Contemporanul » Editorial » Nicolae Breban: Izgonirea din paradis

Nicolae Breban: Izgonirea din paradis

Adolescenţa mea, ceea ce în mod general numim astfel, mie mi-⁠ar fi greu să o periodizez, deoarece habar nu am când a început, adică nu pot certifica cu certitudine limita a ceea ce numim pubertate şi începuturile adolescenţei

Cum am mai amintit, la vârsta de 17 ani am fost izgonit din acest paradis – al aerului şi spiritului de colegialitate şi de studiu, al veselei nepăsări, al dezordinii logice, dar şi al visărilor fără frâu, hrănit, îndopat, mai bine zis, cu lecturi amestecate, de-⁠o înfiorătoare diversitate şi valoare, deoarece nu avusei norocul unui magistru care să-⁠mi îndrume lecturile! – de o hotărâre luată de ministerul învăţământului, în complicitate şi la instigarea organizaţiei locale de UTM, dar şi cu asentimentul conducerii liceului, aceea ca eu, împreună cu un coleg, Gheorghe I., fiu de ţăran chiabur, să fim exmatriculaţi în plin semestru al doilea al clasei a X-⁠a, în absenţa celui mai obscur motiv, cu posibilitatea de a ne da examenele de sfârşit de an în vară, dacă îndeplineam condiţia de a ne angaja, până atunci, undeva, în câmpul muncii. Eu în calitate de fiu de exploatator, e vorba se înţelege de acea amintită uleiniţă unde trebăluiau vreo cinci-⁠şase muncitori, dar probabil şi de faptul că eram cotat drept fiu de preot al Bisericii Greco-⁠catolice interzisă, desfiinţată de noul stat comunist.

Cu un an sau un an şi jumătate înainte de această surprinzătoare decizie fusesem, e drept, criticat în nu puţine şedinţe de UTM ce se ţineau, pe vremea aceea, la vreun an de la înfiinţarea organizaţiei sub mare presiuni şi luări de sarcini, comandamente şi dezvăluiri, organizaţie în care fuseseră acceptaţi în bloc aproape toţi colegii mei, cu excepţia doar a câtorva, se înţelege, eu şi Gheorhe I. Eram acuzat, printre altele, în şedinţe plenare ale cursului superior al liceului Brediceanu, având în primele rânduri postaţi profesorii noştri, bieţii de ei, tăcuţi ca peştii, că citesc şi difuzez cărţi interzise şi duşmănoase, Sigmund Freud, printre altele! Mi se interzicea să particip în calitate activă, ca actor sau creator de texte, la înscenările teatrale pe care le organizam cu colegele noastre de la liceele de fete, să conduc corul liceului, cum făceam uneori, colegilor mei li se interzicea să-⁠mi adreseze cuvântul chiar şi în pauzele de recreaţie, în timpul programului, să fiu acceptat la chermezele dansante ce aveau loc uneori sâmbăta, la diverse cluburi, ba, în final mi se notificase că nu aveam voie să păşesc pe trotuarul din faţa Sediului Partidului Comunist local!

Regimul nou şi viguros, năvalnic cum se auto-⁠caracteriza, avea după cum se vede nevoie urgentă de victime, de duşmani hotărâţi contra noii ordini, şi îi căuta până şi în mediile nevârst­nice, şcolăreşti, dar cu această ocazie am luat pentru prima oară contact cu lumea muncitorească, deoarece, într-⁠adevăr, m-⁠am angajat ca ucenic la o mică fabrică locală de calapoade, de şanuri de lemn pentru fabricile de pantofi, vreo lună sau o lună şi jumătate, când m-⁠a surprins o altă hotărâre a Ministerului care stipula că nu se aprobă eliminarea elevilor înainte de susţinerea tezelor finale. Colegii mei, cei pe care îi întâlneam după-⁠amiezile în jurul orei patru sau cinci, când mă întorceam obosit de la fabrică şi care se prefăceau că nu mă cunosc, în timp ce curtau pe Corso tinerele fete şi domnişoare, îşi dăduseră deja tezele celui de-⁠al doilea semestru, aşa că eu, împreună cu colegul Gheorghe, am fost convocaţi să ne dăm în două-trei zile tezele restante. Unul singur, însă, dintre profesorii noştri, deşi ştiau că în ultimele luni fuseserăm ocupaţi în câmpul muncii, a avut bunăvoinţa de a ne chema în privat şi de a ne anunţa ce ne va da a doua zi la teză, Traian Simu, vajnic profesor de istorie care, bietul de el, n-⁠a scăpat nici el de mânia dreaptă a proletariatului şi, probabil, denunţat de unii dintre colegii noştri, cam tolomaci la învăţătură, dar vizitând asiduu sediul din liceu şi din oraş al organizaţiei UTM, unde furnizau probabil informaţii despre aerul politic din şcoală; „Tata Simu” şi-⁠a „serbat” sfârşitul carierei de dascăl şi de excelent îndrumător moral al atâtor generaţii de tineri ca arestat şi trimis la Canalul Dunărea-Marea Neagră.

Nu, după câte mi-⁠amintesc eu nu am făcut o prea mare dramă din aceste vexaţiuni, interdicţii, dezvăluiri, excluderi, acuzaţii etc., singura mea reacţie, ultimă, a fost aceea că la terminarea clasei a X-⁠a, în condiţiile arătate mai sus, i-⁠am declarat autorului zilelor mele că nu mai am chef să continuu liceul şi clasa a XI-⁠a în localitate şi nici colegialitatea cu colegii mei, deşi, cu câteva zile mai înainte, directorul adjunct al liceului, profesorul de muzică Octavian Bacău îl informase pe tatăl meu că nimeni nu se opunea, de data aceas­ta, ca eu să-⁠mi continuu studiile. Poate, în ciuda aerului consternant al familiei şi al câtorva prieteni ai noştri, tinerelul care eram hrănea în acea vară a lui ’51 şi o satisfacţie ascunsă pe care nu cred că a împărtăşit-⁠o cuiva – aceea de a scăpa, de a se depărta, de a ieşi din raza excesiv de autoritară a tatălui meu, el însuşi contrariat adânc de cele ce se întâmplau în societatea românească, de neaşteptata şi brutala desfiinţare a cultului Bisericii noastre, poate din regretul niciodată mărturisit de a nu fi dat curs sfatului Mamei mele şi unei invitaţii care îi fusese trimisă de un vechi prieten şi coleg, preot în oraşul Detroit, din SUA, pastor al bogatei comunităţi româneşti de acolo, care îl invitase să emigreze şi să i se alăture. În vara aceluiaşi an, ’46, când încă se mai putea fugi peste graniţa ce nu era departe, în jurul Aradului, ai mei făcuseră toate pregătirile de plecare, de fugă, plătiseră pe cel care urma să ne treacă graniţa încă nu foarte păzită în acea vreme, bagajele erau făcute, însă în seara dinaintea plecării, tatăl meu s-⁠a dus să facă o vizită de rămas-⁠bun fratelui său, mai în vârstă, Anton Breban, care se refugiase şi el în Banat ca mulţi ardeleni şi se afla funcţionar în localitate. După spusele repetate şi regretele mereu reiterate peste ani ale Mamei mele, tata s-⁠a întors târziu de la întâlnirea cu fratele său, cam băut, şi a anunţat că Toni l-⁠a sfătuit să nu facă „prostia să asculte de o gură de muiere” şi să rămână în ţară. Deoarece, nu-⁠i aşa, Toni-⁠bácsi care era unul din fervenţii ascultători ai sacrosanctului post Radio Londra ne asigura pe toţi că desantul american se afla în ultimele faze ale pregătirii şi foarte curând toţi „derbedeii şi techergheii ăştia care ne conduc” vor da socoteală, aspră, categorică, iar vechii demnitari vor fi repuşi în posturile lor, nu e posibil ca America să ne uite, să ofere Europa Ruşilor pe tavă, există o dreptate pe lumea asta!

… Iată două sau trei variante ale adolescenţei mele, deşi în deceniile care s-⁠au scurs eu –, dar cine mai e acest eu?! – am refăcut-⁠o, reamintit-⁠o, redecupat-⁠o şi, cu siguranţă, reinventat-⁠o de zeci şi zeci de ori, la început, cu naiva credinţă, cum spuneam, de a o înţelege aşa cum facem cu toţii în existenţă, derulând la nesfâşit mai degrabă o întâmplare profund negativă, un accident care-⁠ţi schimbă cursul vieţii, o catastrofă ce te aruncă pe un mal al înţelegerii, de unde totul se arată în cu totul alte culori şi sub unghiuri neverosimile, de parcă ar fi fost trăite de un altul! E singura perioadă a existenţei mele, aflată atunci încă la marginile lucidităţii de mai târziu, în care nu cred în sensul nu numai că nu mă convinge, dar pentru simplul şi brutalul fapt că ar putea fi, ar putea aparţine pur şi simplu, oricui.

Adolescenţa mea, ceea ce în mod general numim astfel, mie mi-⁠ar fi greu să o periodizez, deoarece habar nu am când a început, adică nu pot certifica cu certitudine limita a ceea ce numim pubertate şi începuturile adolescenţei. De altfel, cum s-⁠a văzut deja mai sus, eu acord importanţă acestui moment şi o formulez adesea, distinct, vorbesc mai ales despre ceea ce se numeşte foarte vag şi este rareori consemnat de autori drept pubertate; zona, cum o categoriseam, a „despicării sexelor”, a apariţiei, a naşterii lor într-⁠o zi, un ceas, un an, poate un deceniu fără ca nimic să ne pregătească, să ne anunţe. Am revizitat, cu siguranţă, această adolescenţă în anii care au pecetluit maturitatea mea psihică şi socială de zeci şi zeci de ori – cum am făcut-⁠o, aproape didactic, în paginile de mai sus! –, acest lucru a fost şi s-⁠a întâmplat prin faptul că pur şi simplu nu am crezut în ea! Poate, mai ştii, şi mi s-⁠a năzărit acest lucru nu de puţine ori în ceasuri târzii şi în locuri străine şi departe de ţară, că ceea ce eu numesc în grabă şi ca un automat adolescenţa mea, cine ştie, poate că nu s-⁠a întâmplat niciodată – totul a fost probabil neant, nimic sau doar o dureroasă prelungire a unei uimiri sau nelinişti care însă nu erau ale mele, acei ani lungi şi chinuitor labirintici care au urmat după acea stupoare a mea profundă, catastrofică în faţa apariţiei în faţa mea a unor alte fiinţe, despre care mi se spunea doar că au un sex diferit; dar înlăuntrul meu, tot mai distinct, apăruse un fel de… nesiguranţă deloc familiară, o ciudată, zvâcnită tresărire întreruptă iute de fapte anodine, aproape o teamă, una din acele frici pe care le trăiesc intens uneori copiii în faţa unui lucru ce pare şi care este evident ameninţător – sau nu! –, dar care… te pofteşte, te atrage, ţi se arată deodată sub chipul cuiva aproape cunoscut şi teribil de îmbietor. Nu puţine basme, mai ales nordice, germane, folosesc această întâmplare, această teamă ciudată a copiilor şi care uneori e un simplu avertisment, dar alteori e, cert, o vie promisiune a unei existenţe fermecate, posibile, sticloase, ciudate, înecăcioase şi supraumane! Ameninţătoare, cu siguranţă, dar cine ar putea spune, atunci şi altădată, pentru cine şi în ce scop; dar… mai există oare în asemenea cazuri cuvintele, ele şi percepţiile îşi mai păstrează oare vechiul conţinut, sensul lor ce altfel ne este atât de la îndemână?!…

■ Fragment din vol. Viaţa mea,
Editura Polirom, 2017

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now