este invariabil interpretat în legătură cu comentariul lui Mircea Eliade privitor atât la carnavalul lumii pe dos cunoscut sub acest nume, cât şi la şamanism, pe care Hughes îl defineşte într-⁠un interviu citându-⁠l pe Eliade. Keith Sagar (The Achievement of Ted Hughes) extinde tema intervalului haotic dintre ordini ale creaţiei şi la alte volume ale poetului britanic, care, în poemele animaliere, îşi asumă rolul de şaman, de vindecător al unei civilizaţii sterilizate de raţionalism excesiv şi artificiozitate. Citând-⁠o pe Maria Julia Goldwasser (Carnival in Mircea Eliade), Elemér Hankiss (Fears and Symbols: An Introduction to the Study of Western Civilization) glosează asupra semnificaţiei lupercaliilor ca trop al dezmărginirii în postmodernism, definit de Vattimo ca prăbuşire a sistemelor şi eliberare a diferenţelor. Spre deosebire de fixaţia modernistă a divorţului necesar dintre natură şi cultură, postmodernismul vine cu o viziune holistă, ecologică, ce respinge ordinea culturală închisă, sortită epuizării graduale şi morţii. Lumea carnavalescă, haotică, e resimbolizată ca o nouă geneză. În disertaţia de doctorat prezentată Universităţii din Carolina de Sud în 2006, Agata Izabela Szczeszak (Transforming the Profane: Conrad and Joyce) vede în jungianul Mircea Eliade un gânditor care, prin comentariul la şamanism ca „ieşire a eului din sine”, contribuie la restaurarea unui echilibru cosmic, evadând din graniţele sociale, rasiale şi de gen care domină lumea profană. În acelaşi spirit este apreciată contribuţia lui Eliade, „renumit savant al mitologiei comparate”, la recunoaşterea meritului miturilor de mediatori între popoare şi de realizare a unei ordini culturale universale, infirmând astfel opinia după care religia înseamnă parohialism, în Islamic Myths and Memories: Mediators of Globalization, volum editat de trei universitari (Dr Itzchak Weismann,Professor Mark Sedgwick,Professor Ulrika Mårtensson) din Israel, Danemarca şi Norvegia (2014). Lupercaliile ar fi, aşadar, un semnificat dublu, precum pharmacon, în care Derrida descifrează (Dissemination) atât sensul de otravă, cât şi pe cel de medicament preparat din ea. Dacă astăzi ne sperie nietzscheana răsturnare a tuturor valorilor, trebuie să ne amintim că ordinea pe dos a fost cândva prescrisă profilactic ca reţetă de înnoire şi reafirmare a lor. Impusă ca ritual purificator şi energizant, contestarea ordinii nu merită mai mult decât comentariul eminescian: „Ce e val …”

Citit din perspectivă deconstrucţionistă, Friedrich Nietzsche este perceput astăzi îndeobşte ca marele precursor al acestei filosofii, al cărui atac asupra metafizicii a fost dublat de o demistificare a tuturor idolilor şi de demolarea ordinii axiologice. „Inversiunea tuturor valorilor” este un citat mai des invocat chiar decât „voinţa de putere” prin care mintea pretinde să ia în stăpânire lumea fenomenală, aruncând asupra ei o plasă de concepte cu efect tot atât de distrugător asupra sufletului viu al lucrurilor, precum năvodul în care a fost ucis Agamemnon. Masivul eseu hermeneutic dedicat de Mircea Braga filosofului (Ecce Nietzsche, Editura Academiei Române, 2015) contracarează acest demers reducţionist, îmbrăţişând, şi în acelaşi timp disociind cu fineţe, treptele întregii deveniri a lui Nietzsche, de la tinereţea firesc influenţată de umbre virgiliene (în cazul său, Schopenhauer şi Wagner) la stadiul-⁠crisalidă al „ştiinţei vesele”, când jocul ia locul oricărei seducţii fundamentaliste, până la demolarea finală a decretării vidului transcendental, a deconstrucţiei moralei în construct social şi a conceptelor în metafore. Noutatea absolută a demersului pentru discursul filosofic românesc o constituie structura fragmentară, afină operei comentate, a unor nuclee conceptuale nietzscheene, de genul filosofemelor lui Derrida. În felul acesta, comentariul dobândeşte o remarcabilă concentrare şi o iconicitate (adecvare a stilului la conţinut) ce scoate în evidenţă specificul filosofiei nietzscheene care este, ca şi la Kant, conceptualizarea empiricului prin reprezentare, dar, spre deosebire de acesta, nu printr-⁠o serie închisă de concepte şi categorii sau prin reducerea reprezentărilor la abstracţiuni vide, ci prin refuz al sistematizării şi deschidere infinită către fenomenal. Această abordare genealogică ne dă impresia unei înfiinţări a personalităţii interpretate în toată complexitatea sa, o adevărată epifanie a traiectului unei gândiri revoluţionare în care este întemeiat prezentul. Autorul menţionează direcţiile Jaspers, Heidegger şi Deleuze, alocând însă un spaţiu privilegiat şi istorismului, caracterului construit al tuturor valorilor, precum şi al oricărei reconstituiri istorice. Trecutul nu este continuu, ci cristalizat în falii de culturi specifice, ca epistemele foucaultiene sau ca teritorializările deleuziene, la care se apelează în funcţie de interesele prezentului. Impresionează actualitatea filosofiei despre istorie, în privinţa căreia există trei atitudini sau voinţe de reprezentare. Cei care vor să construiască monumental apelează la evenimente monumentale (ne putem gândi la aventura imperialistă a secolelor XVIII-⁠XIX, la fanteziile grandorii ceauşiste, care se reprezenta pe sine hiperbolic la capătul seriei de voievozi în miniatură); nostalgicii sunt arhivari ai trecutului (a se vedea muzeele epocii ceauşiste), în vreme ce inovatorii caută în trecut doar precedent pentru planurile lor utopice. Prin extragerea esenţei conceptuale şi prin câmpul referenţial, Nietzsche ne este luminat nu izolat, ci în compania spiritelor tutelare ale fiecărui timp istoric. Tânărul care se entuziasmează la ideea de geniu, dispreţuieşte masele şi laudă entuziasmele iraţionale, dionisiace, intră în câmpul de forţă al lui Schopenhauer şi al esteţilor decadenţi, întinzând însă o valenţă şi către viitor unde se va umple de iraţionalismul, instinctualismul şi anarhismul politic al lui D.H. Lawrence sau, mai târziu, de propaganda fascistă în jurul ideii de supraom, vituperată după război în regimurile comuniste. Acest Nietzsche avea să dispară definitiv, personalitatea sa conturându-⁠se prin despărţirea programatică de spirite tutelare, de idolii trecutului. Ceea ce rămâne este un program iniţial de emancipare a interiorităţii, cu cele două forme, simţirea şi atitudinea, materializată în faptă, de exterioritatea „culturii violate şi aservite”. Definit prin „ostilitatea faţă de influenţe, obişnuinţe, legi, rânduieli, în care el nu-⁠şi recunoaşte ţelul”, geniul nietzschean nu are de fapt nimic de a face cu deformarea sa ulterioară în scop propagandistic, ci, fie cu omul iluminat kantian, fie, în mai mare măsură, cu omul lui Kierkegaard, căruia presiunile exterioare, contra voinţei proprii, îi creează anxietate. Existenţialistă este şi opţiunea pentru creaţie ca fiind locus arhetipal al valorii, în vreme ce voinţa de adevăr a metafizicii rămâne veşnic neîmplinită sau infirmată de evoluţii ulterioare. Acest eu ce-⁠şi este sieşi început al automodelării şi autoipostazierii va fi adevărata moştenire nietzscheană în literatura şi filosofia existenţialisstă de la mijloc de secol.

