Contemporanul » Polemice » Bogdan Creţu: Cum mai citim literatura scrisă în timpul comunismului

Bogdan Creţu: Cum mai citim literatura scrisă în timpul comunismului

Literatura de dinainte de 1990 are o direcţie, are un sistem coerent. Cea de după mă tem că e mult mai inegală, mai anarhică. Odată cu cenzura politică, a dispărut şi cenzura estetică. A treia instanţă, pe lângă cea a scriitorului şi a cititorului, cea ideologică, nu mai face parte azi din regula jocului.

De unde până unde se întinde „literatura contemporană”? Ce criterii folosim pentru a desena etape în cadrul literaturii române de după al doilea război mondial? Pentru că un lucru a devenit de mult evident, în pofida replierii mai lente pe care pare să o aibă istoriografia literară: nu este vorba despre acelaşi Bogdan Cretufenomen. Literatura din timpul războiului diferă de cea din anii 1950, după cum cea de după 1964 are alt ritm, recuperând, la început prudent, apoi chiar ofensiv, esteticul; las la o parte faptul că la finele deceniului al şaptelea al secolului trecut sistemul literar funcţionează diferit faţă de cel de cu doar cinci-⁠şapte ani înainte, iar cel din anii ’80 are specificul său. În mod evident, tot ceea ce s-⁠a scris după 1989 ţine de un fenomen distinct: alte teme, alte coduri de lectură, altă pondere a literaturii în societate. Sunt, aşadar, mai multe etape, pe care programele universitare (în cele şcolare nu am nici o nădejde), sintezele de istorie literară le tratează de regulă ca pe un conglomerat închegat. Sintagme precum „literatura contemporană” sau „literatura posteblică” sunt vagi şi acoperă o perioadă foarte amplă, în care există multe ruperi de ritm, în care literatura română a consumat experimente dintre cele mai diverse şi, mai ales, s-⁠a confruntat în mod diferit cu politicul. Acest lucru nu are cum să fie secundar.

Chiar dacă generaţia noastră de critici s-⁠a format sub auspiciile criticii estetice (este principalul model pe care l-⁠am asimilat prin şcoală, prin facultate, prin lecturi mai ales), e dificil să ticluim criterii care să vizeze realitatea strict literară şi care să funcţioneze verosimil, să nu fie metaforice sau fanteziste. Literatura reacţionează întotdeauna într-⁠un anumit mod la ceea ce se petrece în cadrul societăţii: absoarbe mentalităţile, dilemele, crizele, ideologiile; când acestea din urmă devin opresive, îşi caută nişa, îşi inventează intervalul de libertate. Sau de pseudo-libertate, de cvasi-⁠libertate – ceea ce poate fi mai important şi mai catalizator, într-⁠un regim politic închis, decât „libertatea” lăbărţată, fără direcţie, dintr-⁠o lume haotică, incapabilă să-⁠şi stabilească şi să-⁠şi apere valorile (adaug, previzibil, dar adevărat: cum este lumea noastră). Prin urmare, accept sintagma sau chiar conceptul de „literatură română din timpul comunismului”. Evident, cu diferenţierile necesare, de la o etapă la alta. Comit câteva truisme, pe care le socotesc însă absolut necesare, pentru că numai ţinând cont de ele putem înţelege ce s-⁠a petrecut în cultura noastră vreme de patru decenii şi jumătate, după 23 august 1944.

 

Cum influenţează comunismul literatura?

Avem azi tendinţa de a socoti că operele apărute în timpul comunismului sunt rezultatul posibilităţilor, discernământului, talentului, voinţei cutărui autor. Ceea ce este fals! Nu ştim ce ar fi fost Scrinul negru sau Cronica de familie, de exemplu, dacă ar fi fost elaborate în condiţii de libertate. Între instanţa auctorială şi cea a receptării se interpusese, după cum bine ştim, instanţa cenzurii, lectorul ideologic, mai vigilent sau mai permisiv, în funcţie de perioadă, dar mereu prezent. Lectorul acesta devenise, de fapt, coautor. În timp, scriitorii au acumulat experienţă şi s-⁠au transformat ei înşişi în supraveghetori ideologici ai propriei opere: au deprins, altfel spus, ceea ce putea fi scris şi ceea ce nu ar fi căpătat dreptul la publicare. Şi fie au ocolit temele tabuizate, fie au căutat mijloace de eschivă, de înşelare a cenzurii. Sau, în cazuri extrem de rare, au refuzat colaborarea şi au luptat ca operele să le apară aşa cum au fost scrise (cazul Buneivestiri, romanul din 1977 al lui Breban, atacat apoi în plină plenară a CC a PCR). Tot ce se publica avea caracter oficial, pentru că presupunea acceptul sistemului, aprobarea cenzurii etc. De aceea, limbajul (sau mai degrabă stilul) esopic, micile strategii, aluzii, ironii, renumitele şi atât de gustatele „şopârle” (care garantau succesul de public) nu se explicau prin păcălirea cenzurii, prin adormirea vigilenţei ideologice, ci prin aprobarea oficială. Sistemul închidea ochii, permitea o supapă. Se crea, astfel, un fel de înţelegere tacită între autor şi cititor.

Pe de o parte, căutând succesul, popularitatea, scriitorul se străduia să strecoare, într-⁠un fel sau altul, dar cel mai adesea contând pe acceptul cenzurii, aluzii benigne la realităţile regimului. A luat astfel naştere o literatură pe care cu greu o mai digerăm astăzi: aceea care şi-⁠a construit mesajul în funcţie de realitatea politică pe care dorea să o critice anemic. Interpretarea acestor texte în afara sistemului politic care le-⁠a generat şi la care ele au reacţionat le sufocă astăzi. Am făcut un experiment cu studenţii mei: le-⁠am pus în faţă, fără să deconspir numele autoarei, cele patru poeme publicate de Ana Blandiana în revista Amfiteatru din decembrie 1984. Au reacţionat confuz la metafora „poporului vegetal”, deşi unii dintre ei au bâiguit ceva despre necesitatea revoltei. Nu i-⁠a mai impresionat poemul Totul. Şi cum ar fi putut să o facă atâta vreme cât lumea aceea STAS, gri, le este necunoscută? Alt exemplu: romanele care au avut un uriaş succes, începând cu finele anilor 1960, care trimiteau la realitatea cruntă a „obsedantului deceniu”, nu mai au foarte mulţi cititori acum. Galeria cu viţă sălbatică, Biblioteca din Alexandria dau cont strict literar. La fel, romanele lui Augustin Buzura sau ale lui Marin Preda sunt citite cu totul altfel: nimeni nu mai caută aluzii politice, nimeni nu mai caută, altfel spus, adevărul interzis în cărţile de ficţiune. Delirul nu mai poate produce senzaţie acum, pentru că el nu poate fi citit împotriva nici unei interdicţii. Pe de altă parte, Marin Preda rămâne un prozator esenţial nu numai din perspectivă estetică, ci şi pentru că literatura lui nu a ocolit temele epocii sale dificile. Viziunile întunecate, violente ale lui D.R. Popescu, din F. sau Vânătoare regală au parte de lecturi normalizate: cititorul de azi nu mai caută realitatea de dincolo de text, iar cel care a cunoscut-⁠o nu o mai reconstituie. În mod clar, au pierdut teren parabolele, utopiile negre, care construiau viziuni ale unui sistem politic totalitar, plasat în insule exotice sau în spaţii izolate. Dar de citit citim cu destulă apatie romane precum Biserica neagră, Racul, Viaţa pe un peron, Al doilea mesager. Chiar şi Adio, Europa!, reuşita lui I.D. Sârbu, a pierdut mult teren odată cu îndepărtarea de „Isarlîkul” comunist şi cu normalizarea lecturii. O altă situaţie este cea a autorilor-⁠disidenţi: istoria literară îi reţine ca atare, dar ei mai interesează sau nu în primul rând prin calitatea estetică a operei lor. Mărturii s-⁠au adunat cu nemiluita. După 1990, Paul Goma va avea destule dificultăţi în a fi acceptat în calitatea sa majoră: aceea de scriitor. Cum îl mai citim azi? Scriitorul Paul Goma trebuie salvat cumva de disidentul Paul Goma. La decenii bune după căderea comunismului, cărţile lui sunt puse în situaţia de a face faţă unei alte provocări, aceea a unei lecturi nepolitice, preponderent estetice.

În canonul nostru intră azi acele opere care fac faţă unei lecturi noi, lipsite de suspiciune şi de încordarea politică. Prin urmare, literatura scrisă în timpul comunismului trebuie citită în contextul ei politic. Dar cea care nu mai răsuflă în afara acelui context, probabil va rămâne un document şi atât. Poate par cinic, dar cazul celei mai mari părţi a operelor care au căutat să răspundă, în mod favorabil sau critic, realităţii politice, este asemănătoare cu cea a imensei producţii realist socialiste: o mai înregistrăm numai ca să putem documenta vidul estetic, transformarea literaturii în instrument de propagandă.

 

Practici de lectură diferite

Din tot ce am scris mai sus rezultă că o diferenţă majoră între literatura scrisă în timpul comunismului şi cea de după 1990 este tipul de lectură pe care îl pretinde. S-⁠au schimbat categoric practicile de lectură. Nu mai citim împotriva unei interdicţii. Pe de altă parte, nici literatura nu se mai scrie cu acea intensitate specifică unei epoci opresive. Literatura de dinainte de 1990 are o direcţie, are un sistem coerent. Cea de după mă tem că e mult mai inegală, mai anarhică. Odată cu cenzura politică, a dispărut şi cenzura estetică. A treia instanţă, pe lângă cea a scriitorului şi a cititorului, cea ideologică, nu mai face parte azi din regula jocului. Receptarea nu mai ţine cont de ea, deşi procesul propriu-⁠zis de creaţie nu a putut-⁠o ignora: ea a făcut parte din ADN-⁠ul literaturii. Revin: vechile texte, elaborate într-⁠o anumită paradigmă şi mizând pe un anumit tip de receptare sunt nevoite astăzi să facă faţă unui alt gust, altor aşteptări, altei sensibilităţi, altei concurenţe. Nu e uşor, dar numai aşa se clasicizează anumiţi scriitori, în vreme ce alţii rămân reprezentativi doar pentru epoca lor, iar alţii, cei mai mulţi, de fapt, abia dacă au norocul să figureze în vreun dicţionar. Mi se poate răspunde că, dacă practicăm lectura de tip estetic, lucrurile nu se pot schimba fundamental. Dar mai definim, mai identificăm noi azi esteticul la fel cum o făceau criticii anilor 1960? Esteticul reprezenta, pentru ei, o metodă de a se opune ideologicului. Recuperarea tradiţiei autentice a literaturii române a însemnat, de fapt, ruptura de schematismul literaturii de partid. Interpretarea estetică a avut o miză politică; lupta pentru estetic a fost una politică! Ea a fixat un criteriu care împingea către margine şi apoi desconsidera explicit ideologicul care se manifestase opresiv. Regimul a înţeles foarte bine acest lucru, de vreme ce a interzis drastic modelele critice tutelare, Maiorescu şi Lovinescu. Recuperarea acestora, în anii ’60, a fost mai dificilă decât cea a scriitorilor. Odată instituit, criteriul estetic nu a mai putut fi sugrumat, dovadă că tentativa din 1971 a lui Ceauşescu nu a reuşit să scoată din cvasi-⁠normalitate viaţa literară. Cine face o comparaţie între absurdul vieţii sociale, al cotidianului ceauşist din anii 1980 şi viaţa literară nu are cum să nu constate decalajul uriaş: în literatură, ierarhiile corecte funcţionează, autoritatea reală în breaslă o au criticii adevăraţi, nu politrucii. Ierarhia estetică pe care generaţia noastră a moştenit-⁠o de la criticii anilor ’60-⁠’70 este, în cea mai mare parte, corectă. Este dovada că literatura a găsit posibilitatea să funcţioneze firesc şi că instituţia critică îşi crease o autoritate pe care aparatul de control al partidului unic nu reuşea să o relativizeze.

Paradoxal, această autoritate a dispărut imediat după 1990, când criteriul estetic a părut cu totul irelevant, iar confuzia între criterii a dat tonul.

 

Dincolo de estetic

Dar adevărul este că perspectiva strict estetică nu mai era suficientă încă înainte de 1990. Cu cât se îndepărtează de anii 1948-⁠1964, cu atât literatura începe să cultive şi alte valori în afara celor estetice, chiar dacă va fi receptată tot printr-⁠o grilă estetică. Recuperarea de după 1970 a avangardei este una din perspectivă estetică sau poietică? Oare pariul poeziei lui Mircea Ivănescu este „esteticul”, în înţelesul său tradiţional? Dar experimentele lui Mircea Horia Simionescu (un prozator care, recunosc, mie nu-mi place…), ale lui Vintilă Ivănceanu ori ale lui Alexandru Monciu-⁠Sudinski? Aceşti scriitori, marginali şi marginalizaţi în epocă, încep să fie din ce în ce mai gustaţi de noile generaţii de autori şi cititori de după 1990. Dar miza cea mai importantă a optzeciştilor, de pildă, mai este esteticul? Sau literatura lor vrea să performeze în primul rând poietic, la nivel metaliterar? Se mai poate discuta de lirism sau e nevoie să mutăm accentul pe poeticitate, aşa cum propune, de pildă, Marin Mincu? Eperimentele textualiste ale prozatorilor optzecişti, ale lui Gheorghe Iova, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, sunt considerate inovatoare dintr-⁠un unghi teoretic mai curând decât epic.

După 1989, nici această direcţie nu a mai avut căutare. Cine mai era interesat de strategii textuale, de jocuri inter-⁠ şi meta-⁠textuale, când intelectualul descoperise, fără să fie pregătit pentru asta, dreptul (pe care adesea l-⁠a confundat cu datoria) de a se exprima public, de a participa la viaţa cetăţii, de a se implica politic? În mod evident, literatura de după 1989 nu a continuat-⁠o pe cea scrisă în timpul comunismului, de parcă nimic nu s-⁠ar fi întâmplat. E o altă poveste. Am mai scris-⁠o, o repet: literatura română a suferit, ca întreaga societate, imediat după revoluţia din decembrie, un şoc al libertăţii. De aici confuziile, deruta, amestecul de valori, patima evaluărilor, polemicile şi chiar ura care dau tonul în viaţa literară din anii 1990. Sunt, iată, 27-⁠28 de ani din 1990 până acum. Tot atâţia câţi s-⁠au scurs din 1963-⁠64 până la căderea regimului lui Ceauşescu. Suficient cât să discutăm despre o etapă distinctă a literaturii române. Deocamdată, cred că percepţia comună este următoarea: prin diversitatea ei, prin miza uriaşă pe care şi-⁠a asumat-⁠o şi, nu o spun doar ca să contrariez, pin gradul de libertate pe care a ştiut să şi-⁠o instituie şi să şi-⁠o apere, prin marii scriitori pe care i-⁠a dat, literatura română dintre 1965 şi 1989 pare să domine, calitativ şi mai ales ca notorietate, literatura de după 1990. În orice caz, ne referim la autori precum Marin Preda, Nicolae Breban, Ştefan Bănulescu, D.R. Popescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Emil Brumaru, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, ca la nişte clasici. Alţi scriitori sunt şi ei în curs de clasicizare: Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, de pildă. Pe cei mai aproape de noi, îi vedem mai neclar. În orice caz, soarta lor literară încă se joacă.

Dar literatura ultimilor 27 de ani începe să aibă autorii săi canonici. Diferenţa este că acest canon nu este unul exclusiv estetic. Nici cronica literară, cel mai „conservator” gen al criticii, nu se mai face de pe poziţii exclusiv estetice. Despre sintezele de istorie literară nu mai vorbesc…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Bogdan Creţu

Bogdan Creţu (născut la 21 ianuarie 1978, în judeţul Constanţa) este conferențiar doctor la Catedra de Literatură română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, Editura [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now