Contemporanul » Polemice » „America dunăreană”

„America dunăreană”

În Ardeal, devenirea non‑românească a românilor a luat forma maghiarizării forţate sau benevole, ostilitatea minoritară devenind sfidătoare la unii lideri udemerişti nu numai în numele unei minorităţi, cea secuiască, practic inexistentă (care ar lupta pentru autonomie), ci şi prin atitudinea din preajma centenarului Marii Uniri…

Portugalia percepută ca o Americă iberică. Tulburător, un asemenea „proiect” a existat şi‑n România. Eminescu l‑a sintetizat în ceea ce el a numit „America dunăreană”. În istoria civilizaţiilor, asemenea metamorfoze sunt posibile. În perioada lui de maturitate intelectuală, amintitul Neagu Djuvara a elaborat o filosofie a istoriei, apreciată, între alţii, la vremea ei, de Emil Cioran, de Raymond Aron şi de Academia Franceză, care i‑a încununat cartea cu un prestigios premiu[1]. Civilizaţiile cunosc evoluţii organice: se nasc, se maturizează, îmbătrânesc şi mor. Un ciclu civilizaţional durează, în medie, cam un mileniu şi jumătate – două milenii. Un rol central în evoluţia civilizaţiilor, argumentează Djuvara, îl are interacţiunea dintre centrali şi periferici, dintre autohtoni, care dau specificul naţional inconfundabil, şi minoritari. În statele puternice, cu echilibru dinamic, există o armonie între centrali şi periferici, încât niciuna dintre părţi nu este ameninţată, contribuind la complexitatea spirituală şi culturală printr‑o creativitate majoră. Dereglările se produc când una dintre antiteze refuză complementaritatea, reprimând pe cealaltă. De regulă, asemenea represiuni se produc împotriva minoritarilor: cazul evreilor din Spania secolelor XV‑XVI, al negrilor sclavi din Statele Unite ale Americii, al armenilor sub ocupaţia turcească, apoi, prigoana ţaristă antisemită din secolul al XIX‑lea, culminând cu holocaustul nazist din secolul al XX‑lea. La polul opus, se află agresiunea cuceritorilor minoritari împotriva băştinaşilor majoritari, fenomen din vremea cuceririi şi întemeierii statelor din cele trei Americi. Dar situaţia cea mai interesantă ne‑o oferă tot Portugalia şi România[2].

Ca state periferiale, supuse agresivităţii diverselor imperii, s‑a putut concepe, la un moment dat, metamorfoza acestora în altceva. Am menţionat deja mimetismul parizian, asociat, în Portugalia, cu schimbarea identităţii lusitane, experiment care a eşuat, în cele din urmă, prin revoluţia spirituală a lui Salazar, construită pe o perioadă de dictatură sprijinită de junta militară şi de bătrânul preşedinte al republicii, generalul Óscar Carmona (1869‑1951). Mircea Eliade putea scrie în 1942: „Portugalia îşi datorează măreţia sa de astăzi geniului politic al generalului Carmona, care a ştiut să facă dintr‑un profesor de Finanţe un dictator”[3]. Proprio motu, un „dictator” economic şi financiar, capabil să‑şi manifeste competenţa lui fundamentală de la Universitatea din Coïmbra, ceea ce a atras după sine vindecarea Portugaliei de discordie şi de „revoluţii”, dobândind seninătatea istorică modernă, care a readus‑o în plinătatea europenismului. Salazar, cu sprijinul preşedintelui, a ştiut să rezolve şi armonizarea minoritarilor cu dominanta lusitană a majoritarilor, determinându‑i să intre în ritmul naţiunii, fără să‑şi piardă identitatea, renunţând la acţiunile de sabotare a revoluţiei naţionale serios ameninţată de revoluţia comunistă care deja se manifesta cu o rară violenţă în Spania vecină, începând cu 1936.

În Ţările Române, apoi în România, lucrurile au fost infinit mai complicate în triunghiul bermudic imperial, încât nici astăzi ţara nu a reuşit să armonizeze raporturile dintre autohtoni şi periferici, ceea ce o face slabă, în necurmată primejdie, cu atât mai mult în pragul centenarului Marii Uniri, sabotat atât dinspre Est, cât şi dinspre Nord şi Vest. Mai mult de atât, majoritarii înşişi sunt mai dezbinaţi ca niciodată, statul părând, pur şi simplu, lipsit până şi de sistemul imunitar al serviciilor secrete, atacate, parţial  îndrituit, de diverse grupări şi televiziuni, ca şi Biserica Ortodoxă Română, aceasta rămânând speranţa revirimentului spiritual al naţiunii. Altfel spus, România nu are un centru gravitaţional intern, ancorat în spaţiul naţional, depinzând de alte centre de interese. Am făcut demonstraţia în A doua schimbare la faţă, realitatea crudă arătând că mase întregi de români fie că se autodeznaţionalizează printr‑o diasporă bizară, care înghite câte un oraş mediu anual, nemaivorbind de distrugerea corporatistă care o lasă fără medici, fără ingineri de elită, fără mână de lucru, fără cele mai strălucite minţi, tineretul nemaiavând nici un ideal naţional, gata oricând să‑şi abandoneze părinţii, să devină orice, numai să rămână români nu, semne ale unei tragedii ale cărei dimensiuni încă nu le percepem şi de care nu suntem conştienţi.

Răsturnarea raporturilor dintre autohtoni şi minoritari tinde ca românii să devină periferici în locurile lor de baştină, până la dispariţie, ca în Bucovina nordică şi în partea sudică a Basarabiei, teritorii aflate acum sub ocupaţie ucraineană, primind şi ultima lovitură prin Legea Educaţiei, care decide desfiinţarea învăţământului în limba română, lege promulgată de preşedintele Petro Poroşenko (de fapt, Petru Poroşencu, ascunzând mancurtismul hibritizant, îndelungat al înaintaşilor, trăitor el însuşi în Basarabia sovietizată). Situaţia nu e cu nimic mai roză în Basarabia, unde mancurtismul de tip voroninian şi dodonic face ravagii, devenirea non‑românească a românilor atingând pragul critic printr‑o politică reprimatoare începută de ţarism, continuată de bolşevism şi de neoţarismul putinian, sub stindardul doctrinei moldovenismului care ar arăta că deja băştinaşii au consimţit la o nouă „etnogeneză” sub spectru antidacic şi antilatin, dar panslav, oglindit şi în impunerea necanonică a Mitropoliei Moldovei, subordonată direct Patriarhiei Moscovei. În Ardeal, devenirea non‑românească a românilor a luat forma maghiarizării forţate sau benevole, ostilitatea minoritară devenind sfidătoare la unii lideri udemerişti nu numai în numele unei minorităţi, cea secuiască, practic inexistentă (care ar lupta pentru autonomie), ci şi prin atitudinea din preajma centenarului Marii Uniri. Nici în rândurile românimii lucrurile nu stau mai bine, războiul ducându‑se pe plan cultural/spiritual, cu negarea valorilor naţionale, începând cu Eminescu şi sfârşind cu ocultarea memoriei istorice. E cea mai vicleană formă a înlocuirii identităţii româneşti cu una hibridă, care l‑a determinat pe Eminescu să vorbească de „America dunăreană” în stare să ameninţe caracterul românesc al statului numit România, menit să fie, în arheitatea lui, un strat de cultură la gurile Dunării, apărător al „insulei de latinitate” mereu roasă pe margini.

Boarea schimbării, în Portugalia, se iveşte la 16 iunie 1925, la Congresul luso‑spaniol de propăşire a ştiinţelor, ţinut la Coïmbra, unde generalul Carmona face un tablou sumbru al patriei bolnave sub regimul comunistoid al lui Antonio Maria da Silva împotriva căruia se declanşează revoluţia de la 28 mai 1926. Toate sunt în agonie: deficite bugetare enorme cu inflaţie pe măsură, datorie externă catastrofală. Portugalia era prost văzută de afară din pricina dictaturii militare. Un nou împrumut devenea singura salvare momentană. Se poartă negocieri grele la Geneva şi, în ultimă instanţă, soseşte aprobarea împrumutului cu condiţia ştirbirii independenţei ţării, sub supravegherea directă a reprezentanţilor Societăţii Naţiunilor. Generalul Ivens Ferraz refuză o asemenea umilinţă, electrizând brusc demnitatea portughezilor. În presă, încep să facă vâlvă articolele pe teme economice şi financiare semnate de profesorul universitar de la Coïmbra, António de Oliveira Salazar. În 1928, sfidând discursurile patriotarde, el vorbeşte în faţa muncitorilor catolici despre două feluri de economie: cea dependentă de împrumuturi, la cheremul finanţelor internaţionale, şi o alta prin noi înşine, lansată, cam în aceeaşi vreme, şi‑n în România de liberalismul lui Ionel I.C. Brătianu şi de corporatismul lui Mihail Manoilescu. Ideea centrală a profesorului Salazar este una eminesciană: munca. Apelul său către popor este ca fiecare, în locul lui de trai, să facă economii, să muncească, adică să‑şi asume partea cea mai uşoară a lucrurilor, iar salvarea politico‑economică s‑o lase în seama „conducătorilor ajutaţi de Providenţă”. Preciza Salazar: „Misiunea conducătorilor este prin acest simplu fapt surprinzător de mult uşurată şi ei ne vor mulţumi mai bine decât prin discursuri înflăcărate. Flecărim atât de mult!…”[4] Secretul, simplu de când lumea: omul sfinţeşte locul.

După refuzul demn al generalului Ivens Ferraz, aprobat de naţiune, nu mai rămânea Portugaliei decât soluţia Salazar, chit că ea nu garanta nimic, putând fi foarte bine o promisiune utopică. Profesorul coimbrian este chemat la Finanţe pe 27 aprilie. Acesta însă pune patru condiţii drastice, motivând că sarcina pe care şi‑o asumă este atât de grea, „un sacrificiu atât de mare, încât n‑ar face‑o de amabilitate sau de favoare pentru nimeni”[5]. Condiţia centrală: să i se dea, în calitatea de ministru de Finanţe, putere asupra tuturor celorlalte ministere. Motivaţie: singura care l‑ar sprijini ar fi Providenţa, prin popor. Va impune transparenţă, sinceritate, adevăr, singurele argumente care vor trezi poporul, singura lui şansă de a se contopi cu „tendinţele, aspiraţiile, spiritul de reînnoire şi de reformă al ţării”, cum va mărturisi la 21 octombrie 1929, în sala Consiliului de Stat. Nu e la mijloc o demagogie mistică, dimpotrivă, supremul adevăr. Legat prin credinţă cu Centrul Catolic şi de popor prin integralism, Salazar părăseşte Centrul, cerând catolicilor sacrificiu şi lipsa oricăror favoruri. Revoluţia lui nu putea reuşi decât abandonând revoluţiile sociale şi politice tradiţionale, producătoare de răzbunare şi de sânge uman, fiind, de astă dată, o revoluţie spirituală, o întoarcere la sacrificiul hristic învietor. Era nevoie, pur şi simplu, de o ruptură cu istoria: „Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie”, zice eroul eminescian Andrei Mureşanu, oamenii reducând revoluţiile şi istoria la „povestea ciocanului ce cade pe ilău” (Împărat şi proletar).  Salazar însuşi îşi sacrifica liniştea şi bucuriile profesoratului. Risc enorm. Nu putea şti dacă poporul îl va urma, dar „îi era cu totul indiferent dacă oamenii îl vor lăuda sau îl vor huli”[6]. E şi aceasta suprema stare a geniului eminescian din Scrisoarea I: „Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor desigur m‑ar mâhni peste măsură.”

Cum a reuşit Salazar, sprijinit, necondiţionat, de preşedintele republicii, Carmona, cititorul o va afla din cartea lui Mircea Eliade. În scurt timp, miracolul s‑a produs, dovadă a sprijinului Providenţei, a prezenţei şi a reuşitei revoluţiei spirituale: din 1913, ţara perpetua deficite enorme în buget. Acum, iese pentru prima oară din cădere, fără împrumuturi externe, pentru ca să treacă pe bugete excedentare. Celor care‑l acuză pe Salazar de dictatură, el le răspunde că nu pentru hunta militară s‑a luptat, ci pentru salvarea naţiunii, recunoscut ca şeful ei spiritual, deşi nu era decât un ministru, avansând până la a fi Premier. Deviza politicii sale, a Partidului Uniunea naţională: Deus, Pátria e Familia! Modelul familiei, atât de atacat astăzi din toate direcţiile, provenea din sânul familiei părinteşti a lui Salazar, din satul Santa Comba. Punea ca temelie educaţia, vocaţia lui de profesor.

■ Fragment

Note:
[1] Vezi Neagu Djuvara, Civilisation et les lois historiques. Essai d’étude comparée des civilizations, Paris, 1975. Vezi traducerea românească Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din franceză de Şerban Broché.
[2]  Cf. Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă, ediţiile din 2008 (Iaşi, Princeps Edit), 2013 (Bucureşti, Scara).
[3]  Mircea Eliade, op. cit., p. 142.
[4]  Apud ibidem, p. 145.
[5]  Ibidem, p. 146.
[6]  Ibidem, p. 147.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

  1. tatiana_panaitescu@yahoo.com'
    tatiana rădulescu

    Percep acest text ca un început de studiu asupra problemei vizate și care deschide drum ambiguității.
    De acord, îndemnul Prin noi înșine/ presupune să definim ceea ce ne aparține/ Bunăoară, Se împlinesc 150 de ani de la înființarea Fundației Emanoil Gojdu. // În sprijinul tinerilor studenți români ortodocși. Familia și Dumnezeu. Ați citat doar. Bogățiile Transilvaniei să aparțină poporului român. Aurul, Gazele de șist, pădurea, raportarea la Constituție/ în mod practic, corect, transparent. Dreptul opiniei și al petiționării către Instituțiile Statului Român și Președinte să impulsioneze meritocrația și să frâneze fenomenul grav al migrației forței de muncă de valoare științifică, formată în România, în instituțiile ei școlare, universitare. Iar istoria națională a României să redobândească locul ei de vector al conștiinței colective. Prin cercetare, nu prin eseuri futuriste de tip amintiri din viitor.
    Cu respect, am scris aceste rânduri, la sugestia unor sintagme din textul de referință.

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest