Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Februarie, 1876 – Hobiţa

Februarie, 1876 – Hobiţa

În luna lui făurar, uliţele satului încă mai sunt acoperite de zăpada care scârţâie sub opincile sătenilor care se duc la fântână după apă, la o rudă cu de‑ale gurii sau cu cine ştie ce treabă, că mereu se găseşte câte ceva de reparat, de spus sau de aflat. În ziua aceea de februarie, câteva femei din Hobiţa mergeau în grabă la casa unde venea pe lume un copil: moaşa era cea care se îngrijea ca mama să aducă pe lume un bebeluş sănătos şi, mai ales, să înlăture forţele malefice, iar rudele pregăteau cina ursitoarelor cu pâine, o găină, vin şi trei bănuţi pentru a prezice o soartă cât mai bună copilului.

În nopţile în care erau aşteptate Ursitele sau zânele, câinii erau alungaţi de pe lângă case, pentru ca acestea să nu se sperie sau să se supere şi astfel soarta copilului să fie nemiloasă. Lumina de la lumânarea mereu aprinsă le călăuzea pe ursitoarele îmbrăcate în rochii lungi, albe, ţesute cu fluturi şi cu fire de aur: cea mai mare dintre ele ţinea fusul şi furca şi stabilea cursul vieţii, a doua prezicea destinul, iar ultima stabilea când se va curma viaţa celui care abia se născuse. Făina, presărată subtil, lăsa să se vadă urmele tălpilor celor trei zâne care, de când lumea, urzesc, pe rând, fiecare dând o calitate copilului: una îi dă minte şi noroc, alta frumuseţe sau urâciune, a treia bogăţie sau sărăcie, glorie sau robie. „Cum se naşte un copil, totdeauna se înscrie în cer, într‑o carte, care se numeşte cartea sorţii, nu numai numele, ci şi tot viitorul său cum are să fie: bun ori rău, de unde vine şi zicala: aşa mi‑a fost scris, aşa mi‑a fost scris în slovele ursitoare” (S. Fl. Marian, 2019).

Astfel, într‑o senină şi deasă noapte de februarie a anului 1876, într‑o casă din Hobiţa, ardea lumânarea care anunţa naşterea unui copil, Constantin. La venirea lui, zânele s‑au bucurat, au zâmbit complice, s‑au înţeles din priviri şi i‑au prezis şi minte, şi noroc, şi frumuseţe, şi glorie. Era al şaselea fiu al Mariei şi al lui Nicolae Brâncuşi, săteni care îşi duceau viaţa într‑o casă de lemn de stejar, tăiat iarna, când lemnul îşi conservă foarte bine şi textura, şi rezistenţa, şi parfumul. Tatăl, Nicolae, a construit‑o în 1850 după specificul zonei, cu trei încăperi. În camera de locuit se ajungea trecând prin bucătărie. Aici, pe paturi de scândură fără saltea, îşi odihneau oasele după zile de lungi munci agricole, cei şapte copii ai familiei, doi părinţi şi, uneori, şi o bunică. Lada de zestre se afla în această primă cameră, alături de războiul de ţesut al mamei, care asigura ocupaţia tuturor femeilor pe timp de iarnă. De război erau rezemate furca pe care se vâra caierul de lână pe care femeile o torceau învârtind fusele, toate meşterite din lemnul care se găsea (şi se găseşte) din belşug în pădurile locului.

Bătăile ritmate ale războiului, precum cele ale inimii, îl purtau pe micul Costache prin lumi noi, unde cercurile, pătratele, soarele, stelele, Calea Laptelui, luna, dar şi floarea‑soarelui, spicul de grâu, ştiuletele, strugurele, mărul, părul, trandafirul, laleaua, floarea de crin sau de cireş, afina, ghinda, trifoiul cu patru foi, conurile şi acele de brad însemnau căldură, energie, viaţă sau roata vieţii învârtită perfect de aştrii care se oglindeau în ţesătura mamei. Copacul îşi trimitea crengile împletite, pe care se căţărau cocoşii şi găinile, de‑a lungul şi de‑a latul pânzei, simbol al renaşterii şi al înţelepciunii naturii. Prin spiralele verzi sau albastre, suinde sau coborânde, se întrezăreau cârceii de viţă‑de‑vie sau de dovleac rotofei, coarnele berbecului, trilurile privighetorii, zborul vrabiei, fruntea încruntată de atâta muncă a boului. Pe portative simetrice, odihneau cocorii, porumbeii, cucii şi rândunele. Cadrul natural era supravegheat de ochiul deschis, de omul care venea cu tot belşugul creaţiilor sale de la început de veac cu care se mândrea: furca, grebla, sapa, cârligul, jugul, secera şi ciocanul. Vrăjit, reuşea să identifice şi formele geometrice: rombul, pătratul, cercurile, crucea, ovalul, spirala de pe cochilia melcului, liniile vărgate şi paralele de pe spinarea neobosită a albinei, liniile şerpuite, descrise în mersul lui de şarpele care uneori stă încolăcit pe Pomul Vieţii, roata în mişcare care trage după sine tot universul. Oltenia nu economiseşte nicio culoare, toate se îmbină perfect în desenele de pe covoare, ştergare, ii, cămăşi, sumane, cojoace, costume po­pula­re. Învăţaseră cum să le obţină simplu, din plante: coajă de răchită, de zarzăr, foi de ceapă, de gutui, de liliac, de nuc, de salcie. O lume întreagă trecea prin faţa ochilor lui Costache, o lume încrustată în bucăţile de scoarţă care, esenţial, începea cu lupta dintre bine şi rău şi care, neîndoielnic, sfârşea cu victoria celui bun, umil, muncitor, drept şi chipeş. Nu lipsea nimic, nici vajnicii eroi, nici fermecătoarele fecioare, nici zânele care erau când bune, când maştere şi rele, nici căpcăunii, nici balaurii cu şapte capete şi cozi uriaşe, nici zmeii‑paraleii cu trei, cinci, şapte sau nouă vieţi, nici zgripţuroaicele, nici mumele pădurii, nici vrăjitoarele, nici Sfânta Miercuri sau Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică. Apa Sâmbetei înconjura Pământul, în centrul căruia se afla Cetatea lui Dumnezeu şi Mărul roşu‑sângeriu, izvorul vieţii. Mărul roşu era totuna cu Osia Pământului sau Buricul Pământului, unde se afla Muntele Sfânt.

Prima încăpere în care se intra în casă reprezenta bucătăria, unde se pregătea mâncarea pe vatră şi unde se făcea focul. Geometria casei permitea ca toate să fie la îndemână, expuse sau grupate, gata în orice moment să‑şi îndeplinească rolul. În casa tăranului român, ca şi în casa părintească a lui Costache, se intra mai întâi în bucătărie, semn al ospitalităţii, al căldurii şi al bleşugului prezent în alimente sau în apa rece de la fântână. În bucătărie se gătea, în bucătărie se servea masa, în orice casă. În bucătărie se dezbătea.

Când Brâncuşi se năştea, în 1876, Hobiţa era încă în epoca lemnului, nici măcar cuiul de fier nu exista şi nu era folosit, precum nici geamul. Nicolae‑Radu, tatăl, a fost primul locuitor din Hobiţa care a folosit geamul la ferestre şi nu hârtia unsă. (Paleolog, 1967: 25)

Lemnul a fost, aşadar, primul element pe care Costache l‑a văzut în toată utilitatea sa: casa din lemn, bârnele la vedere, din lemn, patul din lemn, masa şi scăunelele din lemn; focul făcea să ardă lemnul pentru căldură şi mâncare. Privea jocul flăcărilor care se luptau care să ajungă mai sus şi îşi simţea obrajii străpunşi de căldura lor, nările încărcate de aroma anotimpurilor care se topeau odată cu scoarţa copacului sacrificat. Şi, poate stând aşa ghemuit, se tot întreba cine a născocit atâtea culori, cine a născocit atâta stare de bine, cine a inventat focul? Toaca bisericii întrerupea visarea. Toaca era o scândură din lemn de fag în care se bate cu două ciocănaşe, la orele fixate pentru rugăciune. Pe vreme bună, răzbătea până la Hobiţa toaca Mânăstirii Tismana, parcă aşezată direct din cer pe coama unei stânci la rugăminţile Sfântului Nicodim, care s‑a retras într‑o odăiţă austeră, scobită într‑un perete, de unde vedea cerul, munţii împăduriţi, lăcaşul Domnului şi asculta clipocitul apelor Tismanei. Obiceiul străvechi are rol purificator, ritmul sacadat şi alert, asemenea tocurilor dansatorilor de flamenco, înfipte cu repeziciune în podea, îndepărtează spiritele rele, cele care se opun creaţiei, cele care conduc omul în ruină. Câte sunete poate împărţi văzduhului o scândură de lemn?

Iarna, în jurul sobei, bunica îi spunea poveşti din alte vremuri: aşa afla cum Noe, din primul copac în care a bătut cu toporul, şi‑a clădit cea mai solidă corabie, în care a salvat toate lighioanele terestre, aşa afla cum, pentru a ridica lăcaşuri, omul folosea lemnul unui singur copac pentru centrul de greutate al casei, vatra sau talpa casei sau coloana cerului. Auzea de Mănăstirea dintr‑un lemn, construită dintr‑un singur stejar sau de Schitul dintr‑un brad, al cărui lemn provenea dintr‑un singur copac, lăcaşul sprijinindu‑se pe stâlpi sfinţi. Auzea cum că, după ce săgeata slobozită din arcul marelui Ştefan s‑a înfipt într‑un ulm, acesta a zidit o mânăstire, măreaţa Putna, care păstrează în altar rămăşiţa trunchiului. Ulise, eroul lui Homer, îşi confecţionează, din lemn de măslin şi cu scopul de a răpune Haosul, două instrumente: o armă prin care doboară monstrul Polifem şi o unealtă de edificare a corabiei care‑l va duce spre casă din insula Ogygia, unde naufragiase.

Mai auzise, fără îndoială, de Solomon şi de povestea Zidirii Casei Domnului care nu va putrezi niciodată: spiriduşii ridicaseră Casa, însă până la acoperiş pentru că nu se găsea lemn sfânt, miraculos, care să acopere biserica. Lemnul de cedru a fost cel ales; cu acesta s‑au căptuşit pereţii, iar pardoseala au făcut‑o din scânduri de chiparos. Uşile altarului erau din lemn de ienupăr, iar cele de la intrare de lemn de pin. Lemnul de esenţe variate îşi răspândea aroma de jur împrejur şi spre cer.

▪ Fragment din vol. Tăcerea lui Brâncuşi, în lucru

Note:
Marian, Simeon Florea. (2019). Naşterea la români: studiu etnografic. Editura Saeculum I.O. Bucureşti
Paleolog, Vasile. G. (1967). Tinereţea lui Brâncuşi. Editura Tineretului. Bucureşti

■ Scriitor, eseist, publicist, profesor

Dana Oprica

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Dana Oprica

Dana Oprică s-a născut în data de 10 noiembrie 1970, într-o familie de profesori, care au părăsit fiecare satul natal pentru a urma o carieră universitară la Craiova –oraș oarecum depărtat de freamătul cultural, economic și social al capitalei, dar [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest