Contemporanul » Polemice » Amor descendo elevat

Amor descendo elevat

„Unii îi spun heruvim
eu îi spun aripar
pentru că mi‑a cusut aripile
cu fir de mir din altar

aripi zdrenţuite,
triste aripile mele
prin care abia poţi vedea
cerul de stele
aripi zdrenţuite,
aripi albe şi frânte
care altădată puteau duce pe ele
un munte

unii îi spun heruvim
îmi spală aripile
pătate de sânge
apoi coboară
ca‑ntr‑o fântână
în inima sa
şi‑ncepe a plânge”

Constantin Preda, Aripar

 

Am un Aripar pe perete, deasupra icoanelor. Traversez zile bolnave, suferinde. Viaţa asta, fără rostul nostru, fără rost mi‑a îngustat privirea. O singură rană e luminoasă: Petru. Şi nu mai aştept să se vindece rana, pentru că nu se va vindeca niciodată. Îmi revin din ce în ce mai greu după acel 7 august şi suntem deja în 7 octombrie. Timpul se ducea în fugă spre augustul fatal, din 2013, acel 7 când noaptea a coborât peste mine pentru totdeauna. Ce aproape e cuvântul noapte de cuvântul moarte! După plecarea lui Petru mi s‑a întâmplat o mutaţie adâncă de suflet. Credinţa vie am dobândit‑o după plecarea lui. Cineva spunea că aproapele este o oglindă: în ea vezi iubirea ta pentru Dumnezeu. Cine? Mihaela Grădinariu, „grădinăreasa” poetă din Râşca.

În ultimele fotografii, Petru priveşte în sus, parcă ar auzi o chemare. Şi ce zâmbitor a intrat în capcana morţii, pentru un control cardio de rutină, în vara lui 2013! Un Warum, de care nu scap: De ce l‑ai lăsat, Doamne, să plece să moară în clinica aceea? În noaptea de marţi spre miercuri, 11 aprilie 2018, clinica blestemată a luat foc. Etajul 4, unde era TI, nu avea autorizaţie de la pompieri. Aproximativ 20 de pacienţi au fost evacuaţi pe tărgi, unii intubaţi. Nu, nu merg la doctori să‑mi cumpăr sănătatea. Am învăţat de la Petru că tăria unui om constă în felul cum îşi acceptă moartea ca pe un dat. „Moartea e o aparenţă, Magda, şi, oricum, despărţirea e vremelnică”. Nu mă nelinişteşte defel ziua de pe urmă, trăiesc doar neliniştea perspectivei de a nu‑l mai întâlni vreodată în grădina cerului. Mai patetic spus: a ieşit din existenţa în trup, din a avea, şi a intrat într‑un alt fel de a fi, mai cuprinzător, pe verticală.

„Dalbul de pribeag”, cum i se spune celui murit în bocetele literaturii orale, trecând spre lumea nevăzutelor, se va depărta în cosmicitate? Duhovnicul meu, Părintele Ioan Teşu, mă asigură că sufletul lui o să‑l recunoască pe al meu şi o să‑l tragă în sus. Dar cum să alung gândul că n‑o să mai fie aici, în trup, niciodată? Că el e trăitor, de‑acum încolo, ca în varianta sumeriană a morţii, în Marele de Sus, iar eu am rămas în infernul Marelui de Jos? Baader, în 1822, în Fermenta cognitionis: credinţa se sprijină pe ideea că suntem văzuţi, ştiuţi, pătrunşi cu privirea (durchgesehen) de cineva nevăzut, pe care nu‑l putem vedea.

Am citit Laur. Ideea esenţială a lui Evgheni Vodolazkin: există veşnicie, nu timp. Ce simplu pare să ai geniu! Arunci „sticle de plastic pălite” într‑o pădure de secol XV, te foloseşti de subtitlul „roman neistoric” şi gata capodopera. Îmi spunea un prieten să las din spate trecutul. Ba nu, nu‑i bolovan sisific trecutul meu, e sprijin, nu greutate. E vreun moment fericit din vieţuca mea fără Petru? Cele cu el – multe – fără durere, câte au fost, le tot răsfoiesc, să‑mi ţină de urât.

De protejat m‑a protejat toată viaţa, ca albuşul oului care apără gălbenuşul. Petru a fost „uşa” mea spre tot ce am făcut. A fost „piatra” mea, pe care am clădit tot ce‑am scris, începând cu debutul în Cronica, despre Rod de Cezar Ivănescu. „Acuma zbori, Magda.” A fost „treapta” mea. Mă direcţiona fără să pară c‑o face. Bucuria din ochii lui albaştri când îmi apărea vreo carte sau vreo cronică despre ea nu mai este. Se aşeza, serile, pe canapea şi rămânea în aşteptare. Mă uit la Petru, din poster, şi‑l întreb: Să‑ţi citesc? Şi el îmi răspunde: „Citeşte”. Era numai ochi albaştri pe mine când începeam să‑i citesc. Izbucnesc în plâns. „Nu plânge, îl parafrazează el pe Bacovia. Citeşte nainte.” Chiar şi trupul lui neînsufleţit m‑a apărat după ce Thanatos n‑a mai avut răbdare. Da, Petru, trec prin suferinţa asta cumplită lipindu‑mă de tine, cum am făcut în capela Eternităţii. Ai avut grijă de mine: mi‑ai trimis ţiganca aceea cu coşul plin de floarea-soarelui; ai gonit cele două brezaie, care râdeau în hohote lângă sicriul tău. O prietenă de miez de noapte (pe care o cunoşti, Silvia C.) mi‑a spus că Dumnezeu o ocroteşte pe văduvă. Dumnezeu m‑a dat în grija ta atunci, pentru că nu te‑ai dus la el cu mâna goală, ci cu Mic tratat de estetică teologică. La picioare, îţi pusesem Arta de a muri, antologia noastră din Eliade.

Tu mă ocroteşti în crizele de durere atroce. Îţi simt spiritul viu, mângâierea. Eşti acolo, „peste plai”, de unde continui să‑mi dăruieşti bucurii simple. Îmi faci semn cu un nor, cum ai face semn cu o batistă, îmi arunci o castană pe umăr când stau pe marginea lespezii tale, înfloreşti o cicoare în dreapta crucii… Daruri „de sus”, de la tine. Mi‑ai trimis lebăda singură şi tristă de pe lacul Ciric, ultima lebădă, să mă privească de aproape.

Bătrânul meu, blândul meu, vreau să te văd ca pe un abur albăstriu şi să ne facem una, asta vreau. Gesturile au o memorie a dragostei. Din acest motiv, le împrumut pe ale tale: mâna întinsă şi arătătorul drept ridicat când conferenţiai, ca să subliniezi o idee importantă.

Cornel Ungureanu făcea la fel, la Colocviile Putnei. I‑am spus asta. Am copiat felul cum te odihneai, cu palma stângă adusă pe piept, în dreptul inimii, puţin mai sus, spre gât. Te imit, dar nu pot dormi pe spate: mă învârt colăcel pe stânga şi tot nu adorm. La început, după ce ai plecat, reuşeam, ca şi cum somnul îşi făcea milă de mine. Pe urmă, au venit insomniile. Poate şi pentru că te visez mai rar decât aş vrea.

Starea de dor mi‑o alin(t) imaginându‑mi dialoguri cu tine sau rememorându‑le. Să se ştie: pot. Citeam împreună Sub Tâmpa în Honolulu, din 1973, ca să găsim un poem pentru antologia noastră de poezie creştină, Duh şi slovă. „Uite, Magda, Ştefan Baciu şi‑n Honolulu tot sub Tâmpa stă.” Cumpărasem placheta Cetatea lui Bucur, scoasă de Humanitas, în 2006 şi aflasem, din prezentare, că poetul murise în ‘93, nu altfel decât vorbind la telefon cu sora lui, rămasă în Bucureşti. „A revenit aşa în Cetatea lui Bucur.” Făceai trimitere la volumul din 1940, publicat în România, înainte de a se exila. „Nu‑i nimic fără sens. Totul are un sens.” Mi‑ai spus clar în vis că Dumnezeu e scăparea din necaz, din durere, din groaza că te‑am pierdut. „Să crezi în teocraţie, Magda.” Mi‑ai luminat, cât de discret ai putut, faptul că tu eşti creştin, eu – aproape creştină. Discreţia ta privind credinţa! Şi‑mi amintesc ce spunea Cioran: „Sunt un spirit creştin, chiar şi numai prin voinţa de‑a nu mă arăta ca atare.” Tu mergeai duminicile nesmintit la biserica părintelui Semen. Eu rămâneam acasă, la scris.

Ne întâlnim în staţia de autobuz, Petru? „De ce în staţie şi nu în pronaos?” Ah, cât îmi lipsesc bunătatea ta iertătoare, dar şi micile tale ironii din iubire! Amor descendo elevat. Iubirea coborând înalţă. Leagă pozitiv. În viaţa noastră comună, „plină de încercări şi de zbateri”, cum i‑ai spus, m‑ai ajutat să nu pierd drumul. Slăbiciunile mele versus fermitatea ta. Dacă asta nu înseamnă însoţire benefică, atunci care este? Iubirea se încearcă la rău. Necazurile din viaţa mea şi a ta ne‑au strâns unul lângă altul. Îmi amintesc o discuţie a noastră despre divinităţi. Spuneai: „Marile divinităţi ale pământului şi ale vegetaţiei plâng. Nu şi bărbaţii. Plânge Iştar, nu şi Tammuz. Isis, nu şi Osiris. Se jeleşte Medeea, dar nu‑l auzim pe Iason”.

„La noi, maica bătrână plânge, nu şi fiul, păstorul. El nu se lasă doborât de teamă şi de necunoaştere, Magda. Mioriţa dă cheia la toate întrebările despre moarte.” Aşadar, pot plânge. „Vreme este să plângi şi vreme este să râzi”, zicea Ecclesiastul. „Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.” Exces făcea Petru Ursache numai în proiecte (mari) şi în muncă, workaholic aşa cum era.

N‑a fost terorizat de bătrâneţe Bătrânu meu. Deloc. Scotea carte după carte, la întrecere cu anii adunaţi. Abia împlinise 82. Pe al optzecişidoilea nu l‑a mai dus la capăt. N‑a trecut firesc în ţărână. I‑au întrerupt viaţa cu 4‑5 stenturi puse odată. „Violent şi nedrept”, ca bunul păstor mioritic, cum scrie în Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere. „A murit în putere” – de scris, adaug eu, în „floarea vârstei” de 82 de ani. Îşi punea la punct marile teme; ajunsese la definitivarea cărţii Etnoistorie şi imagologie, pe care am editat‑o şi tipărit‑o eu, la Eikon, în 2019. Sunt sigură că ar fi preferat s‑o încheie, în loc de o ipotetică salvare cu 4‑5 stenturi pe artere. A fost luat prin surprindere de intervenţia nesăbuitei doctorese, dar frică nu i‑a fost.

Să ai „lumine”! Good Light, iubite prinţ!

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest