Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » I&M – Paso doble

I&M – Paso doble

„Timpul, care ne transformă în obiecte, ne îmulţeşte singurătatea firească…”
Derek Walcott

„Care este strategia de supravieţuire a unei comunităţi omeneşti într‑o condiţie de catastrofe înlănţuite – de catastrofă perpetuă? Şi ce anume rămâne valid dintr‑o comunitate, dintr‑o fiinţă omenească în momentul când încearcă să se adapteze apocalipsului – concedându‑i statut de normalitate – când evenimentul stihial devine banal cotidian? Şi în general când anume băşcălia‑iresponsabilitatea asumată, spiritul macabru al umorului, de care noi, românii, suntem atât de mândri – încetează să mai fie un scut invulnerabil?” se întreba creatorul Lucian Pintilie. I (ai) = impostură, incultură, impertinenţă. M (em) = mediocritate, mistificare, maculare.

S‑a pervertit înţelesul artei prin simplul fapt că au pătruns în teritoriul personalizat al creaţiei mulţi intruşi, săraci în substanţa lor interioară, fără adâncime afectivă, stingheri în cuprindere, dar îndrăzneţi în obrăznicie vanitoasă. Sunt puternici doar prin dimensiunea lor de serie uniformă şi searbădă, prin care se identifică… Cumul de titluri şi participări „prestigioase”… Sunt masteranzi şi doctori, informaţi în toate şi în tot, de cele mai multe ori de pe net…, câteodată şi din cărţi pe care le citesc cu o înţelegere banală şi le susţin apoi cu superficialitate diletantă, împăunaţi fiind de o vanitate fiţoasă. Nu au cu arta vie decât un contact epidermic, nu pătrund niciodată esenţele, nu au în fiinţa lor nicio urmă de conţinut interior. Supuşi de prostie, se cred misionarii unui teatru nou, modern, postmodern, post‑postmodern. Aceşti regizori, actori, critici, manageri cu studii cu plată în ţară sau, mai ales, pe undeva, pe afară, nu ştiu, nici nu vor să afle că arta trebuie să sugereze, să nu stăruiască până la trivialitate în vizualizări kitsch shock. Nu intră în mintea lor cucerită de parvenire ideile care interesează cu adevărat… Neliniştea constituie prezenţa vizibilă a inteligenţei.

Sunt prea siguri, câteodată fuduli şi impertinenţi fluturând gălăgios CV‑urile validate, dar fără acoperire, prin seminarii şi colocvii, workshopuri şi comunicări în care mulţi dintre ei, artişti fără carieră artistică vizibilă, fac figuraţie în public, pălăvrăgind despre creaţii şi creatori… Nu explici universul marilor personalităţi, inventariind opera lor, cărţile lor, gândirea lor. Ceea ce acolo este experienţă trăită, ardere, fiinţare pe care trebuie să o asimilezi cu umilinţă, smerenie şi curaj creator. Teatrul e o trăire personală şi nu se împrumută sau închiriază. Bifarea cu suficienţă abilă, mascată în paginile resumé‑ului a unei experienţe artistice nu este altceva decât un fals, o minciună nocivă… Acest rang al imposturii a proliferat şi mistifică întreaga existenţă artistică. Care sunt sursele acestei malformaţii? În primul rând, starea educaţiei şi culturii româneşti actuale.

Şcoala falsifică studiul vocaţional, prin sistemul Bologna, impus fără discernământ în numele europenizării… Nu există competiţie şi selecţie la admitere… predau profesori fără statut artistic valid… Domină gustul îndoielnic şi superficialitatea. Trebuie să spun din nou că lucrul cel mai activ şi, în acelaşi timp, cel mai dureros astăzi, la noi, este faptul că impostura slujeşte reforma… Reformă fără criterii şi fără implicarea valorii… Umor şi predestinare mitico‑dâmboviţeană…

În universul pandemic nesigur, ce nu solicită în mod real participarea, creativitatea şi responsabilitatea, trăim supuşi şi confuzi un timp al disperării, mediocrizării şi mistificării prin tirania vociferărilor şi erupţiilor perfid‑generoase… Măşti şi idealuri, monşer! Trebuie să fim responsabili de adevărurile prezentului şi avem obligaţia să descifrăm incertitudinile viitorului pentru a realiza şi impune o existenţă demnă şi o creaţie cu amplitudini esenţiale, vie şi densă, românească, europeană şi universală deopotrivă. Şi totuşi, înlocuim cu tâmpă seninătate necesităţi stringente de atitudini şi acţiuni cu sloganuri, tabuuri… Şi mimetism slugarnic. Aceşti membri de onoare ai imposturii se lăfăiesc în superficială şi constantă suficienţă. Da, mi‑e frică de proştii răi… – I.L. Caragiale.

Climatul moral, lipsa exemplarităţii, calitatea vieţii, laşitatea, toate vorbesc despre căderea valorică. Voci distincte şi distinse odinioară nu mai au puterea de a se face auzite, iar trâmbiţaşii bolnavi de parvenire s‑au aşezat făloşi în primul rând la comanda accelerată a surpării valorilor.

Identitatea – un moft… Gândirea – o relicvă… Prezentul – un bâlci. „Este cumplitul adevăr că sufletul mediocru, mintea comună, ştiind că sunt mediocre, au tupeul să‑şi revendice dreptul la mediocritate şi caută să se impună oriunde pot”, sublinia Ortega y Gasset.

Experienţele altora cunoscute după ureche devin automat obiectivele noastre, ţeluri, ţinte de implementare, fără însă a le înţelege şi a le aprofunda măcar la un prim prag de onorabilitate şi decenţă profesională. Deceniile actuale cultivă întâmplător sau conştient, fariseic sau interesat, în cârdăşie sau naivitate, proliferarea structurii de mediocrizare. Democraţia, reforma, economia de piaţă, justiţia, autonomia, restructurarea, creaţia liberă etc., etc… devin – din nobile cerinţe obiective ale dezvoltării – „chestiuni arzătoare la ordi­nea zilei” şi alibiurile imposturii. Chiar şi pe scenă avem, din nefericire, o descifrare înceţoşată a viitorului… Teritoriul vocaţional nu mai poate să‑şi acorde nicio perioadă de relaxare în ceea ce priveşte perspectiva menirii sale.

Semnalul de alarmă a fost tras, de mult… şi…nimic… Indiferenţă… tăcere… „Arta nu este o necesitate imediată pentru societatea umană, iar artiştii vor fi veşnic nişte excepţiuni […] Generaţii după generaţii de imense majorităţi se vor strecura fără să lase în urma lor ceva deosebit, una pentru gândirea alteia; cu păstrarea patrimoniului de gândire şi cu continuarea speculării lui, vor fi însărcinaţi întotdeauna numai câţiva, un foarte restrâns număr. […] Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate şi mai mare putere de concepţie, pentru a covârşi capitolul din ce în ce mai sporit de gândire umană şi pentru a găsi forma nouă”. (I.L. Caragiale)

Onestitatea şi performanţa creatoare nu se mai susţin pe măiestrie, judecată analitică şi har. Gândirea e doar o înşiruire de cuvinte. Arta interpretativă e năucită de lipsa de rigoare şi profunzime, de penetrare ideatică sordidă, de partizanatul grupărilor solidare ce se susţin dincolo de bine şi rău… Avem vedete, staruri, VIP‑uri, dar nu mai avem talente certe, constituite organic prin rigoare şi demnitate, prin menire şi muncă, prin disciplină şi modestie nobilă… Polemica e necesară şi binevenită, când este o moştenire şi se susţine pe idei, pe viziune, pe concept. Cât de departe sunt toate acestea de noi astăzi. O degenerare, o oboseală şi o destrămare a vitalităţii teatrului înrădăcinat cândva în fertilă creativitate.

Actul de creaţie e la îndemâna tandemului I&M, având ca scutier prostia îmbibată de grandomanie suficientă sieşi, impulsivă în obţinerea unui statut privilegiat, ucide, sterilizează tinereţea şi prospeţimea celor care, cu ingenuitate, candoare şi sensibilitate îşi doresc un destin artistic şi vor să lupte pentru a se impune ca personalităţi ale unei noi generaţii.

Rădăcinile îndoielii pe care le‑au avut marii artişti ai teatrului românesc sunt şi au fost la fel de adânci ca şi cele ale certitudinii. Astăzi, îndoiala este rară, şi luciditatea la fel. Ne ameţesc vertijurile şi simţim tot timpul o surpare a reflexiei. Teatrul oferă spaţiul în care creaţia se poate mişca liberă între lumea din afară şi lumea dinlăuntru. Puterea şi miracolul textelor se nasc din faptul că ele prezintă omul în toate aspectele sale deodată. Principalul mijloc de expresie este tăcerea din cuvânt şi cuvântul cuprins în tăcere. Tăcerea conţine înţelesuri în prag de mărturisire… Totul reprezintă, nimic nu e…

Teatrul nu are ceva definit o dată pentru totdeauna. E experienţă continuă… Simultană cu trecerea spre şi înspre moarte. Realitatea e că textul poate cuprinde într‑o frază atât de multe înţelesuri diferit posibile, încât adesea adoptăm un punct de vedere simplist al siguranţei şi evidenţei şi suferim pierderi esenţiale la nivelul seducţiei şi atracţiei plurale, pe care am putea‑o câştiga, provocând contradicţiile ce‑i întreţin vitalitatea ambiguităţii. În teatru, cuvântul, atât de prosteşte vitregit, este labirint iluminat în interpretare, este imagine şi densitate. El călăuzeşte necunoscutul prin mărturii vii. Nu are astâmpărul unei certitudini. Este plurifocal înăuntrul unei identităţi virgine care conţine puncte de reper ale psihologiei, acţiuni de toate felurile, o zugrăvire a scenei şi o zugrăvire a timpului, încât dacă faci într‑adevăr muncă de forare şi cauţi toate filoanele tăinuite în el, te alegi cu o cantitate uriaşă de mici reprezentaţii în desfăşurare, care întreţin veşnic un spectacol ascuns, viu şi agresiv.

Jocul se descifrează prin jocul secund. Teatrul e o acţiune impură raportată la timp, la inevitabil; e o soluţie pentru cine vrea să fie… Oamenii se dăruiesc teatrului, artişti şi public din imposibilitatea de a privi realitatea în faţă fără să o descopere – irealitate.

Veşnicia capătă sens în durata de timp şi spaţiu a unui spectacol. Existenţa se reduce la alternanţa dintre plictiseală şi „activitate”. Spaima de ireal e motivul ultim al actului. Căci orice actualizare ne umple de iluzia existării. Acţiunea raportată la timp ne seduce, ne orbeşte şi ne împiedică astfel să ştim că e înşelăciune. Nimic nu e mai întăritor decât să aderi la o ficţiune, nimic nu e mai plăcut decât să zvâcneşti ca înfrânt teoretic al unui destin pe care nu‑l cunoşti niciodată.

„Epocile mari nu se măsoară după idei, ci după pulsul ce le agonizează triumful, durerile sau laşitatea.” (Lev Şestov) Happy-end‑ul e întotdeauna teatralitate ironică, speranţa dezamăgirii virtualizată de iluzie. „În orice nefericire nu există decât o primejdie; când cel ce suferă nu vrea să creadă că nefericirea este fericire.” (S. Kirkegaard)

Teatrul te obligă să accepţi existenţa ca pedeapsă suportabilă prin histrionism, viaţa ca eroare, dimensionată în temei poetic. „Omul se rostogoleşte de la Copernic încoace din centru spre necunoscut. Lipseşte răspunsul la întrebarea De ce? – dar răspunsul e chiar acurateţea întrebării.” (Nietzsche) Amăgirea prin joc, jocul ca dublură a înţelesului existenţei de neînţeles devin spectacolul ei de sens. Poate ascuns, sigur tăinuit în tăcerea care gândeşte…

Teatrul stopează risipa de energie vitală, transformând‑o în stare emoţională dilatată excesiv în comuniunea de grup a trupei. Mulţi şi singuri, singuri şi mulţi. Împreună. Destinul unei seri de spectacol este redarea vitalităţii extenuate de existenţă printr‑o imagine caleidoscopică ce luminează un întuneric ştiut şi neştiut de întreaga comunitate. Să dai totul şi să nu primeşti nimic este noua provocare a speranţei pe care reprezentaţia de destin a artei teatrului o tăinuieşte în scenă.

„Nu credeam că după secolul XX va veni secolul XI.” (Amos Oz) Teatrul este o incandescenţă ce ne continuă întru desăvârşirea sfârşitului. Nu scapă nimeni de viaţă!

■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest