Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Gânduri despre cum e cu putinţă ceva clasic

Gânduri despre cum e cu putinţă ceva clasic

Datoria este mai mare decât puterea de care dispui. Datoria este mai mare… Deci, de la ea trebuie să vină şi forţa, pentru că datoria are un câmp gravitaţional al ei. Datoria, nu obiectivul, nu ţinta, nu prada. Nu contează ce vrei, ci doar ce trebuie să faci. Datoria. Ştim cu toţii ce trebuie să facem. Dar ne ascundem după lipsa de putere. Dar tocmai de la îndeplinirea datoriei vine şi puterea. Şi în măsura în care îţi faci datoria. Pentru că datoria nu e niciodată datorie faţă de tine, deşi e în tine, una cu tine, nu e în afara ta, ca obiectivul sau „targetul” corporat, care e în afară. Efortul de a atinge ţinta sau obiectivul te face egoist, egocentric, te închide în tine. Efortul de a‑ţi face datoria te deschide către ceilalţi, deşi nu umbli după lucruri exterioare ţie, ci cauţi să împlineşti cele întrupate în tine, cele ce ţi‑au fost date.

***

Nu ajută nimănui să atribuim vina „societăţii în ansamblul ei”. „Vina întregului popor”, ca şi „bunurile întregului popor”, reprezintă ceva vag, care nu obligă pe nimeni la nimic. Ne îndeamnă să vegetăm liniştiţi lăsând totul în paragină. „Vina întregului popor”, „aşa suntem noi, românii” şi alte formule sau afirmaţii de soiul acesta sunt doar fraze goale, mecanisme de defulare care, de fapt, nici măcar nu ne eliberează de tensiune pentru că ne (auto)complexează. Nu trebuie să căutăm a cui e vina, ci a cui e responsabilitatea. Pentru că, în democraţie, votăm cu toţii, un vot este egal altui vot. Votul e singura pârghie de putere la care avem acces cu toţii şi, tocmai de aceea, valoarea votului e, din punct de vedere matematic şi decizional, minimă. Votul are impact doar în cantităţi mari. Un vot egal altui vot înseamnă, în democraţia de masă, că valoarea unui vot tinde către zero. Deci, şi „vina” care e a tuturor este egală cu zero. Nu trebuie să ne intereseze a cui este vina, ci a cui este responsabilitatea. Pentru că, după vot, al nostru, al tuturor, se împart responsabilităţi, se atribuie funcţii şi autorităţi, se înmânează mecanisme şi butoane. Unora. Doar unora. Pentru că puterea şi autoritatea, şi pârghiile nu sunt ale tuturor. Şi am observat că cei mai mari susţinători ai ideii că vina e a tuturor sunt tocmai cei de la butoane. Dacă ne dezobişnuim să dăm vina pe „toţi”, vom putea să învăţăm să localizăm exact a cui era responsabilitatea şi, deci, cine nu şi‑a făcut datoria.

Făcând acest lucru, vom înceta să mai legăm îmbunătăţirea vieţii noastre, adică normalizarea ei, de îndeplinirea de lucruri imposibile şi, la urma urmelor, chiar sfruntate, cum ar fi „schimbarea mentalităţii întregii societăţi”, şi vom trece la lucrul concret, bazat pe responsabilizare.

De 30 de ani experţii de pe orbita MEC distrug învăţământul românesc. Bucată cu bucată. Iar sindicatele nu se opun, fac doar gesturi simbolice de împotrivire, simple coregrafii electorale. Negociază. Deşi altminteri declară că sunt preocupate de interesele elevilor şi ale ţării: „Strategia noastră însă se axează şi pe interesele elevilor şi părinţilor, partenerii noştri. Educaţia dă valoare unei naţiuni, iar noi ştim cel mai bine că cei care fac din şcoala românească un loc al evoluţiei sunt cei care au menirea să ajute copiii să crească frumos”[1]. În privinţa MEC, controlul e politic, putem vota cu toţii şi cere să se impună un anumit program de acţiune. Învăţământul nu a constituit niciodată un punct central pe lista doleanţelor electoratului.

În privinţa sindicatelor, acolo nu votăm cu toţii, votează doar membrii de sindicat, care plătesc şi cotizaţia care susţine financiar aceste sindicate. Deci, responsabilitatea pentru abdicările sindicatelor revine celor de la conducerea sindicatelor, dar singurii care pot face ceva în această privinţă sunt membrii de sindicat: care votează liderii de sindicat şi care îi susţin financiar.

La ultimele alegeri, cu 500000 de voturi un partid a câştigat 10% din mandatele de parlamentari. În România avem 215000 profesori. Cu alte cuvinte, un vot ca profesor membru de sindicat este mai greu decât un vot ca membru al electoratului român. Voturile profesorilor ca membri ai sindicatelor lor atârnă mai greu decât voturile profesorilor în calitate de cetăţeni români. Cu alte cuvinte, soluţia profesională, din interior, a problemelor şcolii româneşti ar fi mai simplă decât cea politică. Voturile în interiorul sindicatelor ar fi mai cu greutate decât voturile politice, urmărind să schimbe garnitura politică pentru a schimba apoi direcţia învăţământului. Ca profesori, românii ar putea avea efect mai mare asupra sistemului de educaţie decât au ca simpli cetăţeni.

***

Dar observ că profesorii „activi” – „interdisciplinari”, „participativi”, care C.R.E.D. că elevii învaţă prin joc şi din întâmplare – sunt cei mai resemnaţi oameni. Sunt gata să‑i pregătească pe copii „pentru viaţă”, dar răspunsul lor în faţa vieţii nu e decât resemnarea în faţa vitregiilor sorţii sau ţâfna faţă de cei care caută o ieşire. Sigur, „totul e de la Dumnezeu”, mai ales „criza Covid 19” şi sistemul şcolii online, mai puţin elevii, datoria de profesor sau, de exemplu, în contrapartidă cu virusul, vaccinul. „Trebuie să ne adaptăm” şi „să sperăm că totul va fi bine”. Online. Prin urmare, spre deosebire de profesorii reali, aceşti profesori virtuali sunt foarte dedicaţi apărării sistemului online, care îi fereşte şi de virus, şi de vaccin, şi de elevi.

Poate că a venit vremea să afle aceşti profesori că există meserii care pot combina armonios entuziasmul lor pentru mediul digital cu dorinţa lor de a lucra de acasă feriţi de elevi. Se pot face, de exemplu, programatori. Corporaţiile care bagă creierele copiilor în priza şcolii online sunt bucuroase să îşi mărească baza de recrutare şi în doar şase luni oricine poate ajunge un programator de viitor. Avantajele sunt multiple: stai acasă, lucrezi online, scapi de copii, câştigi mai bine decât în învăţământ.

Medicii, preoţii sau şoferii de autobuz, de exemplu, au înţeles că nu pot consulta şi îngriji oamenii virtual, oficia botezuri, nunţi şi înmormântări virtual sau conduce autobuze virtuale. Şi îşi fac datoria. Lângă oameni.

***

„Expertul” în educaţie a devenit un fenomen planetar, ca şi parvenitul. Ambii sunt veşnic nemulţumiţi de lumea în care au văzut lumina zilei şi în care au apucat să crească. Diferenţa e că „expertul” vine cu „soluţii”, în timp ce parvenitul rămâne la nivelul nemulţumirii sau încântării inarticulate („suuuper”, „like…, you know…” şi „wow” sugerează, de obicei, apartenenţa la acest trib global).

Oricum, este uluitor cât de sărbătorit este utopismul experţilor într‑o lume în care ni se predică mereu virtuţile moderaţiei şi fuga de tentaţiile hiliaste/ mesianice. În centrul sistemului „democraţiei globale” stă un dublu standard: poporul şi elitele tradiţionaliste trebuie să practice modestia epistemologică, în vreme ce experţii modernizatori pot fi oricât de „visători” şi de utopici vor.

***

În cele din urmă, dacă sistemul public de educaţie – prin sindicate, experţi universitari/ specialişti în psiho‑pedagogie, oficiali MEC, institute de cercetare – este dedicat punerii în practică a unor agende private şi promovării unor interese personale sau corporate private, atunci trebuie, în numele acelei ideologii a „flexibilităţii şi agilităţii” de care se tot prevalează aceşti experţi atunci când discută natura şi scopurile sistemului de educaţie din România, să cerem legalizarea de urgenţă a „şcolii acasă” (homeschooling). Dacă învăţământul public a devenit de fapt privat, atunci trebuie să cerem ca „şcoala acasă” să fie, în numele aceleiaşi ideologii a „flexibilităţii”, „descentralizării” şi „agilităţii” pentru viaţă, legalizată de urgenţă. Pentru că ideile progresiste care infuzează astăzi sistemul învăţământului de stat sunt monolitice, importate de structuri oengistice care se sustrag, ca orice entitate privată, controlului democratic, apărate de structuri centrale rigide şi inexpugnabile şi puse în practică în teritoriu de nervuri instituţionale inerte deontologic.

Şcoala acasă ar trebui legalizată fie, dacă vrem să fim consecvenţi, pentru că aşa o cere ideologia hegemonică neoliberală, fie pentru că – în condiţiile în care şcoala publică online controlată de experţi erodează imaginarul public, tradiţia culturală şi viitorul românilor în numele unor speculaţii didactice şi al unor utopii pedagogice şi ideologice – şcoala acasă poate deveni vehiculul privat de perpetuare a conştiinţei publice (naţionale, axiologice, culturale, profesionale) a românilor. O soluţie de criză în aşteptarea vremurilor în care‑i vom înţelege şcolii publice clasice, haretiene, rostul, valoarea şi imperativa nevoie de restaurare.

■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar

Mircea Platon

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mircea Platon

Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redactor-șef la Convorbiri literare (Iași). Doctor în Istorie (2012), The Ohio State University at Columbus, Ohio, SUA. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate marile ziare și reviste [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest