Contemporanul » Polemice » Mihai Eminescu – o viaţă dedicată cauzei naţionale

Mihai Eminescu – o viaţă dedicată cauzei naţionale

„Nici una din problemele politice, sociale şi economice, care dirijează un popor, nu i‑a fost absentă, şi nimeni n‑a adus în judecarea lor o viziune mai adâncă, mai profetică, mai actuală.” D.P. Perpessicius

În epoca renaşterii naţionale, a fondării statului naţional modern, Mihai Eminescu s‑a afirmat ca un luptător temerar pentru emanciparea naţiunii române. Fără dimensiunea patriotismului nu poate fi înţeleasă personalitatea marelui creator, întreaga sa viaţă şi operă fiind puse în slujba cauzei naţionale. Generaţia paşoptistă a elaborat proiectul de ţară numit România Mare. Strategia realizării unităţii naţionale a presupus un efort permanent şi folosirea cu inteligenţă a conjuncturilor internaţionale favorabile. Angrenat total în această luptă, Eminescu s‑a dovedit a fi profetul României „de la Nistru pân’ la Tisa”. Universal pentru că a exprimat sufletul românesc, Eminescu a fost, prin tot ceea ce a făcut, un apostol al idealurilor de emancipare şi de unitate a românilor.

 

Eminescu – o viaţă dedicată cauzei naţionale

 

Dovedind mereu o sete de absolut şi o implicare totală în lupta pentru apărarea intereselor româneşti, Eminescu a înţeles de timpuriu rolul culturii şi al învăţământului în emanciparea naţiunii române. Zoe Dumitrescu‑Buşulenga spunea că Eminescu a fost un model al implicării, iar George Călinescu afirma că a dovedit cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale din epocă. Faptele îndreptăţesc pe deplin aceste aprecieri. Să urmărim doar scurta perioadă când Eminescu a fost revizor şcolar. De la început trebuie să precizăm că poetul a văzut învăţământul ca pe un domeniu fundamental al educaţiei neamului, de care depindea progresul naţiunii, ieşirea din ignoranţă. De aceea, s‑a aflat permanent în contact cu realitatea satelor, cu ţărănimea. A fost atât de preocupat de problemele şcolii, pe care le considera de importanţă naţională, încât şi‑a amânat toate proiectele, nu a mai publicat poezii la „Convorbiri literare”, iar la „Junimea” a participat foarte rar. A străbătut în lung şi‑n lat cele două judeţe de care răspundea, inspectând, instalând dascăli, făcând rapoarte, convingându‑i pe cei din jur despre necesitatea şcolii. Descoperim în numeroasele rapoarte şi procese‑verbale întocmite, în desele inspecţii realizate, o conştiinţă de excepţie, dorinţa de a cunoaşte, de a ajuta învăţătorii şi oamenii satelor, de a le transmite cultul muncii şi al valorii. Patriotismul faptelor este evident în tot ceea ce a întreprins. Constatând implicarea lui Eminescu în modernizarea şcolii, nu putem să nu‑i dăm dreptate lui Şerban Cioculescu, atunci când se referea la rara lui conştiinţă profesională, la jertfa de timp şi energie pentru cauza naţională.

La fel s‑a manifestat în publicistică, implicându‑se total, dovedindu‑se „un luptător pe tărâm social şi politic de o exemplară conştiinţă civică, un exemplu de voinţă şi efort”, după cum bine sublinia Dimitrie Vatamaniuc. Opera sa jurnalistică este surprinzător de actuală, găsind în ea cele mai grave probleme ale României de atunci, unele rămânând probleme ale României de azi. Sesizând dificultăţile create de fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti, de modernizarea rapidă pe seama situaţiei materiale a ţărănimii, a avertizat asupra riscurilor legate de perpetuarea crizei agrare. Nu a fost luat în seamă, iar răscoalele din 1888 şi 1907 au arătat elitei politice că fără rezolvarea problemelor social-economice, România nu poate fi nici modernizată, nici întregită. Eminescu a realizat una dintre cele mai serioase cercetări despre starea reală a României acelor timpuri, demonstrând că procesul de modernizare trebuie realizat pornind de la realităţile sociale, istorice, economice şi culturale ale ţării. Teoriile economice ale lui Eminescu au avut o mare influenţă asupra unor economişti, sociologi şi politicieni din perioada interbelică, precum Mihail Manoilescu, Virgil Madgearu, Mircea Vulcănescu, Dimitrie Gusti. Aceştia au înţeles că situaţia economică a ţării nu se va putea ameliora fără susţinerea micilor gospodării rurale, fără măsuri pentru ridicarea materială şi culturală a ţărănimii, „clasa productivă a ţării”. Eminescu a atras atenţia asupra unor probleme grave, precum vinderea pământurilor, „proletarizarea” ţăranilor (care, din cauza sărăciei şi a lipsei de instruire, cădeau uşor pradă speculanţilor de tot felul), crearea unor condiţii favorabile străinilor, care nu permiteau existenţa unei pieţe interne diversificate pentru produse româneşti, devalorizarea muncii, „singura creatoare a tuturor drepturilor”, emigrarea românilor, care „părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde”[1]. Măsurile pentru combaterea speculei, necesitatea dezvoltării unui comerţ intern, care să fie protejat, încurajarea meseriilor, diversificarea producţiei, educaţia, punerea în mişcare a „tuturor resorturilor intelectuale şi morale” ale poporului, pentru dezvoltarea de aptitudini, talente şi activităţi noi „a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului”, reprezintă câteva soluţii avansate de Eminescu în analizele sale. Câteva decenii mai târziu, politica de dezvoltare pe baza promovării intereselor naţionale, creionată de Eminescu, va fi aplicată de Ionel I.C. Brătianu în România Mare, sub forma politicii „prin noi înşine”, urmărind încurajarea industriei prin muncă, iniţiativă şi capital românesc, prin utilizarea eficientă a resurselor interne.

 

Eminescu şi eterna reîntoarcere a omului nou
 

Dacă revoluţia maoistă woke şi ceea ce se numeşte „cancel culture” fac ravagii în Occident, încât istoria SUA este rescrisă în mare viteză, iar statuile Părinţilor Fondatori nu vor avea o viaţă lungă pe soclurile lor, în spaţiul mioritic ideologia anulării identităţii naţionale a fost pusă în practică de timpuriu, încât putem afirma, cu mândrie patriotică, prioritatea politrucilor de la Carpaţi şi Dunăre în acest domeniu. Ideea de bază a noilor stalinişti a fost aceea de a înlocui identitatea românească cu un globalism de tip neomarxist, de parcă românii ar fi nişte europeni de nicăieri, fără limbă, istorie, tradiţii şi cultură, de parcă europenizarea/occidentalizarea ar fi început prin aderarea la UE, de parcă valorile româneşti nu ar fi europene, iar contribuţia noastră la cultura şi civilizaţia europeană ar fi inexistentă. Cum s‑a tot arătat, limbile şi istoriile naţiunilor europene sunt valori de cultură şi de civilizaţie, fac parte din tezaurul umanităţii, ele neputând fi anulate, camuflate, travestite, secretizate ori persiflate, doar de dragul unui proiect politic federalist, ori a efectuării unor inginerii bazate pe anumite ideologii.

Primul atac ideologic progresist a fost lansat în 1997 de Lucian Boia printr‑un eseu, în care Eminescu era stigmatizat drept „naţionalist”, „autohtonist şi xenofob”, „antioccidental”, „gazetar şi profet naţionalist”, autor de „invocaţii naţionale legionare”, „mitul” său trebuind a fi cât mai iute demolat. A urmat marea ofensivă din 1998, sub forma Marşului cel Lung al neomarxismului prin instituţii. Atunci a început colectivizarea ideologică progresistă a României. După un sfert de secol, se pare că Marşul se apropie de victoria finală, un proaspăt academician ridicând steagul curcubeu la Cluj. De ce anul 1998 este unul de răscruce? Pentru că atunci Uniunea Europeană a început organizarea de seminarii pe tema „Project on ethnic relations”, Eminescu a fost puternic contestat, programele de istorie şi limba română rescrise discret, iar paradigma educaţională modificată radical. Transformată într‑o adevărată inchiziţie progresistă, revista Dilema a organizat o şedinţă de demascare – înfierare, în stil stalinist, numărul 265/ 1998 al revistei fiind dedicat în întregime acestei teribile acţiuni. Înverşunarea cerberilor ideologici împotriva poetului este explicabilă, motivaţia lor nefiind legată de canonul literar, de schimbarea sensibilităţii estetice a noilor generaţii, ci de „eradicarea” identităţii naţionale şi a patriotismului din educaţie, a specificului naţional din programe şi manuale, din conştiinţa tinerilor. Etosul eminescian nu putea fi acceptat de neomarxişti, contravenind idealului formării omului nou, al ştergerii trecutului şi tradiţiilor, valorilor lichide euro‑atlantice. Că Eminescu nu avea cum să fie izolat de ideile timpului său, în plin secol al naţiunilor, că lupta sa pentru emancipare naţională nu era diferită de a marilor creatori ai secolului al XIX‑lea, că românii se aflau atunci sub stăpânirea unor imperii, adevărate puşcării ale popoarelor, fiind supuşi unor politici de discriminare şi deznaţionalizare, nu s‑a mai observat, în furia aplicării dogmelor corectitudinii politice actuale la realităţile de acum două veacuri. Eminescu a fost un patriot, dedicat emancipării neamului său, acţionând pentru realizarea unui stat românesc unitar şi independent. El nu putea fi progresist neomarxist, nu numai pentru că acest curent nu apăruse, ci şi pentru că imperiile multinaţionale căutau asimilarea forţată a grupurilor etnice din cuprinsul lor. Identificat pe deplin cu aspiraţiile poporului român, Eminescu a devenit vocea lui, intransigentă şi incomodă, o „expresie a demnităţii naţionale”, „conştiinţa noastră cea mai bună”. Procesul lui Eminescu realizat de revista Dilema are semnificaţia unui triplu atac: asupra identităţii, istoriei şi demnităţii naţionale. Privind în urmă, putem bănui că acea acţiune demolatoare a fost comandată politic, insurgenţii ieşiţi din catacombele ideologice progresiste urmărind „anularea” unui simbol identitar, marginalizarea lui, schimbarea modului de receptare a acestuia prin „demitizare”, negaţie şi aşa‑zisă reconsiderare. La acest asasinat ideologic, la această anihilare prin stigmatizare simbolică, observăm şi implicarea unor contestatari din afara spaţiului literaturii: tineri jurnalişti, politologi, fizicieni. Politica de redefinire identitară este ilustrată şi de declaraţiile inocente ale unor miniştri ai Educaţiei. Domnul Daniel Funeriu susţinea că „atâtea generaţii de copii au fost îndoctrinate cu comentariile literare eminesciene, încât e timpul să punem stop şi să‑l înlocuim cu un poet mai actual”, iar distinsa doamnă Ecaterina Andronescu ne explica doct cum „Cultura internetului, hipertextualitatea, intertextualitatea, literatura interactivă sunt mai importante acum, nu are rost să mai batem pasul pe loc cu Floare albastră”! Până şi o laureată a premiului naţional „Mihai Eminescu” le recomanda tinerilor, la televiziune, să nu cumva să se lase influenţaţi de marele poet!

În anii din urmă, în numele europenismului şi al integrării euro‑atlantică s‑a trecut la eliminarea personalităţilor istorice, a scriitorilor cu o operă marcată de patriotism şi afirmare a identităţii naţionale. Peste noapte s‑a decretat că nu mai existau valori româneşti. Din literatura naţională şi istoria patriei au fost eliminate capitole întregi privind formarea poporului român, a conştiinţei naţionale, autorii clasici fiind cenzuraţi, „comprimaţi”, iar uneori eliminaţi cu totul. O capodoperă precum Scrisoarea a III‑a, prezentă în programele şcolare din ultimul veac indiferent de regimul politic, a fost eliminată. Dacă în primul val, stalinist, al formării omului nou, Eminescu a rămas cu două poezii în şcoală, „Ai noştri tineri” şi „Viaţa”, în prezent, din întreaga operă eminesciană nu au supravieţuit la liceu decât „Floare albastră” şi „Luceafărul”! În mod miraculos, a fost păstrat mitul androginului, probabil pentru că ar putea fi util pentru noua educaţie de gen. Este de neînţeles cum poţi promova în şcoala limba şi literatura română fără Eminescu? Ori fără clasicii literaturii române? Şi cum de s‑a ajuns la transformarea lui Eminescu într‑un poet intimist oarecare?! De ce marile poeme filosofice şi patriotice, cu valenţe formative deosebite, au fost eliminate?

Noua paradigmă educaţională adusă de reformele succesive a trecut în plan secund corectitudinea exprimării scrise şi orale, studiul serios al gramaticii. Prin plasarea limbii şi literaturii în teleguţa numită „comunicare”, educaţia culturală a fost trimisă în derizoriu, elevul fiind teleportat în zona utilitarismului trivial, una a nisipurilor mişcătoare, ţinând de aspectele strict practice, de viaţa cotidiană materială, de exigenţele citirii unor texte literare sau „non‑literare”. Astăzi, literatura se studiază pe teme, lipsind tocmai dimensiunea istorică, legată de cunoaşterea marilor curente culturale româneşti, astfel că nu trebuie să ne mirăm că elevii vor ajunge, precum copiii din poezia lui Jebeleanu, într‑o „ceaţă deasă, vai, ce ceaţă deasă”, de nu vor mai găsi „drumul către casă”, reprezentările lor despre ceea ce înseamnă literatura română devenind, stihinic, înceţoşat ‑ confuze. Şi cum ar putea fi altfel, când autorii sunt studiaţi în afara timpului şi spaţiului, anistoric, în funcţie de temele fixate mai mult sau mai puţin arbitrar? Cum să mai înţelegi ceva, când se trece ameţitor de la Eminescu şi Minulescu la Mircea Cărtărescu, când se plonjează în Cântarea Cântărilor şi Shakespeare, pentru a se ajunge la Octavio Paz şi Lucian Blaga, mai ceva ca în filmul „Jumper: Oriunde, oricând”? Nu mai vorbim de criteriile valorice de selecţie, prin care au fost puse în acelaşi coş „Poema chiuvetei” a lui Mircea Cărtărescu cu Cântarea Cântărilor!

 

Primatul textelor simple?!

 

Şcoala pare să fi intrat pe o pantă regresivă prin abandonarea raţionalului, în favoarea recursului exclusiv la emoţii. Visul domnului Mircea Cărtărescu, primatul textelor simple, s‑a împlinit. Reforma permite deja profesorilor „anti‑Eminescu” să refuze abordarea clasicilor literaturii române, pentru că listele de lecturi sunt opţionale, fiind lăsate la liberul-arbitru al profesorului. În acest fel, impetuoasa profesoară „anti‑Eminescu” Cristina Tunegaru îşi poate permite înlocuirea operelor clasicilor, care oricum nu puteau fi „înghiţite pe nemestecate de către copii”, cu lecturi din Harry Potter şi Ursuleţul Winnie Puh, ori comentarii pe marginea serialului de desene animate „SpongeBob Pantaloni Pătraţi”, totul din dorinţa de a trezi „plăcerea lecturii” în rândul elevilor. Se cuvine observat că noua sectă a profesorilor „anti‑Eminescu”, a dascălilor de limba română care dispreţuiesc cultura română şi vor să predea literatura universală, nu a apărut din spuma mării. Domnişoara Tunegaru a urmat o facultate de profil, încât ajungi să te întrebi cum arată formarea iniţială a profesorilor, dacă unii ajung adevăraţi activişti progresişti, mari amatori de relativism moral şi de formare a „omului nou”? Chiar trebuie să ne imaginăm că în amfiteatrele universitare viitorii profesori de limba română sunt educaţi în spiritul dispreţului faţă de literatura naţională şi a dragostei neţărmurite faţă de literatura străină? Să fi ajuns spaţiul universitar unul al îndoctrinării, al mankurtizării, al repetării experimentului totalitar? Faţă de Occident, România are experienţa reeducării de tip stalinist, neputându‑se accepta cu seninătate şi entuziasm reluarea, într‑o nouă formă, a reeducării şi spălării creierelor prin intermediul educaţiei, oricât de progresiste ar fi noile ideologii în numele cărora se face această reeducare.

Epurarea lecturilor literare cu amprentă identitară, „anularea” clasicilor până la aneantizare, primatul textelor non‑literare, accentul pus pe comunicarea pragmatic‑utilitaristă vor duce la eşuarea în ignoranţă şi analfabetism funcţional. După occidentalizarea din secolul al XIX‑lea, asistăm astăzi la o „europenizare” neomarxistă woke, la deznaţionalizarea noilor generaţii. Este îndoielnic că o educaţie pentru apatrizi va servi integrării românilor în noua patrie europeană. Tendinţele actuale l‑au determinat pe domnul Ion Simuţ să se întrebe: „Programul ocult al europenizării seamănă oare cu programul sovietizării? Va fi oare mai greu pentru limba şi literatura română, pentru cultura română, va fi mai greu în lagărul european decât a fost în lagărul socialist al anilor 1950? Ştim că trăim şi vrem să trăim într‑o Europă a naţiunilor, în care identitatea fiecărei naţiuni este respectată şi, mai ales, cultivată din şcoală.”[2]
Asaltul multiculturalist asupra identităţii naţionale este o realitate, vizibilă nu numai în noul curriculum prin marginalizarea disciplinelor identitare, Limba română, Istoria, Geografia şi Latina, ci şi prin insurgenţa unor profesori de tip nou, care i‑au înlocuit haiduceşte pe clasicii literaturii române cu autori din literatura universală. Departe de a fi un mit fals, anacronic, Eminescu se dovedeşte un reper identitar major. Fiind unul dintre părinţii fondatori ai României, el ne ajută peste veacuri să descoperim cât de periculoasă este himera europenizării prin deromânizare, că negarea propriei identităţi este o formă de sinucidere ideologică, de autoanulare, că, fără suveranitate economică, cea politică este o simplă iluzie. Recitindu‑l pe Eminescu, înţelegem cum am fost dezeuropenizaţi prin „europenizarea” neomarxistă, depopulaţi prin emigrare, deculturalizaţi prin reformele analfabetismului şcolar. Poetul redeşteptării naţionale este cât se poate de actual într‑o epocă a tentaţiilor totalitare, a deznaţionalizării şi a sinuciderii identitare. Patriotul absolut, dedicat cu întreaga fiinţă slujirii interesului naţional, rămâne un ocrotitor al identităţii româneşti, un sprijin de nădejde pentru naţiunea română, în vremuri de criză, război şi bejenie.

▪ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila

Note:
[1] Timpul, 18 iunie 1881.
[2] Ion Simuţ, Pe ce lume trăim, Simptome, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2022, p. 37.

Constantin Toader

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Conte

Revista Contemporanul, înființată în 1881, este o publicație națională de cultură, politică și știință, în paginile căreia se găsesc cele mai proaspete știri privind evenimentele culturale, sociale și politice din România și din străinătate. De asemenea, veți fi la curent [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest