Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » „Vreme de încercare”

„Vreme de încercare”

„Nici o moarte nu‑i ca moartea” a descântat‑o poetul Cezar Ivănescu. Aura Christi a învins‑o: „Gândisem moartea pân’ ea m‑a atins cu botul” – ceea ce mi‑a amintit de un vers al marii literaturi orale: „Strigă moartea la fereastră!”

În ce mă priveşte, nu sunt povara nimănui sau nu încă, îmi port singură de grijă, nu iau blidul de linte de la gura celuilalt, n‑am nevoie de medicamente costisitoare. Îmbătrânesc activ (chiar sunt superactivă, spre necazul unora şi altora), nu mă las decât în plata Domnului. Nu mai sunt young‑old, ci old‑old, din categoria 75 plus 1, dar statutul de old‑old îl refuz: fac ce am făcut o viaţă, profesiunea mea fiind scris‑cititul. Dacă 2020 e anul când voi muri, iar Corona îmi va da o mână de ajutor să trec Lethe, asta e!

Vai de cel surprins nepregătit de Thanatos! „Cine se teme de moarte şi‑a pierdut viaţa”, obişnuia să repete Petru Ursache. „Magda, naşterea omului e pentru alţii, moartea e a lui, aşa a spus anonimul.” Tot Petru a comentat îndelung, în Etnosofia, dar şi în Mic tratat de estetică teologică, soluţia ţăranului creator de paremiologie: „Numai moartea‑i fără leac”, dar şi „numai proştii se tem de moarte”. „Anonimul, zâmbea Petru, s‑a specializat în operatorul numai.” Şi câţi n‑au băgat băţul în gardul lui Marin Preda pentru „ţărănia” lui! De când e lumea lume, ţăranii vrednici au primit moartea cu îngăduinţă şi resemnare; unii, „împăcat şi tare”, ca să sadovenizez.

„Nici o moarte nu‑i ca moartea”, a descântat‑o poetul Cezar Ivănescu. Aura Christi a învins‑o: „Gândisem moartea pân’ ea m‑a atins cu botul”, ceea ce mi‑a amintit de un vers al marii literaturi orale: „Strigă moartea la fereastră!”. „Ajungă morţii măreţia ei”, s‑a revoltat Liviu Antonesei, în titlul plachetei recente, unde s‑a ocupat de micile îndeletniciri ale morţii, iar Radu Ulmeanu a îndulcit‑o poetic şi precis: „În doi, chiar şi moartea pare o dulce poveste.”

După marea ordine a existenţei pământene, mori când îţi sună ceasul. Bătrânii ştiu: pe cât de uşor se strică jucăria asta numită trup, pe atât de greu se repară, iar ei sunt mai precauţi, mai prudenţi, mai ordonaţi. Oricum, ar fi trebuit să capete imunitate la câte mizerii sociale li s‑au făcut la „vreme de încercare”, ca să folosesc sintagma martirului Mircea Vulcănescu. Şi‑i încă sub sentinţa „criminal de război”, dată de un „tribunal” stalinist, aşa‑zis „al poporului”. Moartea luminatului filosof, sociolog, economist, teolog, profesor de etică ar fi trebuit să aibă „rol trezitor”, ca să uzez de formularea lui Petre Ţuţea, altă personalitate superlativă a culturii. Numai că aleşii au fost şi sunt desconsideraţi pe alese, ca expiraţi, retrograzi, antiocci: şi Iorga, şi Gusti, şi C. Rădulescu‑Motru, şi Nae Ionescu, şi Mircea Eliade, şi D. Stăniloae, şi Anton Dumitriu, şi Noica… De ce Motru? Pentru că a demonstrat că de la etnicul restrâns (sat) se ajunge la etnicul întins (oraş), iar din coabitul lor se naşte naţiunea, construcţie istorică bazată pe „conştiinţa comunităţii de origine”. Or, intelectualul postdecembrist a fost cuprins de alergie la ideea unităţii de neam, de tradiţie, de datină, de rost comun… A ţinut morţiş să declare perimat canonul clasic. După lupta de clasă, a izbucnit lupta de… clasici.

