Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Sufleteşte, baroc…

Sufleteşte, baroc…

„De o viaţă întreagă – îi mărturiseşte Dorin Tudoran lui Ovidiu Şimonca într‑un interviu din Observator Cultural (21 ian. 2011) – fac efortul să fiu raţional.” Sarcină deloc uşoară, dacă ţinem cont de faptul că destinul autorului Cântecului de trecut Akheronul (carte pe care fiecare membru al generaţiei mele a citit‑o în cheie orfică, blanchotiană) a fost configurat, în cele din urmă, de înfruntarea cu ceva eminamente iraţional, şi anume dictatura, de recrudescenţa căreia abia de am reuşit să scăpăm prin intermediul votului antiprezidenţial din 6 decembrie 2020.

Dorin Tudoran a fost, în anii ’80, alături de alţi câţiva (oricum, mai puţini decât dă recensământul…), opozantul anticomunist emblematic, şi asta nu fiindcă a făcut greva foamei la domiciliu sau fiindcă a fost hărţuit terifiant de slugile Puterii, ci deoarece a rezistat, elegant şi demn, tentaţiei de a‑şi teatraliza post festum experienţa. Nu şi‑a subiectivizat zgomotos aversiunea, n‑a caricaturizat Sistemul căruia i s‑a opus, nu le‑a aplicat actanţilor săi, unii groteşti, etichete vitriolante şi nu a intrat în competiţia de prestigiu în care numeroşi disidenţi români şi‑au angrenat compatrioţii de acasă, ţintind funcţii şi forţând o notorietate pe care nu le‑ar fi obţinut‑o nicicând în condiţii obişnuite. A rămas, dimpotrivă, de o integritate admirabilă, reţinută.

Îmi spunea o dată Adrian Marino, uzând de un paradox, că autenticitatea unei atitudini suicidare depinde, în ultimă instanţă, de coeficientul de nonconformism antiburghez pe care ea o conţine. Mult prea adesea, oamenii tind să devină „burghezii” retractili ai situaţiei excepţionale în care i‑a aruncat viaţa, chivernisindu‑şi gloria într‑o direcţie prudentă, conservatoare. Dorin Tudoran i s‑a opus instinctiv acestei tentaţii, intransigenţa de caracter neaducându‑i decât necazuri: conflicte cu Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş şi Ioan T. Morar, animozităţi ucigaşe cu urmaşii matematicianului Mihai Botez, convinşi că i‑ar fi fost întinată memoria prin publicarea dosarului de Securitate Eu, fiul lor, apărut în 2010 la Polirom. În Viaţa unui om singur, Marino scria despre D. Tudoran că „este un uimitor amestec de fineţe, sensibilitate, talent şi intransigenţă ideologică anticomunistă. Cel mai «reuşit» rezistent român din străinătate”. Verdictul a rămas în picioare până azi, contestat însă de ceilalţi disidenţi, care şi l‑ar fi dorit pe poet niţel mai vulnerabil.

Pentru noi, cei care ne‑am format în anii ’70, magnetismul lui Dorin Tudoran nu s‑a datorat exclusiv textelor şi cărţilor pe care le publica, ci şi capacităţii de a se arăta mereu tânăr. Aşa a rămas şi azi, fixat într‑o siluetă de om căruia i‑a plăcut sportul, atât cel fizic, cât şi cel al minţii. Absurdistan şi Kakistocraţia o dovedesc cu prisosinţă, fiindcă îl aduc pe luptător în arenă cu viziera ridicată. Beteşugul endemic autohton, căruia nici intelectualii nu i se pot sustrage mereu, este acela de a‑l lovi pe preopinent parşiv, pe la spate. De a se asocia vicleniei şi vorbei cu substrat veninos, atacând perfid, prin învăluire. Dorin Tudoran nu o face: e în stare să iasă rupt, mort‑copt dintr‑o bătălie purtată pentru o idee, dar nu coboară viziera, privindu‑şi preopinentul, până la sfârşit, în faţă. De aceea, el e şi cel mai sigur prieten pe care ţi‑l poţi imagina, cazul ilustrativ în această privinţă implicându‑l pe poetul şi disidentul clujean Szőcs Géza, plecat la cele eterne nu demult. În elogiul pe care l‑a publicat cu prilejul morţii fostului echinoxist, Dorin Tudoran a relatat şi cea mai halucinantă „conversaţie” pe care a avut‑o cu un om. Szőcs l‑a vizitat acasă, netemător de consecinţe (era el însuşi supravegheat şi hărţuit), şi i‑a cerut un vas mai mare, metalic. Apoi, fără să scoată o vorbă, cei doi au scris cu rândul, pe câte o foaie de hârtie, ceea ce aveau de spus, coala fiind arsă şi depusă în vas după fiecare lectură. Scena ar merita o reconstituire cinematografică: e senzaţională.

