Contemporanul » Polemice » Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. De la postmodern la postuman

Mircea Braga: Noul val – depoziţia din refugiu. De la postmodern la postuman

Evident, canonul nu este descoperirea lui Harold Bloom, cum se mai crede pe ici-⁠colo: profesorul şi teoreticianul american doar l-⁠a repus în atenţia actualităţii occidentale, de unde a ajuns uşor şi la noi, reţinându-⁠se, ca de obicei, ipostaza „răsturnată” a ideilor avansate

Rezerve se cer formulate, în opinia noastră, şi faţă de alte accente avansate în climatul „noii paradigme”. Am menţiona, de pildă, că „transdisciplinaritatea”, aşa cum este conturată ea de către iniţiatorul teoriei, Basarab Nicolescu, nu vizează actul de creaţie, ci manifest cercetarea în ansamblul ei şi nu rezonează câtuşi de puţin cu „literatura ca obiect divin”. În cauză se află depăşirea unghiului de abordare disciplinar (teologia însăşi se află printre acestea) şi avansarea spre nivelul generalizării în perspectiva întregului tocmai prin prelungirea ultimelor concluzii ale investigaţiilor pe linia fizicii cuantice, precum şi ale teoriei câmpurilor multiple ale realului. De asemenea, e dificil a consemna marca de precaritate a condiţiei umane când progresul tehnologic iminent progresului cunoaşterii este înţeles ca mecanism cu efect à rebours: contactul devastator pentru om cu „inteligenţa artificială”, cu „tehnologizarea actului creativ”, cu „luciditatea hi-⁠tech”, cu „artificialitatea hiperconştientă” etc. ţine de marasmul unei utopii a întronării şi a autarhiei instrumentalului, a creării unei „lumi” populate, eventual, cu entităţi clonate de tip „robotul Sophia”, prezentat spectaculos, recent, la Târgul de Electronice din Las Vegas şi căruia i s-⁠a acordat cetăţenie „umană” în Arabia Saudită. Dar, poate, greşim noi, din moment ce nu puţine studii privesc globalizarea ca însoţită de masificare, de uniformizare, de robotizare în ultimă instanţă. Oricum, în acest fel se face loc şi intrării omenirii sub zodia post-⁠umanului, din nou printr-⁠o atomizare şi deviere a relaţiei cultură-realitate, având ca prim pas „hiperconştientizarea” actului de creaţie, nu altceva decât programare raţională, chiar hi-⁠tech a practicii literare şi eliberarea acesteia de starea de expresie a fluxului sensibilităţii şi al fiinţării.

Tendinţa, cel puţin din punct de vedere teoretic, este centrată pe ideea că literatura nu „trebuie să fie naţională, ci internaţională” (Medeea Iancu), întrucât „o literatură fără frontiere”, în urma „impactului [cu] tehnologiile informaţionale”, indică faptul că „mecanismele digitale au început să ocupe un loc central în cadrul elaborării unor noi tactici retorice. Limbajul devine, bunăoară, o simplă extensie tehnologică, iar subiectivitatea nu mai apare altfel decât intens hibridizată. Nu mai puţin inovatoare şi fecunde s-⁠au dovedit a fi interogaţiile adresate iluziei identitare. Spectralizarea identităţii subiectului poetic şi transferul acesteia în spaţiile interstiţiale dintre biologie şi tehnologie au prilejuit naşterea unei auctorialităţi neuronale în care individul rămâne un simplu nod într-⁠o reţea comunicaţională”. (Alex Ciorogar). Pe modelul elaborat de Derrida, hauntologicul aruncă şi creatorul în condiţia de fantomă, de iluzie, cum interpreta părintele deconstructivismului „bântuirea” Europei de către stafia comunismului, conform celebrei formulări a lui Marx (ironia sorţii s-⁠a tradus, însă, în adevărul că prezenţa comunismului nu a prea fost fantomatică, iluzorie, ci o realitate extrem de dură). Iar dacă subiectul creator e o fantomă care cutreieră istoria, interesul s-⁠ar cuveni centrat preponderent pe oferta scriitorului, căruia prezentul care-⁠l cuprinde îi conferă măcar privilegiul imaginii. Canonul însuşi se cere, deci, adaptat în consecinţă, cu atât mai mult cu cât „dinamica şi formele literaturii extrem-⁠contemporane sunt rezultatul conflictului permanent între tradiţie şi noua cultură digitală”: atitudinea actuală ar pri-mi, astfel, „sancţiunea pozitivă” a dreptului de a nega tradiţia. Deşi Liviu Ioan Stoiciu crede că „tinerilor «li se rupe» dacă sunt băgaţi în seamă de profesionişti, de «consacraţii» din Uniunea Scriitorilor” (apud Gabriela Feceoru), comentariile pe care le avem în vedere ne arată altceva: este condamnată atitudinea revistelor literare şi critica de întâmpinare pentru lipsa de interes faţă de orientările de ultimă oră. E recuzat „paseismul” inexpresiv şi obsesia însoţind un canon inutil: „Morţii sunt resuscitaţi la nesfârşit, sicriul canonicului (sic! canonului…) trebuie lustruit cel puţin o dată pe lună de o publicaţie. Mai au loc tinerii de atâţia morţi în paginile acestor reviste?” (Medeea Iancu). Nu fără o notă drastică: „Atrag atenţia că sunt necesare discuţii imediate vizavi de cărţile care apar în timpul vieţii noastre, pe cât posibil fără decalaje. Focusul (nu, la limită, focusarea?) pe Arghezi, Preda, Slavici, Goga, Maiorescu, Călinescu, Lovinescu şi/sau Blaga nu face decât să ne împotmolească optica asu-pra prezentului.” (Gabriela Feceoru).

Evident, canonul nu este descoperirea lui Harold Bloom, cum se mai crede pe ici-⁠colo: profesorul şi teoreticianul american doar l-⁠a repus în atenţia actualităţii occidentale, de unde a ajuns uşor şi la noi, reţinându-⁠se, ca de obicei, ipostaza „răsturnată” a ideilor avansate. Adică nu ne-⁠a interesat ce reprezintă canonul, ci principiul selecţiei, re-⁠prelucrat radical, respectiv scos din durată şi legitimat numai prin prestaţia imediatului. Dar nici aceasta nu e o noutate: în Evul Mediu, religia a stabilit canonul (cum se întâmplă şi în zilele noastre în statele structurate religios), iar în modernitate, totalitarismul, cu ideologie fie de dreapta, fie de stânga, a dictat canonul, întotdeauna refăcând şi planşa istoriei. Adică falsificând.

Indiferent de profilul canalelor menţionate, lecţia practică a acestora a fost (vedem astăzi) bine asimilată, nu fără o punere în scenă spectaculoasă, cu pigmenţii unei „recondiţionate” corectitudini politice şi la adăpostul unui deficit intelectual care blochează sentimentul de „umilinţă” în faţa culturii, cum ar fi spus Noica. De altfel, ofensiva anti-⁠canonică nu a fost iniţiată de noul val al poeţilor; ea are deja o oarecare… tradiţie, acumulată în deceniile de după ‘89. Mai întâi, a fost înlăturată/demascată „mizeria” tradiţiei şi a identităţii naţionale care şi-⁠au conservat sensul în istorie doar pe suportul unui univers cultural minor, apoi ne-⁠am arogat calitatea de genitori absoluţi, întrucât s-⁠a considerat că prezentul e unica „formă” în care existentul este prima şi singura valoare. Mozaicul istoriei a apărut astfel nu doar jenant, ci chiar obstacol în faţa unei universalităţi care şi-⁠ar fi dobândit, în sfârşit, conştiinţa de sine ca fiind „gradul zero” al viitorului. Iar ca ultim prag, neputând fi eludat faptul că prestigiul canonic este necesar, s-⁠a autostructurat o „elită” verdictuală (extrem de vocală, imperturbabilă, nu rareori violentă şi ofensivă, insidioasă când e cazul, dar întotdeauna dogmatică fără rezerve), cu funcţie pe o atare direcţie, nu fără a neglija, ba dimpotrivă! beneficiul propriei ascensiuni pe gradientul noii ordini axiologice.

Canonul, inevitabil „personalizat” (la nivelul operatorului individual), are şi trăsăturile unui „produs social”, face parte şi el din identitarul nostru, fie acesta individual, fie – horribile dictu – naţional. Şi, mai presus chiar de aceasta, canonul rezonează la adâncimi de cultură, pe tiparul extrem de precisei adnotări a lui Matthew Arnold: esenţa culturii rezidă în „încercarea de a atinge perfecţiunea totală prin cunoaşterea […] celor mai bune lucruri spuse şi gândite în lume”. Este o vocaţie în spectru larg, nu în dimensiunile unei specializări, nici în ale manevrelor politicianiste. Dar nici într-⁠unul al selecţiei partizane sau „programate”, ca opţiune care decupează şi selecţionează pe criterii acut prezenteiste: „Relaţia lor (a ultimului val de poeţi – n.n.) cu noile media e una organică, asimilarea culturii postmoderne (iar apoi postumane) este una prin excelenţă naturală (subl. aut. – n.n,.)”, cum pare a fi convins Emanuel Modoc. Într-⁠un dicţionar mai special, cultura este şi sinonimul libertăţii: unul dintre principiile din care ar rezulta, de pildă, şi neîngrădirea creaţiei, ceea ce tinerii poeţi cultivă (ori doresc a cultiva) prin resursele individualităţii creatoare: „Nu mai există promoţii formate de mâna unui singur critic: sunt aproape atâţia mentori, câţi scriitori get-⁠beget. În consecinţă, diversificarea de voci echivalează cu eliberarea din cor, conducând la individualizarea vibraţiei poetice – tot ce contează.” (Mihok Tamas).

1

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Braga

mircea.braga@contemporanul.ro'
Mircea Braga, profesor universitar, critic şi istoric literar născut în data de 28 august 1938 la Sibiu. Studii: Liceul „Gh. Lazăr”, Sibiu, 1955; Facultatea de Filologie, Univ. „Babeş-Bolyai”, Cluj, 1960; doctor în filologie din 1984, cu teza V. Voiculescu. Studiu [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest