Contemporanul » Polemice » Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?

Păi… despre ce vorbim noi aici, domnule?

Rondul de zi

Singurul candidat căruia Andrei Pleşu i-⁠ar da votul cu dragă inimă se numeşte Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă aţi căzut cumva pe spate de uimire, vă rog eu respectuos să vă reveniţi: este vorba chiar despre domnul Mihai Răzvan Ungureanu…

Ţara Ca Şi Când

De aproape un sfert de veac trăim în Ţara Ca Şi Când:
Ca şi când pe aceste meleaguri s-⁠ar fi întâmplat o revoluţie sau ceva asemănător;
Ca şi când societatea noastră ar fi optat pentru democraţie (mai recent, ca şi când cei 20 de ani preconizaţi de Silviu Brucan ca absolut necesari pentru implementarea sa în România ar fi expirat şi dânşii);
Ca şi când am fi membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene şi ai NATO;
Ca şi cum pluripartitismul ar fi adus pe eşichierul politic autohton câteva formaţiuni politice veritabile, preocupate cât de cât măcar de ceea ce se cheamă interes naţional, iar nu câteva găşti de afacerişti veroşi, puşi pe pricopseală, lipsiţi de cel mai elementar bun simţ civic, care au furat tot ce se putea fura şi încă ceva pe deasupra, bătându-⁠şi joc fără milă de aşteptările unui popor uşor de prostit la alegeri şi de ignorat începând de-⁠a doua zi după ce votul escrocat sau măsluit a fost depus în urnele murdare;
Ca şi când în vocabularul limbii române ar exista cuvântul justiţie, iar el ar mai semnifica şi altceva decât comandă politică executată cu promptitudine de un corp al magistraţilor împuternicit de legislativ să-⁠şi atribuie salarii pentru care calificative ca: neruşinat, obscen, revoltător reprezintă duioase eufemisme;
Ca şi când, în ultimii zece ani, în fruntea ţării s-⁠ar afla un preşedinte şi un prim-⁠ministru, iar nu două sau mai multe chivuţe masculine care se spurcă peste gard cu vorbe de ocară culese de la paranghelii culturale organizate periodic în Ferentari;
Ca şi când am trăi într-⁠un stat laic cu toate că raportul numeric dintre şcolile şi bisericile din România n-⁠ar fi ajuns la un stupefiant 1/6 (în cifre absolute, cca 3.000/cca 18.000);
Ca şi când românii ar fi încheiat cu divinitatea un pact de imunitate generală şi totală vizavi de toate bolile din lume astfel încât guvernele îşi pot permite liniştite să lase sănătatea populaţiei în plata Domnului;
Ca şi când etc., etc., etc. …

Am realizat încă o dată – a câta oară? – că lucrurile stau astfel, iar uneori chiar mai rău, într-⁠o împrejurare recentă şi oarecum neaşteptată. În ultima decadă a lunii aprilie am participat, alături de câteva zeci de camarazi de breaslă literară, la a IV-⁠a ediţie a Colocviului naţional de critică organizat de secţia de profil a Uniunii Scriitorilor. Tema – generoasă: Gustul criticii – gustul publicului; prezenţa – selectă; comunicările şi difoto-101-nr-05-2014-1scuţiile – interesante spre pasionante; atmosfera – plăcută, colegială; rezultatele reuniunii – fructuoase. Aş putea pentru ca să zic că totul risca să alunece către superlativ dacă: 1. falanga tânără a criticii noastre literare ar fi fost mai convingător reprezentată numeric; 2. timpul rezervat dezbaterii, dialogului viu între participanţi ar fi fost mai amplu. Dar se ştie că nimeni şi nimic nu-⁠i perfect; doar perfectibil…

Unde este, în atare condiţii, problema şi legătura cu cele semnalate în prima parte a articolului? Păi, sunt – şi legătura şi, mai cu seamă, problema. Lăsăm la o parte chestiunea privitoare la gustul criticii: de la Immanuel Kant şi a sa proportionierte stimmung (atmosferă proporţională, într-⁠o traducere brutală) care stă la baza judecăţii de gust, care este oarecum echivalentă cu judecata estetică, până la, să spunem, Răzvan Voncu sau Adrian G. Romila, care au glosat doct pe marginea conceptului, s-⁠au spus destule lucruri pe cât de adevărate, pe atât de inteligente şi subtile. Aşijderea şi despre gustul publicului.

Or, aici e aici, după părerea mea. Ascultându-⁠i pe preopinenţi cum combăteau de zor, cu aplomb şi aplicaţiune pe seama celor presupuse de sintagma în cauză, inclusiv în zilele noastre, m-⁠am trezit la un moment dat interogându-⁠mă cu glas tare în pilda dramaturgului de ocazie: păi… despre ce vorbim noi aici, domnule? Care gust? Care public? În condiţiile în care tirajul mediu al cărţilor publicate în România contemporană este de 200-⁠250 de exemplare, dintre care 30 revin de drept autorului, iar vreo 50 editurii, ce fel de public este acesta care reprezintă doar un infim 0,00001 din populaţia ţării şi cam tot atât din numărul cetăţenilor săi cu drept de vot? Şi mergând mai departe, despre ce fel de gust al acestui public insignifiant spre inexistent este vorba în propoziţia amăgirii noastre multilateral expandate?

La Colocviul naţional de critică, Bucureşti 2014, nişte oameni normali, uniţi în cuget şi-⁠n simţire culturală, au aşezat pe ordinea zilei şi au dezbătut câteva cestiuni arzătoare, cum ar fi, de exemplu, aceea privind gustul publicului, ca şi când ar fi trăit într-⁠o ţară normală, în care logica elementară, semantica curentă şi realitatea se suprapun în chip firesc. Nu se suprapun, iar ceea ce rezultă din această nepotrivire de caracter se numeşte absurd. Pe care nu se ştie dacă l-⁠am inventat noi, românii, dar pe care, cu certitudine, îl cultivăm astăzi cu râvnă, talent şi perseverenţă.

M.R.U. = M.R.U. Fără rest…

Când vezi un articol cu titlu Alegeri europene nici nu te înfiori de curiozitate, nici nu intri în fibrilaţie intelectuală ori cetăţenească, dornic să afli numaidecât ce revelaţii îţi rezervă conţinutul său de idei şi sentimente electoral-⁠continentale. Când însă articolul poartă semnătura lui Andrei Pleşu iar revista care-⁠l găzduieşte este Dilema veche (nr. 533/1-⁠7 mai a.c.) lucrurile se schimbă oarecum, orizontul de aşteptare al cititorului gonflându-⁠se corespunzător.

Sigur, entuziasmul se mai temperează uşor când încă de la început ţi se livrează o aserţiune mălăiaţă de genul: „Apartenenţa la UE ţine de identitatea noastră tradiţională” (pardon?). Treci însă mai departe convins că merită efortul: Andrei Pleşu e un autor fermecător, echilibrat, din al cărui scris poporul român poate desprinde îndreptări de minte şi poveţe inestimabile. Din articolul menţionat, poporul în cauză află că „idealmente, un candidat dezirabil este un ins cu experienţă politică verificată, bine instruit în materie de practici comunitare, competent pe domeniul său la nivel european, vorbitor a cel puţin două limbi de circulaţie internaţională, în afara celei materne. El trebuie, de asemenea, să fie «reprezentativ». Cu alte cuvinte – să nu facă de râs, prin stil, maniere şi idei, ţara în numele căreia vorbeşte.” Just!

În continuare, vorbind despre listele propuse de partide, te-⁠ai aştepta ca autorul să ne explice cum se potrivesc candidaţii cu criteriile. Ţeapă! Ni se explică, viceversa, cum nu se potrivesc. Mă rog, bine şi-⁠aşa…

Aflăm astfel pe cine nu ar şi nu va vota domnul Pleşu la alegerile europene şi de ce. În primul rând, pe anonimi şi necunoscuţi, oameni de care dl A. P. n-⁠a auzit în viaţa lui, publică sau privată. Apoi, pe cei despre care aude prea des, fiind ei excesiv preocupaţi de politica internă dizgraţioasă. Alte categorii de indezirabili: agramaţii (dl. Pleşu se exprimă oleacă mai academic…), nevestele (soţiile soţilor lor, cum ar veni…), top-⁠modelele (exagerez eu puţin…), tovarăşii de drum, prietenii şi prietenele, inadecvaţii plini de tenacitate şi aşa mai departe, cu avânt şi responsabilitate. Văzând toate astea, nu poţi să zici alta decât: cum le zice dumnealui, bobocilor, mai rar cineva!
Numai că dl. Pleşu face greşeala să-⁠şi şi exemplifice idiosincraziile: Cătălin Ivan, Ecaterina Andronescu (apropiată, într-⁠un aparteu cam grobian şi impardonabil, de Lina Ciobanu şi Aneta Spornic), Corina Creţu, doamna Grapini, Ramona Mănescu, Mircea Diaconu, Damian Drăghici, C. Buşoi, M.-⁠J. Marinescu… Toţi, dar absolut toţi de pe aceeaşi parte a baricadei politice! Ca să vezi coincidenţă! Sau ca să-⁠l mai cităm o dată pe nenea Iancu: „Ciudat lucru, ce-⁠i drept… Cum s-⁠a-⁠ntâmplat!… Al dracului!… ”.

Curat al dracului!

P. S. Singurul candidat căruia Andrei Pleşu i-⁠ar da votul cu dragă inimă se numeşte Mihai Răzvan Ungureanu. Dacă aţi căzut cumva pe spate de uimire, vă rog eu respectuos să vă reveniţi: este vorba chiar despre domnul Mihai Răzvan Ungureanu…

Felurimi (titlu de rubrică împrumutat de la dl I. L. Caragiale)

• DNA-⁠ul este o instituţie democratică, alcătuită din procurori democratici, care întocmesc dosare juridice pe care le înaintează judecătorilor independenţi în vederea emiterii unor hotărâri care, uneori, devin definitive şi executorii. Ăsta e circuitul, cu el defilăm, indiferent că suntem magistraţi sau justiţiabili, după norocul fiecăruia. Sau, cel puţin, acesta era circuitul până mai deunăzi, când unor tovarăşi procurori li s-⁠a exacerbat subit deontologia, dând în clocot până peste marginile competenţei pe care le-⁠o conferă legea. Punctual: nemulţumiţi de decizia luată de un judecător căruia îi intrase prea mult în cap că e inamovibil şi de nimeni nu depandă, nişte procurori de la DNA l-⁠au reclamat pe respectivul la organe (recte, la CSM) pentru vina de a fi dat un alt verdict decât acela cerut în mod expres de infailibilii administratori de cătuşe. Uite-⁠aşa, scurt şi cuprinzător ca un mandat de arestare pentru 30 de zile calendaristice. Ce separaţie a puterii judecătoreşti de altele, ce respect pentru calitatea de magistrat, ce independenţă a actului juridic? Poveşti şi basme, ghicitori, eresuri şi alte gulgute folclorice!

De aici, cu mintea mea proastă de femeie (citat din Ion Creangă, nu vă grăbiţi să mă acuzaţi de discriminare!) eu înţeleg că unii procurori DNA se cred mai tari decât judecătorii, decât Constituţia României şi decât Vladimir Kliciko (pugilistul, nu politicianul) luaţi la un loc?! Dăunătoare şi periculoasă credinţă. Pentru noi, nu pentru ei!.

• Cât de guguştiuc poţi să fii pentru a achiziţiona din străinătate nu ştiu ce şi câte echipamente (trenuri sau vagoane) de metrou, fără a te asigura că ele sunt compatibile cu liniile existente în reţeaua bucureşteană? Nu ştim răspunsul; ştim doar că unele sunt cu vreo 10 centimetri mai late decât altele. La scară cosmică, nu contează. La scară de metrou, costă.

• Nici o masă fără peşte, nici un palmares al Premiilor UNITER fără Victor Rebengiuc & familia. Nu că ar fi nemeritate, dar vorba latinului: est modus in rebus. (Traducere pentru membrii juriului: este o măsură în toate…)

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now