Tot trăind asemenea experienţe la marginea periclitată a autoconservării, Dorin Tudoran a ajuns la paradoxul definitoriu al vieţii sale de până acum, şi anume acela de a fi un om funciar liber, dotat cu un suflet arestat. Documentul de bază pentru această aserţiune îl reprezintă volumul de poeme De bunăvoie, autobiografia mea, republicat de Editura Amphion din Bacău (2020) după o primă ediţie apărută în 1986 la Aarhus, în Danemarca, în îngrijirea lui Victor Frunză şi Ion Caraion, ediţiei de atunci poetul adăugându‑i, acum, o prefaţă explicativă, însoţită de eseul biografic Mai mult ca perfectul singurătăţii, un ciclu de inedite scrise în America (intitulat Death by Invitation Only) şi o postfaţă semnată de Florin Daniel Dincă, fiul editorului care scoate cartea, literat la rându‑i.

În treacăt fie spus, o observaţie preliminară se cere a fi făcută: Dorin Tudoran e impecabil şi atunci când îşi exprimă gratitudinea faţă de Ion Caraion pentru ediţia daneză din 1986, însă nu trebuie uitat faptul că rostirea acestui nume s‑a înzestrat cu unele nuanţe deloc flatante după 1990, la care nu se aştepta nimeni. Personal, pe mine m‑a surprins acum arbitrara amprentă de cenzor instinctual, „demiurgic”, pe care Caraion o lasă în corespondenţa care precede publicarea volumului. Confirmând primirea manuscrisului, în septembrie 1985, el îl asigură tam‑nisam pe autor că „îţi închipui că n‑am să mă amestec în text” (??!!), pentru a recidiva ulterior în acelaşi spirit, după primirea eseului autobiografic Mai mult ca perfectul singurătăţii: „Am citit cu dureroasă atenţie şi încântare mărturisirea ta, în care nu am ce interveni, fiindcă nu e cazul.” (??!!). E, orice s‑ar zice, îndeajuns de bizar şi de simptomatic, ca să nu spunem mai mult…

Istoria volumului e îndeobşte cunoscută. Poemele din De bunăvoie, autobiografia mea au fost citite la Europa Liberă de Virgil Ierunca, traduse şi comentate de Alain Paruit, gestaţia editorială primă a volumului incluzând şi o proiectată apariţie la Dacia lui Al. Căprariu, cu un titlu schimbat, Viitorul facultativ, care reia, de altfel, una dintre sintagmele referenţiale ale poemelor, devenită ulterior un slogan foarte agreat al folclorului literar subversiv. Secţiunea principală a volumului se împarte între experienţa antitotalitară radicală trăită de poet şi straturile tectonice ale sufletului său profund, de extracţie barocă, evoluţia umană şi literară a Dorin Tudoran indicând, după toate aparenţele, suprimarea unui eu de intensităţi baroce, aparţinând „fiinţei secrete”, intime, de către un eu raţional, revendicat de prezent şi de implicarea politică. Reeditarea volumul se dovedeşte a fi oportună tocmai din cauza readucerii în discuţie a eului profund, pe care comentatorii prestaţiilor ulterioare ale poetului par să‑l fi trecut cu vederea. De altfel, el este cel dintâi care atrage atenţia asupra faptului că între componenţa existenţială şi cea ontică a vieţii sale se cască o mică prăpastie: „Voi vreţi să trăiţi, eu numai să fiu.”

În consecinţă, la nivelul prim, al existenţialului, ne întâmpină un anticalofilism lucid asumat („ziua străbate în viaţa mea ca printr‑o strecurătoare zdrenţuită”), înzestrat cu o inerentă stare de dezabuzare („treci strada aiurea/ fără să‑ţi pese dacă/ din dreapta/ ori din stânga va veni/ să‑ţi fie lehamite/ să‑ţi fie numai lehamite”). În sufletul poetului pătrund, insidios, sarcasmele exasperate ale majorităţii tăcute („fierbe crivăţu‑n calorifere/ taifunul Leana ţopăie‑n balcon), un poem abstruz, ironic, reproduce un anunţ dat la Mica publicitate (Ofer: cuşcă spaţioasă/ în tabelul lui Mendeleev/ poziţie ideală/ cu vedere la toată lumea// contra: fără cuşcă/ aştept provincia/ prefer alte galaxii/ exclus încălzire de la altcineva”), pe când poemul Paradox cu „numai eu liber şi uşor” e o subtilă descriere a unui sistem militarizat autosuficient, dependent de obligaţia ca torţionarii să genereze victime, pentru a avea cu ce să se hrănească: „Poligonul geme sub armele voastre/ numai eu liber şi uşor// pentru voi/ într‑adevăr omul e totul:/ om pe ţeavă/ om la gura ţevii/ om ochit/ om lovit.// […] numai eu liber şi uşor/ numai eu ţintă nemişcătoare/ mă clatin liber prin ochii voştri/ şi doar coşmarul acesta/ vă mai ţine în viaţă.”

La nivel ontic, însă, orchestraţia e barocă şi este posibil ca, în cazul în care ar fi rămas în ţară, Dorin Tudoran să fi intrat în tabăra extinsă a celor deveniţi liberi prin puterea experimentului, cum este Şerban Foarţă. Invocarea iezuitismului spiritual e doar una dintre laturile acestei apartenenţe, cealaltă aducându‑l în prim‑plan pe faimosul chitarist Francisco Bartolomé (Gaspar) Sanz Celma, cel care a tradus şi mai faimosul tratat despre Omul de litere al lui Daniello Bartoli, manifest al noului trubadur european, liber prin talent cultivat, nu înnăscut, şi prin rafinament. Ciclul american (Death by Invitation Only) închide cercul pe o linie ideatică apropiată de tipic pentru un exilat. Se vorbeşte în el, câteodată repetitiv, despre deicid („era foarte obosit/ tocmai îl îngropase pe Dumnezeu”), despre dezrădăcinare („cum poţi trăi lipsit de rădăcini?), prinde cheag şi un identitar eschatologic vag expresionist („ajunsesem prea târziu – oamenii nu mai aveau aripi/ cât era ziua de lungă/ îi căram în spinare: îngeri schilodiţi/ seara îi îngropam la marginea mării”), poetul mutându‑se înapoi în parabolicul abstract al hieratismelor specifice neomodernismului românesc din anii ’70, în care se producea mai mult efort sibilinic decât viaţă: „oamenii aceştia/ îmi trec pragul casei/ asemenea luminii/ care orbecăie/ în noapte // oamenii aceştia/ îmi trec pragul casei/ asemenea ploii rătăcite în pustiu// nu le pot spune:/ opriţi‑vă/ eu sunt noaptea/ nu le pot spune:/ opriţi‑vă/ eu sunt pustiul// pentru ei/ pragul e totul.” Ca întotdeauna, un volum de pus pe raftul de suflet.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest