Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Chiaroscuro liric

Chiaroscuro liric

Titlul colecţiei publicate de Editura Academiei, O sută şi una de poezii, ar părea o reverenţă hazardului sau unui capriciu dadaist, dacă el nu ne‑ar răsări în minte împreună cu cele o mie şi una de nopţi ale fabulosului arăbesc. De‑a lungul timpului, acestea au fost, atât prin subiect, cât şi graţie receptării universale, puse sub semnul imanenţei. Colecţia se doreşte, aşadar, scrisoarea de acreditare a unui talent liric matur, a cărui creaţie e o monedă cu acoperire în existenţa reală oferită la schimb şi care este, de aceea, susceptibil de a fi naturalizat în artificialul paradis al fabulării.

Apogeu al creativităţii unui poet, prezentat publicului în cel mai favorabil profil, volumul este prefaţat de autorul selecţiei şi însoţit de o arhivă a receptării care înlocuieşte monotonia perspectivei monografice cu mozaicul unor construcţii exegetice diverse. În cazul Victoriei Milescu, publicată în această colecţie la sfârşitul anului trecut, deşi numeroase şi semnate de critici foarte diferiţi, precum Romul Munteau, Radu Voinescu, Geo Vasile, Octavian Soviany, Horia Gârbea ş.a., reperele critice ale autorului ediţiei, Marin Iancu, par un singur text. Nu pentru că poezia Victoriei Milescu ar avea transparenţa unui idiom necodificat retoric, ci datorită coeziunii universului său imaginar şi persistenţei unei voci care preferă să îşi construiască măşti retorice decât să se confeseze în dulcele stil clasic. Construit mai curând decât evocat este şi spaţiul de care se slujeşte pentru un scenariu al unei drame existenţiale: „Spaţiul din poemele Victoriei Milescu are, în ciuda decorurilor banale, în care însă obiectele cele mai obişnuite capătă o aură esoterică, aspectul carcerei ontologice, care comunică, paradoxal, cu o depărtare inaccesibilă, formă a vacuităţii devoratoare, unde se desfăşoară mimusul, simulacrul de existenţă al unui partener întotdeauna absent. (…) Viziunile Victoriei Milescu sunt puse sub semnul târziului apocaliptic, a cărui partitură este interpretată în Inimă de iepure cu totală lipsă de patetism şi o bună ştiinţă a concentrării, poemele oscilând între fabula ontologică şi profeţia cu timpul eschatologic şi impunând o remarcabilă prezenţă a poeziei actuale”. (Octavian Soviany)

Marin Iancu deschide antologia nu cu poemele de debut din Prier (1988) ale poetei, ci cu Bun venit, Decembrie!, volumul din 1995, în care imaginarul apocaliptic slujeşte reconstituirii unor scene din timpul Revoluţiei, trăite într‑o carceră, fie geopolitică, fie textuală, fără nicio speranţă a evadării către acel aprilie al unui nou început vital visat cândva. Este ca şi cum revolta populară i‑ar fi înlăturat brusc vălurile unei false conştiinţe de sine. Alegerea este foarte inspirată, deoarece atrage atenţia asupra modului de articulare hibrid ontologic al acestor poeme. Imaginea revoluţionarilor cuprinşi de o euforie colectivă este grefată pe două motive celebre, acela al Dansului Morţii şi al sorţii potrivnice, în care plonjează participanţii la un concurs de dans. Sumbrul memento al unei drame religioase medievale este suprapus, ca într‑un tablou cubist, peste alte două planuri: acela al uciderii revoluţionarilor de către forţele de ordine şi acela al universului anorganic în care se întorc trupurile omeneşti. Extensiunea la scară cosmică şi resurecţia discursului medieval sunt menite să iconicizeze atât brutalitatea puterii, comparabilă cu intransigenţa inchizitorială, cât şi inumanitatea ei, asemănătoare indiferenţei unui univers fără Dumnezeu. Numai reperul temporal mai actualizează evenimentele din Decembrie 1989, care se disipează în cuante de imagine şi sens, acroşând, ca la Marin Sorescu, câmpuri semantice incongruente: „Mergeau câte doi, câte trei/ la concursul de dans al morţii/ erau fericiţi, convinşi că/ vor regenera eternitatea/ în recipientul inimii/ aveau un bilet/ Marea finală/ înveliţi în Calea Lactee/ cu o crizantemă albă pe gură// şi un sâmbure de cireş în frunte…// Mulţi au fost încoronaţi post‑mortem/ primind un obelisc din cioburi de gheaţă// şi câteva galoane/ imperiale de univers…// Pe cei mai firavi, aplaudând pe muchie de cuţit/ i‑au prins din urmă, i‑au încărcat în betoniere/ amestecându‑i cu asteroizii/ să devieze de pe traiectoria dată/ fatalitatea…” Mesajul poetei este mediat de jocuri cu imaginile şi stereotipurile culturale, sensul unei lecturi frângându‑se brusc pentru a plonja într‑un alt sistem de referinţă. Ceea ce toată lumea a perceput ca o tragică suprapunere a represiunii şi sărbătorilor de Crăciun, care aduceau pe unde pentru prima oară după o jumătate de secol bunavestire că „a venit vremea cea sfântă/ când colindele se cântă”, a inspirat poemul Generalii, în care cuvântul armada, cu încărcătura lui simbolică de instrument distructiv al Regelui Filip al II‑lea al Spaniei figurează alături de generalii în rol de părinţi care împart tuturor daruri.

Caleidoscopul imaginilor combinate după reţeta disimulat‑ironic‑paradoxală a lui Sorescu este deseori controlat cu un remarcabil instinct al efectului complex, deopotrivă incongruent, dar adânc semnificativ într‑un plan mai adânc, lansat de Laforgue şi admirabil însuşit de geniul sorescian. Represiunea sângeroasă a revoluţiei contra dictaturii aduce conducerea autocratică a societăţii, evocată de Călăreţul de aramă – poemul lui Puşkin despre statuia lui Petru cel Mare din oraşul care îi poartă numele –, la nivelul Omului de Neanderthal. Scena Frontului de Est, unificând astfel întreaga parte a continentului căzută sub imperialismul sovietic după ultimul război (În exclusivitate pentru Frontul de Est), seamănă unui ritual al unui mit originar al întemeierii coloniale. Un avertisment surd răzbate prin cuvântul inventat europiu la adresa europenilor care riscă să alunece într‑un nou cult al puterii externe, care să‑i alieneze de propria istorie, reducându‑i la pasivitatea universului subuman (al plantelor şi animalelor prăduite).

Autoportretul poetei combină fragilitatea fizică şi postura eroică a înfruntării cu forţe mult mai presus de sine, militare sau politice, abuzive sau corupte, din care o salvează poemul precum un obiect talismanic în basmele metamorfozei în alt regn al eroului (aici, al textului): „Acelea sunt hainele mele/ lângă cele ale domnului senator/ care acum, în baie/ parfumându‑şi bărbuţa roşcată…/ beau Bloody Mary lângă fereastra/ larg deschisă, muzică zvăpăiată/ ce‑ar fi, ce‑ar fi să/ încercăm rezistenţa aerului/ fără deltaplanor/ jos – maşini de lux, pietoni înnebuniţi/ să prindă acel ceva în cădere/ domnule senator, sunteţi un porc!/ şi voi, ce vă holbaţi aşa/ n‑aţi mai văzut poem în pielea goală?”. (Hotelul din linia întâi)

Patetismul vieţii – prăbuşirea viselor mamei care „se opinteşte” în fiecare copil pentru care şi‑ar dori un destin măreţ, vanitatea omului care acumulează semne ale statutului social reificate în posesiuni (byedermeierul, chippendaleul, rosenthalul, colecţia de măşti carnavaleşti şi oglinda veneţiană…), destrămate odată cu casa vândută de urmaşi, nepăsarea societăţii faţă de scena unui accident mortal devenit obiect al birocraţiei salvării şi poliţiei, eşecul artistului care se credea cândva imitator al lui Dumnezeu într‑o lume mercantilă, care aruncă poemele primite cu autograf la coşul de gunoi – nu lipseşte din aceste poeme ale unei conştiinţe glisând între scepticism şi tragism, dar ipostaza sumbru‑ludică a poetei care imaginează parabole ale condiţiei umane nefericite este realizarea ei cea mai de seamă: „Eu cred/ şi în viermele mic/ şi în viermele mare// Câtă risipă de sisteme solare/ în câmpia din palmă/ tăiată de acel măcelar de geniu –/ destinul// taie o bucată, cântăreşte/ tranşează, socoteşte, vinde/ suntem clienţii propriei vieţi/ ne cumpărăm, ne vindem/ fără să ne ştim preţul adevărat// cum plânge măcelarul/ scoţând inima şi ficatul încă aburind/ şi ţeasta fragedă/ peste ceea ce scriu/ prea multă lumină/ suntem săraci, mai stinge din stele/ şi taci/ pregăteşte‑mi ceva crud pentru cină”. (Un măcelar de geniu) Ezitarea între nimicnicia omului şi hiperbola antropomorfică a sa ca măsură a universului îl poartă pe eroul liric în acelaşi poem între centrul universului, având sisteme solare în palmă, şi trupul ciopârţit ca un animal la un abator, o cădere care curmă goetheana aspiraţie spre iluminare spirituală, ca şi kantiana superbie a unei etici auguste precum cerul cu stele.

Sunt câteva reuşite majore ale unei antologii în care s‑au strecurat şi mult verbiaj, versuri anoste, o abundenţă de imagini care nu se orânduiesc într‑o relevantă structură de sens. Disimularea este cartea câştigătoare a unei poete care străluceşte mai ales în registrul ludic‑dramatic al unui observator inteligent şi subversiv al spectacolului lumesc.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest