Un poem de… Aura Christi

Rugăciune
Pentru Mama mea,
Mama noastră – Liubov

Cât ai clipi, toate s-au schimbat:
în văi s-au transformat culmile
atinse în zbor razant; ziua subit
s-a prăbuşit în abis, departele
a înghiţit, brusc, lumile

de care alte dăţi mă minunam
şi-abia îmblânzeam spaimele
în care zeul necunoscut se pitea;
îi simţeam respiraţia rară
din ce în ce mai grea…

Am plutit pe ape şi-am ajuns la tine,
Mamă. Vorbind cu sora ta, Dora,
care e printre îngeri de un an, aproape,
cred că eşti în preajma lui Dumnezeu, care
îşi unduie lumina la tine-ntre pleoape;

aşa ne dă un semn că eşti aici, vie încă…
Pe Mama noastră cea de toate
zilele adun-o, Doamne, din cer şi ape,
reaşeaz-o în matca vieţii care ne ţine,
aici, aproape, tot mai aproape.

Eşti tot ce am de când mă ştiu;
n-o lăsa, Doamne, n-o lăsa să cadă
din acest cuib de cuci, cuib de sfinţi,
când se-ntreabă ca-n vis, ca în somn:
de ce sora mea m-a gonit din ogradă?

Adună îngerii lângă Mama grămadă,
Doamne, să o legene, să o aline,
setea să-i curme. Fă-i trecerea lină
spre noi, înapoi, din vise şi somn,
din suferinţă, murmur, suspine…

Doamne, mi-e frică… Ştiu: eşti aici,
dă-mi un semn şi ţine-o în braţele tale
strâns. E lună nouă; grea-i tăcerea
şi-atât de greu văzduhul, greu cerul,
greu drumul. Uşoară-i doar învierea

aici şi în cer, unde se face mereu,
din părinţi în părinţi, din sfinţi
în alţi sfinţi, veac de veac, împărăţia
cea vie… Şi, leat de leat, pururi şi
în vecii vecilor – Voia Ta…

În rest, mai nici o veste; frigul
mă cuprinde, vorbe, vorbe, ascultând
vorbe la nesfârşit. Cât de uşor vorbesc
unii oameni despre început şi sfârşit,
când totul începe departe de pământ,

departe de cer, susură merii, caişii,
cuprinşi şi ei, ca şi Mama, de somn, de frig.
Dar, poate, totul chiar aici şi acum începe.
Ţii minte când mi-arătai albatroşii şi
aripile lor uriaşe, ca de bronz, drepte?!