Cu prilejul pandemiei, s‑a spus că bătrâneţea e „boală mioritică”, dar şi virotică. Dan Botta a fost acuzat de tracomanie, Vasile Voiculescu de exces teologic. Cum ne aflăm în plină respingere a lui Dumnezeu, cică ar fi apărut şi un vaccin care te scapă, la cerere, de boala fundamentalismului religios. Să reamintesc că doctorul fără arginţi, ostatic de lagăr comunist, a lăsat vorbă copiilor să fie înmormântat în hainele cu care a ieşit din închisoare, grav bolnav de TBC la coloana vertebrală? Pentru intelectualii interbelici care mai trăiau după acel Decembrie, ca Arşavir Acterian ori ca N. Carandino, demoralizarea a continuat, ca şi cum n‑ar fi fost îndestul demoralizaţi ca ostatici ai lagărului. Ferice de cei trecuţi în „mările somnului”, ca Blaga, pe care nu l‑ar mai citi decât „tonţii mioritici” printre care cu sfială mă enumeră.

Mi‑am spus că generaţia zapp vrea să acopere glasul bătrânilor (fie ei gândirişti, trăirişti, simbolişti, modernişti, onirici; n‑a rămas mai nimeni mânjit, necontestat) din superficialitate. Dar e mai mult decât atât. Bătrânii trecuţi prin comunism nu se lasă debusolaţi, ateizaţi, des‑ţăraţi. Nu se distanţează de ei înşişi, cum ne urează tuturor să facem Vasile Gogea, pe al său blog luminat. Au interdicţii moştenite şi păstrate. Bătrânii se lasă greu convinşi că lumea joasă a materialiştilor e singura lume, că viaţa de apoi nu există, dispariţia trupului fiind totală, fără cale de întoarcere, că nemurirea e o ficţiune. Că după moarte vine golul, neantul. Îmi tot repetă asta o cunoştinţă, de câte ori mă vede în cimitir şi‑mi vine să‑i răspund ca Baudelaire, în Semper Eadem: „Taci, ne‑nvăţato!” Pe mine, credinţa în viaţa de dincolo m‑a consolat şi, în ultimă instanţă, m‑a salvat. Altfel spus, ca Ernst Troeltsch: „Kant e mort, Toma D’Aquino trăieşte”.

Cei care cred că o lume normală îşi respectă valorile, că nu‑i perimat să te sprijini pe contraforţii valorilor solide, pe cultul eroilor, dar şi pe biserică sunt demonetizaţi ca bancnota de un leu, leul Iorga. Comuniştii au înţeles că biserica fortifică sufletul, că teama de moarte e învinsă prin rugăciune. Poate de aceea ateii neomarxişti, anticlericalii s‑au grupat contra BOR. Eseişti dârzi propovăduiesc ideea că biserica e incompatibilă cu democraţia. Altă idee „primită”? Creştinismul „ascunde o înapoiere incredibilă”. De ce se loveşte repetat în biserică? Pentru că biserica şi naţiunea se suprapun, iar „religia new age” vede pericolul unităţii prin biserică. Homo religiosus uneşte, nu dezbină.

Eminescu dixit: „La uşa creştinului/ Numai umbra spinului”. De ce l‑oi fi citat? Doar a fost declarat toxic, nociv. I. Negoiţescu l‑a descoperit „protolegionar” şi eticheta asta i s‑a lipit pe frunte. I s‑a lipit pe nedrept şi lui Crainic, şi lui Steinhardt… E cu bucluc moştenirea evreului botezat ortodox. Da, a fost învinuit că a hrănit un popă legionar, în puşcărie, din pachetul primit de la tatăl său. Ca şi cum creştinismul n‑ar propovădui dragostea şi bunătatea: „Dăruind vei dobândi”. Chiar mă mir că nu s‑a găsit cineva să descopere „cultul legionar al morţii” în Coloana Infinitului, proiectată de Brâncuşi pentru a fi Coloana pomenirii fără de sfârşit a eroilor.

Bătrânii sunt batjocoriţi ca „pupători de moaşte”. Nu place comuniunea creştinilor la marile procesiuni, la pelerinaje. După D. Stăniloae, comunitatea rurală înţelege mai bine această rară bucurie a comuniunii: sărbătorescul.

Bunelul e certat că‑i bagă‑n cap copilului un Dumnezeu cu barbă mare, albă, un sfânt Petru cu cheia raiului în mână şi alte „poveşti bătrâneşti” nescrise. Dar ce să‑i zică bunicul, om simplu, nepotului? Nu săruta icoana?

Dacă munceşte la câmp şi peste 70 de ani (pentru nemţi e mai greu să‑şi culeagă sparanghelul), bătrânului i se reproşează că nu se mai satură de muncă. „Cât o mai trăi mama asta a mea?”, am auzit o vorbă proastă în tramvaiul de Baza 3. Tot acolo, în tramvai, altcineva era iritat că o bătrânică nu putea coborî mai repede. „Dă‑i un picior în fund dacă nu se mişcă!”, s‑a strigat din spate. „Eşti norocos azi, tinere, dar ca mâine…”, a replicat altcineva. Bătrânii au rămas fără dreptul la respect, la „sărut mâna, mama mea, sărut mâna, tatăl meu”. Intimidanţii cu epoleţi au dat amenzi usturătoare celor care n‑au ştiut să‑şi scrie corect „declaraţia pe proprie răspundere”. „Ţăranii n‑au nici ochelari, nici pix”, se lamenta un poliţist, cu doctorat, pesemne, la Academia de Poliţie. Petre Ţuţea, bătrânul magnific, spunea că „un sfânt poate fi şi analfabet” şi asta pentru că îl preţuia mai presus de toate pe ţăranul profund ortodox.

O luăm da capo? Da, cunosc, istoria e cu corsi e ricorsi, cu creşteri şi descreşteri. În dinţi de ferăstrău, cam aşa cum se răspândeşte virusul Corona. N‑aş fi crezut însă – se vede că am trăit prea mult – că trecutul stalinist va reveni în alte şi‑n aceleaşi forme. Ştiau ei comuniştii ce sprijină echilibrul existenţei ţăranului român: credinţa în Dumnezeu şi bucata de pământ. Învăţătorul vrednic şi preotul vrednic sunt auziţi/ ascultaţi mai mult decât orice self‑elitist. De aceea biserica trebuie up‑datată şi puiul de ţăran lăsat fără şcoală. Din manual a fost scos poemul‑blestem Noi vrem pământ. Ce atâta Coşbuc! Ce atâta Rebreanu, cu Răscoala lui? Supunerea, frica, prudenţa par a deveni noii sfinţi.

Coolatitudinea contra bisericii îmi displace profund. După campania ProTv de Paşte cu reclama „Tu eşti lumina!”, ca şi cum insul cu telecomanda ar putea lua locul lui Hristos‑Lumina lumii, a urmat campania „# Mc.Cann” contra icoanei, sfinţii fiind dotaţi cu măşti, ba chiar înlocuiţi cu chipuri de medici. Tot respectul pentru doctorul Raed, un specialist al urgenţelor, omul potrivit la locul lui, creat de el. La televizor vine să ne înveţe cum trebuie să trăim cu virusul şi asta – e opinia mea! – pentru că spitalele, cu procedurile medicale, nu‑i sigur că ne pot ajuta. O să‑mi fac acasă „vacanţa” cu cărţile mele, după sfatul lui Raed Arafat, o să mă adun cu mine însămi („Sunt în mine nişte doi”, după Arghezi). Doctorul Raed e om rar, oamenii curajoşi sunt rari, salvează vieţi la limită, fără discriminare între bogaţi‑săraci, vârsta de jos şi vârsta de sus. N‑ar spune „Pleacă afară, tataie, că eşti prea bătrân”, ci „Lăsaţi bătrânii să vină la mine!” Aşa face un doctor fără arginţi, dar ar fi hilar şi pentru el însuşi să se vadă pictat într‑o frescă a bisericii, cu mască bleu chirurgicală.

Când acad. Ioan‑Aurel Pop, în Săptămâna Patimilor, a susţinut că bătrânii nu sunt periculoşi, a devenit pe dată bătrân periculos el însuşi. N‑are altceva de făcut preşedintele Academiei decât să apere „bătrâneţea bătrânilor”? Cum să‑i aperi pe bătrânii ăştia care şi‑au trăit traiul? Pe infectivii care sunt ucişi din priviri la o coadă, dacă tuşesc sfios, în cot?

E de neimaginat şi inadmisibil, după domnul Andrei Cornea, un „om de ştiinţă” care „subminează ştiinţa”. „De necrezut”. Causa causorum? „Nesăbuitul” academician ar fi făcut, în Periculoşii bătrâni, un „insuportabil proces de intenţie autorităţilor”. Or, ca bun oportunist, autorităţilor trebuie să le faci temenele, altfel se supără pe tine. Mai mult încă, Profesorul de la Cluj „a subminat autoritatea medicilor, biologilor şi, în genere, a oamenilor de ştiinţă”. Textul, observă implacabilul domn A.C., „abundă în insinuări, semi‑adevăruri, lamentaţii patetice şi chiar în falsuri”. Dar unde a afirmat preşedintele Academiei că OMS „conspiră”? Doar n‑o să contrazicem „Vulgata OMS” (grand merçi, Liviu Antonesei!). Şi nu‑i adevărat că minimizarea spaţiului social, public, poate împinge la depresie, la panică? Hotărât: n‑ar fi trebuit să fie discriminatorie claustrarea la domiciliu. Evident, necesară, nu şi necesar discriminatorie.

Generaţia mea (mă refer la „elementele suspecte”, cu „origine nesănătoasă” şi nu la odoarele agitatorilor comunişti de Cartierul Primăverii) a trăit toate discriminările posibile. Sau am crezut eu că au fost toate. A venit însă şi altă stigmatizare, de vârstă (şi încă prin ordonanţă militară), pe care nu mi‑am imaginat‑o: restricţii cauzate de „etate”, pe bază de CNP.

O fi recluziunea pe criteriul data naşterii o bună intenţie? Iadul e pavat de intenţii bune, o ştiu, dar nu ştiu de ce Eternitatea a trebuit să fie pusă sub zăvor de Paşte şi de Paştele Blajinilor. Doar e destulă „distanţare socială” între morminte.

Deşi la 55 de ani am primit carte de identitate cu valabilitate nelimitată, nu m‑am considerat cetăţean de starea a treia. La urma urmelor, pentru filosoful Mihai Şora căsătoria a fost posibilă şi la 90 şi de ani, la un pas‑doi de centenar. Bătrâneţea se asociază cu recluziunea, ca şi cum cei „în etate” n‑ar mai fi trăit‑o. Pentru cei cândva fără drept la paşaport, apoi de vize, a mai căzut o cortină, ca şi cum n‑ar fi trăit epoca blestematei cortine de fier. S‑a ridicat un gard, o plasă de sârmă între noi şi grădini. Pun şi eu o întrebare: s‑a dat cumva limită temporală în Constituţie? Scrie cumva acolo că tinerii au mai multe drepturi decât bătrânii? Dimpotrivă. Precizarea există: preşedintele trebuie să aibă minim 35 de ani.

Domnul Cornea jr. intră în dispută cu acad. Ioan‑Aurel Pop, pe tema Socrate. Ia să vedem dacă‑i aşa. Socrate a primit paharul cu otravă pentru că deranja experienţa celor 70 de ani ai săi; dacă era un tinerel de 18 ani, n‑ar fi fost ascultat, deci, n‑ar fi fost ucis de cucuta diriguitorilor. Şi a plecat în moarte, spunând discipolilor rămaşi în viaţă: „Care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare (lumea pământeană sau cerească, nota mea, Magda U.) nu ştie decât Zeul”.

Eleganţa discursului îndrăgostit de semeni al acad. Ioan‑Aurel Pop impune, nu şi contestările domnului A.C. La vremuri de pandemie, polemicile cu fălci încleştate şi scrâşnirea dinţilor (stil care pe care), conţinând dispreţ şi ură, nu dau bine şi nu fac bine.

Să închei cu o spusă a Socratelui nostru, Petre Ţuţea: „Dumnezeu, libertatea şi viaţa viitoare sunt termenii reali ai existenţei.”

Ei, dar nu s‑a terminat încă! Bătrânii mai au un cuvânt de spus.

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest