Contemporanul » Polemice » Teme ierunciene

Teme ierunciene

Ierunca pretinde că literatura, romanul, ar trebui să prindă şi să mărturisească opoziţia la cursul istoric fals revoluţionar, comunist, criminal fără rest.

Neam, memorie şi exil

Conservatorul naţional(ist) de voie, actualistul de nevoie, Virgil Ierunca, îşi lărgeşte, în exil, în volumul Româneşte, arcul istoric, între tracism şi românism, deşi cel dintâi este abia pomenit, iar cel din urmă apare ca fiind de-⁠a dreptul menit. Dan Botta, de pildă, este „ultimul trac sub un cer violat”. Ierunca rămâne marcat de „durata durută a realităţilor româneşti”. Ni-⁠l prezintă chiar şi pe G. Papini, interesat, prin M. Eliade (care l-⁠a prezentat marelui italian, la rândul său, pe Ierunca, drept un existenţialist!) de românism. Eliade, patriot îndeosebi graţie exilului, ajunge obsedat de românismul ca „fenomen unic”, deşi se expune şi se exprimă prin „buna dispoziţie sau receptivitatea faţă de cultura occidentală”. Un „românism de lumină” răzbate prin Gh. Brătianu şi M. Vulcănescu. Acesta din urmă „a murit ca un martir pentru simplul motiv că a fost ctitor de gândire românească”. G. M. Cantacuzino, aristocratul deplin, dă exrev-conte-nr-05-p06-1presie ethosului românesc, purtător de suflet autonom. România, în conştiinţa naţional-⁠conservatoare a publicistului şi eseistului Ierunca este împărţită nedrept între pitoresc şi tragic. Ea ajunge ţara criminalităţii politice comuniste, unde „după 1947 începe moartea absolută”. Devine ţara mutată în rezistenţa din munţi în 1949. Iar în mai 1956, prin eroismul de la Berna, „destinul românesc este însăşi expresia sacrificiului coborât în istoria noastră”.

Memoria păstrează şi eliberează trăitul, viaţa în totul, şi numai astfel devine posibilă exorcizarea existenţei. Trecutul nu moare, iată ce comunică un moto din W. Faulkner în Subiect şi predicat. M. Vulcănescu descoperă libertatea deplină în neuitare. Memoria capătă o foarte largă cuprindere în Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt.

Ceea ce îl convinge îndeosebi în Jurnalul de la Păltiniş al lui G. Liiceanu, calificat drept o „carte unică”, sunt prezenţa, actualitatea. Un moto din Roger Munier, în Subiect şi predicat, evidenţiază însă absenţa tocmai din sine. Conservator şi prezenteist, totodată, Ierunca aduce un reproş aparent surprinzător lui A. Gide, în Româneşte, că „a rămas totdeauna prea actual”. Dacă biografia lui Gide îi apare nesatisfăcătoare, opera cu atât mai puţin, în fapt deloc. „Viaţa lui a fost o fervoare, iar opera lui, o greşeală.” Este, însă, prietenos cu oameni cunoscuţi şi de merit aproape comun, ieşiţi din acest obişnuit poate prin faptul că nu decad sub acest nivel de rând. Nu e cazul doar al lui George Rahoveanu, „om de omenie”, de credinţă (divină), de cuvânt precis, memorie şi revoltă.

Exilul, în Româneşte, este decelat ca „risc etic”, la compozitorul maghiar, apropiat de folclorul românesc, Bela Bartok, necomunist sărbătorit de comunişti, „Naţionalist dar şi paradoxal”. Exilul este pus în linie cu libertatea şi virilitatea în iulie 1957. După ce, la 14 iulie 1956, în deplin acord cu răscoala de la Poznan, Ierunca vituperează Occidentul cinic, „cinismul voinţei de ne-⁠putere”, ilustrat de idealişti pro-⁠proletariat ca J.-⁠P. Sartre şi Fr. Mauriac. Un vechi duplicitar, neuitat nici de el, a fost R. Rolland. Exilul filozofiei este un articol emblematic. În Subiect şi predicat, exilul este înţeles şi lămurit printr-⁠un moto din H. Broch, drept o lumină (în)locuitoare a baştinei etern prezente.

Bătălia ideologică

Politica ajunge şi ea o opţiune în favoarea suferinţei celei vii. Grigore Gafencu, sfârşit într-⁠o „singurătate politică”, avea „un stil de a suferi suferinţa”. Politicul este psihologizabil. Simone de Beauvoir propune o împărţire „isterică şi religioasă” în stânga şi dreapta psihologice, nepolitice, cum – Ierunca notează – constată Jules Monnerot. Suferinţa conferă durabilitate. Politica, în plan secund, este un mijloc, un loc, de perenitate pentru cultură. Mircea Eliade „a ales stilul de rezistenţă politică prin cultură.” Şi în cazul lui Mihail Fărcăşanu, clasat cu fervoare drept un apolitic interesat de cultură şi artă, „politicul era pentru el o formă de a privi ideile în cetate”. Dar anticomunismul, al lui Mircea Streinu sau al altora, rămâne o garanţie în sine şi pentru scrisul literar.

Ierunca aplaudă în 1956 revoluţia maghiară, anticomunistă, nu una a dreptei, dar a stângii nebolşevice, calificată drept, în sfârşit, o revoluţie adevărată, despre care crede pur şi simplu că o înlocuieşte pe cea franceză din 1789! Ierunca, un conservator şi tradiţionalist atras conjunctural, dacă nu mai mult conjectural, de modernism, simte mai presus anarhia, momentul când „istoria o ia razna”, în noiembrie 1956, într-⁠o Ungarie devenită „ţară de foc şi exemplu”.

Ierunca pretinde că literatura, romanul, ar trebui să prindă şi să mărturisească opoziţia la cursul istoric fals revoluţionar, comunist, criminal fără rest. Exemplar îi apare Boris Pasternak, care în romanul Doctor Jivago cântă necaricatural, fără falsitate, „prohodul existenţial al revoluţiei bolşevice”.

Istoria, căzută în fine în deriziune tragică şi comică, minciună, inumanitate, acestea contrate prin adevăr şi nădejde, ajunge subiect şi obiect pentru M. Djilas, scrie Ierunca în noiembrie 1957. Dintre ruşi, primordialul vinovat a fost Lenin. Un rol expiator şi-⁠a luat însă Alexandr Soljeniţân.

Cursul teoretic şi practic al ideologiilor ajunge atent reflectat. Exista la vremea aceea, în contextul sistemic larg, „marea bătălie a ideologiilor”. Dar şi un declin ideologic. După destalinizare, în lagărul, ajuns bloc, sovietic, vine restalinizarea. Tineretul rebel coexistă cu tăria tăcută, şi ea semnificativă. Comunismul, alimentat artificial de minciuna sovietică, persistă în criză. Scandalul istoric nu trezeşte decisiv din adormire şi toropeală intelighenţia sau, cum îi spune Ierunca, polemic şi religios, ispitimea occidentală. Printr-⁠un acord intersistemic, centrat pe drepturile omului, la Helsinki, „începutul sfârşitului” îi devine şi lui Ierunca limpede. Nu însă şi diplomaţiei occidentale condusă de euforie utopică.

Ideologie şi „reeducare”

Volumaşul Fenomenul Piteşti, Humanitas, 1990, depăşeşte localizarea, întrucât dincolo de Piteşti apar şi alte puşcării politice, Gherla, Aiud, Făgăraş, Canal etc. Dedicată lui Ovidiu Cotruş, scrierea îşi află temei etic în datoria faţă de adevărul istoric şi uman. Motoul din Nadejda Mandelstam poartă imperativul păstrării memoriei trecutului. Actele inventariate fac caracterele demonice, simple, dure, care nu au chipuri animate complex, (re)creator. Marele malefic este iniţiatorul ocupant Alexandru Nikolski. O anumită surpriză deţine între autohtoni demonicul Eugen Ţurcanu, care ar fi şi autorul a 2000 de pagini necunoscute, purtând sensibilitatea fiarelor umane, apt de sadism, dar şi de duioşie de tată şi soţ. Cunoscut probabil exclusiv în alb, aici apare în gri Gheorghe Calciu, informator, torţionar ajuns iar moral, apropiat de sfinţenie, recondamnat în 1979. Pe câteva trepte ale răului mai estompat se află Paul Caravia, un denunţător şi cercetător în istoria artei.

Treptele ororii, sub pretextul răzbunării proletare, sunt călcate de autor cu stăruinţă revelatoare, de la provocare la teroare sau izolare. Reeducarea este fazată, graduală. Esenţa rămâne a demascării, internă, externă, publică. Batjocura ajunge comună. Sunt batjocoriţi religioşii, siliţi să inventeze incesturi. E curentă obligarea la a tortura şi a escalada sălbăticia. Constrângerea merge până la silinţa îngurgitării fecalelor, dar oroarea nu are limite. Micul text este umplut de nume. Ororile, variabile, ating şi menţin o stare absolută, aici, între 6 decembrie 1949 şi august 1952. Supravegherea şi tortura sunt continue. Sub aparenţa călirii se exercită ceea ce, cu un cuvânt inventat ad hoc, s-⁠ar putea numi călirea victimei. Dedublarea, spălarea minţii, distrugerea şi (sin)uciderea conşti­inţei, cu grija preîntâmpinării autosuprimării fizice (asasinatul există ca apanaj al aparatului de puşcărie), alcătuiesc fenomenul psihopatologic localizat mai cu seamă în Piteşti. Dezumanizarea din închisoare, mai metodic urmată decât în întreaga societate, se face prin umilire asiduă, demoralizare, ameninţare, schingiuire trupească, desensibilizare, criminalizare, victimizare. Politic, există tentativa de pact între comunişti şi legionari. Aparent moral, dar în fapt exclusiv politic, există şi vina, inventarea acesteia, încercarea de a controla mintea, chipurile pentru salvarea vino­vatului. Vina P.C. R., a celor care decid teroarea întru comunizare, ajunge mai aprigă şi constantă în România decât în fascism ori nazism şi decât în comunismul chinez, unde „reeducarea”, botezată pervers ajutorare, a încetat în 1952.

Documentarul istorico-⁠jurnalistic este o cercetare compilativă care calcă-⁠n urma altora, îndeosebi a lui Dumitru Bacu, dar sunt invocaţi şi alţi străini, pentru a singulariza Piteştiul satanizat de închisoarea pretins reeducaţională. Document ajunge şi ficţiunea: un oarecare roman al lui Ion Lăncrănjan, creditat dincolo de estetic, în mărturiile despre suspiciune, trădare, autoexterminare. Aceeaşi metodică noimă conduce spre Ministerul adevărului istoric din vestitul roman ideologic 1984 de G. Orwell ori episodul din Posedaţii lui F. M. Dostoievski despre silnicia totală exercitată de 4 deţinuţi contra 1. Rezistenţa morală şi sacrificiul nu dispar, însă nu exclud nicidecum rejudecarea într-⁠un proces juridic şi moral.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marian Victor Buciu

Marian Victor Buciu, profesor doctor la Facultatea de Litere a Universitatii din Craiova, preda cursuri de istoria literaturii romane interbelice, din perioada comunista si postcomunista, cuprinzand analize si sinteze ale unor curente si opere de mare interes artistic. A publicat [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now