Abordarea tematică îi permite astfel autorului să lumineze adevăratul loc al filosofului în istoria ideilor de a cărui existenţă Nietzsche era conştient ca de un foc ce se va propaga în alte discursuri, chiar şi după ce el va fi scrum. Dacă adăugăm toposurilor literare inspirate de Nietzsche identificate de Aura Christi în Nietzsche şi marea amiază pe cele din cartea lui Mircea Braga – măştile ca fiind mai adevărate în sens axiologic decât trupurile biologice (Oscar Wilde), dihotomia hazard/ necesitate (Mallarmé), empatia prin care eul se lasă locuit de celălalt pentru a-⁠l înţelege (expresioniştii germani), ciclurile temporal/stilistice şi timpul „unui alt început” (Yeats), realizăm că Nietzsche a produs, fără să fi sistematizat şi fără să fi numit-⁠o astfel, Biblia estetică a vremii. De fapt, prin parafrazarea lui Epictet (nu lucrurile ne tulbură, ci ideile noastre despre lucruri imaginare – adăugire subliniată de noi), Nietzsche complementa estetica psihologică a lui Wilhelm Wundt, după care fiecare minte e prizoniera propriei reprezentări subiective a realităţii.

Neaservit niciunui clişeu, plecat la drum cu o singură agendă, aceea de a comenta ceea ce descoperă, autorul îl reciteşte într-⁠un mod original pe profetul Zarathustra, demistificând „oamenii superiori” din rândul discipolilor săi, participanţi la un platonic banchet, nu de speculaţii metafizice însă, ci mai curând de vizionare, tablouri în maniera lui Paracelsus. Geniul şi profeţia sunt treptat substituite de voinţa de conceptualizare şi expresie, de un interesat construct ideologic ascunzând jocul pasiunilor, nu al gândirii. Fantoşe precum spirit pur şi bine absolut sunt respinse, autorul localizând aici critica modernităţii iluministe, raţionalist-scientiste şi absolutiste, prin care s-⁠au definit atât modernismul, cât şi (în variantă radicalizată) postmodernismul. Lectura aplicată şi amănunţită pune în lumină diferenţele definitorii ce despart reprezentarea la Kant şi Nietzsche (la cel dintâi, filosof al subiectului transcendental, imaginaţia reproductivă este aceea care proiectează o imagine din virtual în posibil, în vreme ce Nietzsche nu se desparte niciodată de realitate, iar realitatea nu are sistem), sau contradicţia în cazul celor doi. În vreme ce, la Kant, conflictul realităţilor este posibil doar în proiecţia numită lucru în sine ce conţine toate stările sale posibile, nu în fiecare din stările realizate, după Nietzsche, contradicţia e consubstanţială naturii, el rămânând un filosof al vieţii. Al unei realităţi, aşadar, deleuziene, rhizomatice, conectată infinit şi în toate direcţiile cu mulţimi eterogene. Teritorializarea, cristalizarea unei ordini sau faze culturale, e posibilă ca un fel de localizare din fizica cuantică, şi este interesant că autorul foloseşte expresia „bazin semantic” în loc de câmp semantic, poate prin analogie cu bazinul unui atractor în cazul localizării.

Ecce Nietzsche este un festin nu numai intelectual şi stilistic, Mircea Braga atingând un nivel de mare rafinament al construcţiei sintactice, extinse, meandrate logic şi totuşi perfect controlate, ce păstrează nealterat farmecul ce ţine de codul enigmă (Roland Barthes) al hermeneuticii, autorul îndeplinindu-⁠şi promisiunea acestui gen de discurs, care este plăcerea de a face descoperiri concomitent cu cititorul, sau de a-⁠i crea această iluzie.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now