Contemporanul » Eseu - Publicistică » Lucian Blaga între pozitivism şi spiritualism

Lucian Blaga între pozitivism şi spiritualism

Cu toate acestea, filosoful, mai mult ca oricare creator, a fost întotdeauna fiul timpului său, iar tendinţa către universalitate a fost o rezultantă a unor forţe particulare…

În marile sisteme filosofice se face vădită o tendinţă către universalitate, ca, de altfel, în toate marile creaţii ale omenirii. Uneori, cum a fost cazul perioadei medievale şi scolastice a filosofiei occidentale, autorii celebrelor tratate îşi pierduseră până şi specificul exprimării lingvistice. Toate lucrările lor, fie că erau spanioli, englezi, germani sau francezi, par scrise de unul şi acelaşi autor latin pentru care nu există timp şi spaţiu. Eminescu s‑a simţit dator să protesteze faţă de un ziarist german cu porniri naţionaliste, pentru faptul că acesta îl pomenea pe Schopenhauer în legătură cu anumite pretenţii de superioritate a germanităţii. Schopenhauer, considera Eminescu, nici nu poate fi numit german. El aparţine umanităţii în genere.

Cu toate acestea, filosoful, mai mult ca oricare creator, a fost întotdeauna fiul timpului său, iar tendinţa către universalitate a fost o rezultantă a unor forţe particulare provenite din condiţii, adesea singulare, şi circumstanţe determinate.

Filosofia lui Lucian Blaga pare să reprezinte o tendinţă contrară, de reîntoarcere a universalului către particular. Nu de ridicare spre universalitate, ci de coborâre, cu universal cu tot, spre individualitate. Dacă Schopenhauer nu poate fi numit german datorită universalităţii spiritului său, Blaga nu poate fi numit universalist datorită românităţii sale.

Este interesant faptul că el însuşi a încurajat traducerea poeziilor sale în alte limbi, dar a ezitat întotdeauna să‑şi traducă lucrările filosofice. Nu a făcut‑o nici la îndemnul lui Mircea Eliade, care considera, în perioada când Blaga se afla la Berna, că bântuie prin Occident o „modă iraţionalistă”. Poate că s‑a simţi chiar ofensat. Ce‑i drept, Blaga nu a fost logician şi, cum mărturiseşte singur, a fost uneori mistic, dar nu în filosofie. I‑ar fi plăcut oare să fie considerat „iraţionalist”? Categoric nu!

Este vorba la Blaga despre altceva. Lucru pe care l‑a înţeles în parte Constantin Noica. Având ocazia să publice în Occident o lucrare de filosofie românească, el s‑a gândit la Blaga – la singurul filosof care a practicat o filosofie cu specific românesc. La traducere, Noica a încercat să „trişeze”, să zică, de exemplu, în loc de „Marele Anonim” – „fondul anonim”, ca să fie mai pe înţelesul occidentalilor şi să aibă un iz mai puţin tradiţionalist, căci acum bântuie prin Occident „moda tradiţionalistă”.

A suferit însă o mare dezamăgire. Occidentalii s‑au arătat foarte sceptici. Or, Blaga ştia acest lucru. Ştia că, independent de „modă”, scrierile sale poartă pecetea particularităţii.

Dar, nefiind un simplu iraţionalist, Blaga nu a fost nici un simplu mistic. El n‑ar fi admis, în niciun caz, să se traducă „Marele Anonim” prin „fondul anonim”, aşa cum nu a permis niciodată ca „Marelui Anonim”să i se spună „Dumnezeu”. Lucru pentru care a intrat efectiv în dispute cu alţi „universalişti” – cu teologii.

Realitatea este că filosofia lui are şi aspecte universaliste, dar aceasta este o altă problemă. Cert este că, luată în bloc, ea nu convine nici pozitiviştilor, nici teologilor, fără să fie, pur şi simplu, o doctrină intermediară. Dacă Blaga a evitat cu prudenţă o confruntare cu pozitiviştii, a fost totuşi atacat şi pe această linie cu o violenţă la fel de îndârjită de către pozitivistul ateu Bogdan‑Duică. Teologul Stăniloae îl considera anticreştin, ateul îl considera mistic. Aceasta, fireşte, pe baza lucrărilor publicate de Blaga, până la moartea lui Bogdan‑Duică (1934). Or, ele nu aveau ca obiectiv religia. Din această cauză, poziţia lui Blaga faţă de religie a fost cunoscută numai din afirmaţiile sale ocazionale.

Dar Lucian Blaga, în anul de învăţământ 1940‑1941, la Facultatea de filosofie şi litere a Universităţii din Cluj, refugiată, în urma Dictatului de la Viena, la Sibiu, a ţinut un curs de Filosofia religiei. Manuscrisul cursului s‑a păstrat, dar conţinutul lui nu a fost cunoscut decât parţial, din textele publicate în Religie şi spirit (1942). Despre el a scris, pentru prima dată, Tudor Bugnariu, în revista Manuscriptum, nr. 4/1973, în care a şi publicat primele file ale cursului.

Cursul acesta reprezintă un document de primă importanţă pentru înţelegerea deplină a concepţiei lui Blaga, a poziţiei sale faţă de o problemă care depăşeşte, în mod evident, atât interesul local (românesc), cât şi pe cel al unei anumite epoci. Este, altfel spus, o problemă a cărei discuţie ne plasează în sfera universalităţii. Şi, de ce să nu o spunem de la început, ne oferă prilejul de a constata cu satisfacţie că Lucian Blaga se simte la el acasă şi pe acest tărâm.

În partea Introductivă, publicată de Tudor Bugnariu, Blaga face o descriere a situaţiei dezastruoase a ţării noastre din perioada „dictatului” amintit. Este un fel de discurs a cărui menire era aceea de a‑i încuraja pe studenţii exilaţi la Sibiu. Teza emisă cu această ocazie, că în perioade de declin politic şi social este posibil totuşi un avânt al culturii, avea aceeaşi menire. În rest, Blaga vorbeşte despre obiectivele cursului de filosofia culturii în genere şi, pentru anul respectiv, despre un curs intitulat Mitologie, religie, moravuri (în programul universităţii), care, va spune el, „este în fond un curs de filosofia religiei”.

Partea cu care începem acum publicarea cursului cuprinde prima lecţie propriu‑zisă de filosofia religiei, cea referitoare la religia indică.

După ce constată faptul că gândirea indică şi‑a păstrat întotdeauna legătura cu trăirea religioasă, ceea ce nu s‑a petrecut în gândirea occidentală, în care filosofia, de exemplu, a fost când total independentă de religie, când aservită cu totul acesteia, Blaga îşi declară imparţialitatea de principiu faţă de orice formă a culturii, în măsura în care ea este cu adevărat o formă spirituală.

Ceea ce urmează pare un început de istorie a religiei indice, cu pornire de la Rigveda spre textele Brahmana. Se observă însă uşor faptul că pe autor îl interesează mai mult mecanismul magic al religiei decât formele sale, trecerea de la brahman – cuvântul magic, puterea rugăciunii sau a jertfei la brahmanism, la doctrina, cultul şi instituţia corespunzătoare acestui cult. Îl interesează, cum o spune singur, „metamorfoza magicului”. Reiese din texte, spune Blaga, că zeii nu sunt din eternitate şi că n‑au fost de la început nemuritori, ci nişte simple creaturi zeificate. Teză la care ar fi subscris fără rezerve şi Bogdan‑Duică.

Tot Blaga este cel care subliniază faptul că fenomenul religios este complex şi presupune componente mitologice, magice, metafizice, etice (dar nu supranaturale – n. ns.) şi că atunci când avem de‑a face cu un fenomen religios străin (în spaţiu şi timp) suntem constrânşi să renunţăm la punctul de vedere îngust subiectiv. Pe care l‑am fi avut, se înţelege, dacă porneam de la un fenomen religios familiar.

Întâlnim, chiar de la început, remarca autorului că „fenomenul religios este un fenomen creator al spiritului”, în care factorii metafizicii îşi au rolul lor. „Elementarul, stihialul”, ca şi la primii filosofi greci (apa, focul ş.a.), sunt cele care vor fi personificate în zei. Aceleaşi probleme sunt dezbătute în lucrarea Aspectele fundamentale ale creaţiei culturale din Geneza metaforei şi sensul culturii, apărută în 1937.

Bogdan‑Duică ar fi subscris şi el la teza că religia este un rezultat al creaţiei culturale, dar nu ar fi fost de acord că această creaţie are drept cauză o anumită „tendinţă stilistică”, cu faptul că această tendinţă sau „năzuinţa spre stihial” ar fi înnăscută inzilor şi caracteristică spiritualităţii lor, fiind mai puternică decât „împrejurările de natură socială”. În realitate, va zice Blaga, „fenomenul social nu lămureşte fenomenul spiritual, căci ambele îşi corespund şi sunt expresia unui fapt mai profund care le stă, ambelor, la temelie”. Prin aceasta, Blaga se apropie de concepţia teologică, dar se şi desparte, căci „temelia” nu este pusă de divinitate, ci tot de om, doar atât că nu rezidă în condiţiile materiale, social‑istorice, ci zace în străfundurile sinelui uman, la care, de altfel, au apelat şi inzii. Evoluţia religiei indiene, de la Vede la Upanişade, s‑ar datora tot acestei tendinţe stilistice.

Numai pe baza acestui fragment de curs nu pot fi trase prea multe concluzii. În orice caz, Blaga nu intenţionează o prezentare exhaustivă a religiei indice, cum a făcut‑o, să zicem, Mircea Eliade, dar încearcă la fiecare pas să‑şi spună punctul de vedere, ceea ce nu face Eliade. Chiar până la acest punct, putem afirma că Bogdan‑Duică a fost prea aspru cu Blaga, dar ceva motive tot a avut; că, în orice caz, din punctul său de vedere, creştin, Stăniloae, avea de ce să fie supărat. Fără să fie un practicant al religiei indice şi în ciuda declaraţiei de imparţialitate, el se dovedeşte un admirator al doctrinetor indice, dacă nu în aspectele lor prac­tice, cel puţin ca fapte de cultură. Rămâne de văzut ce atitudine va lua faţă de celelalte religii.

■ Scriitor, filosof, profesor universitar, membru al Academiei Române

Alexandru Surdu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Alexandru Surdu

Alexandru Surdu, filosof, membru titular al Academiei Române. S-a născut la Braşov (24 februarie 1938). A absolvit Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1952–1955) şi cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1958–1963). A studiat logică simbolică şi fundamentele ştiinţelor [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest