Întreb: de ce ar fi demodată cultura naţională, ca şi cum ar ţine de vreo modă? Şi de ce ar trebui să optăm pentru de-identificare, pentru ne-aşezare în identitate, pentru evadare (unde?) din ea? De ce să alegem între „cojocul tradiţiei” şi papionul experimentului, ca şi cum n-ar fi posibilă coexistenţa lor?
„În această privinţă, v-aş spune, deci, atenieni, doar atât: ascultaţi-l pe Anytos sau nu, daţi-mi drumul sau nu-mi daţi drumul, eu nu voi face altceva niciodată nici dacă trebuie să mor de nenumărate ori (subl. îmi aparţine, Magda U.)
Platon, Apărarea lui Socrate, Opere I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, ’75
Da, Aura Christi e suspectă. Şi ca venită din Basarabia, şi ca apărătoare a valorilor consacrate româneşti, când ele sunt respinse din rea-credinţă sau din complicităţi de mini-gaşcă. Aura nu-l crede pe Lucian Boia care generalizează: „Românului nu-i pasă de celălalt”, aşadar n-are semenitate (vocabula lui Patapievici). 
Ei îi pasă şi cum îi mai pasă! Aici trebuie să trimit la Ultimul cuvânt al lui Mircea Vulcănescu, la proces: „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie şi de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creştin, nu este mai mare cinste care i se poate face decât a fi pus să plătească pentru semenul său”.
E o aură în ce scrie Aura. Pentru că scrie la cald; pentru că textul pulsează, respiră, e viu. Cuvântul ei drag, viu, îl traduce în replici ferme. E o obligaţie vie, o datorie vie, un fapt civic viu să nu taci. Şi-mi asum, iată, opinia maniheică: sunt scriitori rezistenţi şi ne-rezistenţi; ne-aliniaţi şi aliniaţi. Ultimii evită să vorbească despre asta, dimpotrivă: susţin că opera contează, nu biografia. N-o fi contând biografia faţă de operă, dar de ce ticăloşia, laşitatea, lichelismul au dus la cărţi terne, proaste? De ce compromisul, pactul cu Puterea au „cancerizat” proza lui Sadoveanu? De ce, atunci, au dat rateuri când s-au lăsat dirijaţi ideologic, şi Petru Dumitriu, şi Camil Petrescu, şi Călinescu, şi Marin Preda, şi… Talentul nu compensează carenţa/ carenţele etice şi punctum.
Demisia răsunătoare a lui Nicolae Breban ca protest la Tezele din ’71 a fost dovada că şi-a câştigat pe deplin libertatea interioară. Nu şi-a păzit pielea, şi-a manifestat anticomunismul timpuriu, nu târziu, post-festum. Pentru G.L., ca să nu-l numesc, aşa cum nici el nu-l numeşte decât cu iniţiale, Breban e un megaloman, adorant al Puterii ceauşiste şi se întreabă cum „a sfârşit”: „Am auzit că a sfârşit ca adjunct al lui Uricaru la Uniunea Scriitorilor”. El., G.L., ca intelectual băsesc. Divaghez? Deloc. Şi ante, şi postsocialist (din ce în ce mai mult postdouămiist), nu binele de obşte USR a contat, ci mai binele personal. Iliescu şi-a găsit susţinători care l-au pus grabnic în lumina computerelor, la fel Emil Constantinescu, dar mai ales Băsescu, preşedintele ideal al grupării pata-pleşu; acum, se descoperă „un scriitor de talie mare” în Johannis. Urmează, cumva o altă Cântare, alte ode şi epode, intonate de coruri peste coruri, cu aport scriitoricesc?
Intelectualul român, după Caragiale (v. Politică şi cultură) e fericit să adune „de la banchetul strălucit al vieţii publice firimituri şi resturi de sosuri, în formă de mititele diurne ori sinecure, pensioare, gratificaţii şi altele”. Ceea ce se tot întâmplă, din primăvară până-n iarnă.
Când conştiinţa socială e amputată, voit sau nu, prin cenzură corect-politică, Aura Christi ripostează. Ea face politică, dar în răspăr, pe invers. În aceste vremi barbare, cum să te izolezi în turnul de fildeş? Când instituţia DNA face scriitori? Când cartea scrisă în puşcărie reduce pedeapsa pentru jaf din averea ţării la jumătate? Aura se implică, ia sub observaţie cetatea, viaţa civică sur la vif, iese în agora, în forum, nu altunde, nu altcum, participând la dezbatere când abaterea de la normalitate este evidentă.
„E război, Magda, mi-a scris îngrijorată. E război”.
Într-o societate normală, vă conced, misia scriitorului nu este să denunţe clasa politică impostoare. Adevărul literar fără frontiere trece graniţa politicului. Dar trăim într-o societate normală? Este echilibrată societatea civilă? Nu mai avem oameni chibzuiţi, gramaţi, cinstiţi, de-i lăsăm să conducă pe tonţi, pe bicisnici, pe hoţi, pe agramaţi? La un tur video de 5’ pe Realitatea TV, în 23 ian. 2015, mi-a fost dat să aud de la un sociolog, analist politic sau ce-o fi fiind Andrei Ţăranu, că „politica nu se face cu oameni capabili”. Ca să se întoarcă Anton Golopenţia în mormânt. Ce-i mai trist este că „intelectualii aeronautici”, cum le spunea Ionuţ Vulpescu, au acceptat să se subordoneze Puterii; crema cremei a devenit dependentă de preşedintele jucător. Repet: pentru mine, orice contract cu Puterea înseamnă compromis – cedare. Ni se spune că, dacă rezistam cu toţii, dacă nu plăteam tribut ideologizării n-am fi avut literatură 50 de ani. Afirmaţie discutabilă: n-am fi avut Mitrea Cocor, Setea, Desfăşurarea, Drum fără pulbere, Vânătoare de lupi, Şoseaua Nordului, Nepoţii gornistului, asta da. N-am fi învăţat la şcoală că Lumina vine de la Răsărit. Ce-i drept, dacă cedezi, ajungi în Le paradis des poules, în raiul găinilor traduse de ICR-Patapievici în enşpe limbi; altfel, nu mai treci de noua rideau de fer, nici într-un sens, nici în altul. Goma şi Ana lui sunt tot refugiaţi politici, din noiembrie ’77, iar „înmormântătorii” (cuvântul Omului din Calidor), nu prididesc să-i sape groapa ca… antixenic. Goma a ajuns cap de listă a antisemiţilor pe nedrept, conform argumentului că n-a acceptat anatema de anti-semitism aruncată pe capul românilor. Şi-i ştiut că, la vreme de „cotitură” ideologică, de cumpănă, comunitatea scriitoare numai solidară n-a fost şi nu este. Un exemplu recent? Propus la Premiul Naţional al Republicii Moldova, Paul Goma n-a întrunit numărul de voturi necesare. Cum să ia premiul basarabeanul Goma dacă Basarabia nu există? Cum să fie premiat Goma care scrie româneşte, nu în limba moldovinească? Emil Galaicu-Păun a refuzat să fie contracandidatul lui Goma. Era de aşteptat, mă aşteptam să refuze, glorie lui Păun, dar câţi sunt ca el? Gabriel Chifu n-a refuzat Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Omnia, Botoşani, 1915. Juriul (N. Manolescu, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, M.A. Diaconu, Holban) l-a ales pe ultimul de pe listă, deloc la înălţimea competitorilor, pe Gabriel Chifu, contracandidaţii fiind Cărtărescu, LIS, Marta Petreu, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Lucian Vasiliu. Ce splendid ar fi fost gestul renunţării lui Chifu în favoarea celui mai bun! Chifu învingea moralmente. Ar fi întrerupt „suveica interpremierilor reciproc avantajoase”, cum pune degetul pe rană Luca Piţu şi Liviu Antonesei.
Noi dispreţuim lecţia de etică sau rămânem indiferenţi la ea. Altfel, Mircea Vulcănescu n-ar fi fost uitat cu sentinţa „criminal de război”; Brâncoveanu n-ar fi fost prezentat la TV drept „prinţul aurului” (un eufemism pentru „şpăgar”) şi nu al sacrificiului martiric. Da, asta facem de ceva vreme încoace: îi ridiculizăm pe eroi, pe martiri, n-avem nevoie de modelul oamenilor de stat exemplari, nesupuşi răului comunist, ca Iuliu Maniu ori Petre Ţuţea. Au fost condamnaţi cei vinovaţi aservirii României vecinei URSS? Dimpotrivă.
Tribunalul poporului, unde activa Alexandra Sidorovici, soţia lui Brucan, n-a găsit nevinovaţi, n-a achitat pe nimeni, după câte ştiu. Înşişi apărătorii celor arestaţi erau, majoritar, acuzatori, sentinţele fiind ordonate, nu judecate după legile conştiinţei. Avocatul pledant din oficiu pentru Mircea Vulcănescu (pentru că sunt nu numai doctori fără arginţi, dar şi slujitori ai Dreptului fără arginţi), eminentul Hurmuz Aznavorian a fost arestat în ’52 şi dus la Canal, re-arestat în ’57 pentru „uneltire contra ordinii sociale” şi condamnat la 26 de ani de temniţă grea, ca să moară în penitenciarul Botoşani în ’61 şi să fie aruncat în groapa comună. Tot la groapa comună, dar a Aiudului, a ajuns şi cel care a scris Dimensiunea conştiinţei de sine a fiinţei româneşti.
Câţi oameni exemplari civic, câte spirite exemplare, ca să nu le spun oameni între oameni, n-au murit demni, ca foştii demnitari din lotul Vulcănescu: liberalul Mircea Cancicov, ministru al Economiei Naţionale, mort la R
m. Sărat, de Crăciunul lui ’59; Petre Strihan întrebuinţase într-un discurs „expresiunea «Unser Kampf», despre războiul antisovietic”; mort tot de Crăciun, în temniţă; Ion Arbore, mort la Văcăreşti, de Crăciun ’54; italienistul Alexandru Marcu, mort la Văcăreşti, în ’55, ministrul de Finanţe Gheron Netta, mort la Aiud în ’52; generalii Grigore Georgescu, Ioan Sichitiu, morţi unul la Sighet în ’52, celălalt în acelaşi an la Aiud; generalul Constantin St. Constantin, subsecretar de stat în Ministerul Apărării Naţionale, a avut noroc: a murit la proces, în februarie 1948. Opresc aici enumerarea celor din lotul Vulcănescu, întrebând dacă drama lor figurează în Raportul final.
Când se va pronunţa recursul în anulare a sentinţei „criminal de război” pentru Mircea Vulcănescu, atunci, da, va începe procesul comunismului. Cel real. Guvernanţii din balcoanele revoluţiei, urmaşi direcţi ai celor din secta ilegală cominternistă, n-au făcut altceva decât să mimeze capitalismul; de la lecţia de etică a marilor intelectuali au chiulit. Taţii au impus cu arma comunismul, fiii au raportat la procesul final. Că „aşchia nu sare departe de trunchi”, cum zice etnosoful, o arată faptul că-şi scuză rubedeniile, actanţi ai represiunii staliniste.
Îmi aduc bine aminte că, după o conferinţă a Aurei Christi despre Nietzsche, la Casa Pogor, după ce a ascultat-o pe oratoarea de excepţie, Petru mi-a spus: „Fata asta merge pe teme mari, grave, nu pe ţâşt-bâşturi, pe foiletonistică de doi lei”. Adevărat. Şi asta când ni se repetă că nu se mai poartă respectul pentru marile valori, clasate, chipurile, în numele „culturii populare”, de consum, a lecturii în metrou, a cărţii uşurele despre cum iubim femeile, bărbaţii sau de ce.
Spus cu sintagma lui Cioran, Acasă – în exil e un „îndreptar pătimaş”. Şi-mi vine-n gând definiţia lui Steinhardt: „Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber”.
Aura ar putea rămâne conectată la fluxul poeziei de cotă înaltă (pe care o şi scrie: poezia ca „foame de frumosul care va salva lumea”, poezia ca suferinţă intensă, poezia ca „nevoie de suflet”, poezia ca „spaimă de eşec”; Aura vorbeşte poezia, aşa cum vorbeşte şi româna, şi rusa, ca limbi materne). Cred că după fiecare campanie pentru valori fundamentale, bazate pe tripticul Adevăr-Bine-Frumos, îşi trage sufletul în poezie, se afundă în interiorul său, în balansul eurilor multiple: eul regal şi eul plebeu, eul demonic şi eul îngeresc etc. Ar putea vieţui în „fluidul marii poezii” (N. Balotă) numai că menirea scriitorului nu-i alta decât să dinamizeze viaţa spirituală a etniei, argumentând cu rigoare pro cultură şi contra barbarizării.
Întreb: de ce ar fi demodată cultura naţională, ca şi cum ar ţine de vreo modă? Şi de ce ar trebui să optăm pentru de-identificare, pentru ne-aşezare în identitate, pentru evadare (unde?) din ea? De ce să alegem între „cojocul tradiţiei” şi papionul experimentului, ca şi cum n-ar fi posibilă coexistenţa lor? Modul acesta de a vedea lucrurile ţine de rea-voinţă, ignoranţă sau amândouă la un loc, iar negarea ori minimalizarea valorilor nu este defel stimulatoare de energie spirituală. Revizuirile-reevaluările-reexaminările-revizitările, cum vreţi a le zice, sunt necesare cu condiţia să fie solid argumentate. Or, din intenţii străine culturii române, se încearcă o răsturnare a scării de valori, cu tentă proletcultistă, începând de la Eminescu. Fără răspundere şi fără competenţă, cu agresivitate în loc de demonstraţie, se dispreţuieşte lecţia de etică a lui Mircea Vulcănescu, totodată lecţia de filosofie a lui Noica, Blaga, Motru, de teologie a lui D. Stăniloae şi Nae Ionescu, de istorie a lui Iorga, de etnologie a lui Ernest Bernea.
Aura Christi face salturi fără plasă dedesubt în haosul cultural. Ce poate fi mai tragic decât să te simţi
Acasă – în exil, după ce ai ieşit din Labirintul exilului?
Şi ce-i mai important decât să ridici mănuşa pentru libertatea de opinie?
Aura Christi a ridicat-o. O susţinem?
