Eseu - Publicistică

V de la victorie

Cred că am citit undeva ori probabil că mi s‑a spus – iar eu am renunţat să încerc să îmi mai amintesc unde anume – că ceea ce te înconjoară în imediata vecinătate reprezintă exact ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău. Nu ştiu dacă e un adevăr acesta. Cert e însă faptul că în jurul meu, mai cu seamă în ultima vreme, regăsesc din ce în ce mai mulţi oameni luminoşi, deschişi, exemplari, care – şi atunci când analizează realităţi departe de a fi senine – păstrează cele trei virtuţi invocate de Fiul lacrimilor Sfintei Monica: speranţa, credinţa şi iubirea. De cum apar undeva anume, unii dintre aceşti oameni – aleşii între aleşi – care îşi tratează viaţa cu un fel de gravitate exasperată, prin existenţa şi prin felul lor de a fi, urnesc lucrurile spre matca lor firească. Ei sunt ceea ce se numeşte sarea pământului. Aceşti beduini ai spiritului, născuţi pentru a risipi din darurile cu care au fost înzestraţi din naştere, îşi urmează vocaţia până la capăt, tratând munca de zi cu zi goethean, ca pe singura răscumpărare a existenţei, şi făcându‑şi datoria pentru a‑şi vedea – cu vorbele cărturarului de formaţie poloneză, Miron Costin – „ţara în pace”, aşezată „în tot belşugul”. Asemenea oameni fac bine aşa cum respiră; generozitatea îşi află casa în sângele firii lor şi constituie un instrument folosit în scopul de a disipa darurile invocate adineaori. Rezistenţa în timp şi incapacitatea de a se schimba vorbesc de la sine despre o fibră de esenţă tare. De granit.

Atunci când l‑am văzut pentru prima dată, am remarcat că unele gesturi – felul de a‑şi duce mâna fină, de cărturar, din timp în timp, la tâmplă, ezitarea cu care răspunde câteodată la o replică dată de cineva ori la o constatare uimitoare, de parcă şi‑ar dori să câştige timp ş.a. – şi, în primul rând, ochii, îmi aduc aminte în mod stupefiant de cineva foarte drag inimii mele în prima tinereţe. Îl priveam neostentativ. Se uita la mine şi surâdea din când în când. Am vorbit puţin, atunci, inclusiv pentru că eram după o ceremonie moderată de mine. Mai târziu, în timp ce‑l urmăream în câteva circumstanţe – unele dintre acestea la limită, când atmosfera părea că se încinge şi era gata‑gata să explodeze – i‑am admirat calmul, detaşarea şi, nu ezit să afirm, înţelepciunea. E o calitate rară, iar firea‑i de flegmatic sadea îl ajută să‑şi menţină în orice situaţii calmul şi dreapta cumpănă. Are ceva abia sesizabil, de imperator roman. Ţinuta îi este mereu fără reproş, iar demnitatea îi oferă un aer de persoană descinsă dintr‑o lume diferită: o lume în care demnitatea, onoarea şi cuvântul dat erau şi rămân a fi valori de prim rang, fără care e de neconceput o civilizaţie. E potrivit de înalt, are constituţie atletică, mersul e sprinten, de tânăr aflat la cea de‑a doua juneţe. Spatele‑i e pururi drept şi aş spune de îndată ţeapăn, aproape, dacă nu l‑aş fi văzut de câteva ori înclinându‑se, pentru a săruta mâna vreunei doamne, ceea ce am remarcat că face extrem de rar, ca şi când s‑ar afla în posesia unui cod lăuntric sacrosanct. Are ochi profunzi şi extrem de vii, deasupra cărora se arcuiesc sprâncene dese, artiste; faţă ovală, nas puternic, cu nări răsfrânte amplu şi bărbie ascuţită la bază – calitate ce denotă o voinţă nativă puternică, exersată îndelung. Păr des, în care Cerul a lăsat argint din abundenţă. Frunte boltită, înaltă.

După o carieră strălucită de medic militar, încununată cu o sumedenie de titluri, distincţii şi premii, aflat în vârful unui destin de savant, membru al Academiei Române şi membru al Academiei Naţionale de Medicină a Franţei, m‑aş mira dacă cineva ar fi capabil să constate ceva din morga academică a unui profesor învăluit în toga arogantă a unui individ inaccesibil sau incapabil de a glumi. De câteva ori l‑am văzut râzând cu poftă. De sine însuşi. De lume. Şi ţin minte că m‑am întrebat interior: de unde forţa de a râde de totul? Şi forţa de a râde de tine însuţi… de unde? Zeul râsului are aleşii lui, divulgaţi extrem de rar. Deşi are caracter – o rara avis în faţa căreia îmi plec fruntea fără să clipesc – e departe de a fi rigid. Are răbdarea de a asculta cu atenţie ore întregi pe cineva într‑o lume în care arta de a asculta riscă să devină un vestigiu rar, aidoma pietrelor şlefuite de un maestru al cărui stil e lesne recognoscibil. Erudit de modă veche, nu face paradă de această calitate rară, tot mai rară în lumea de astăzi.

Vine dintr‑o lume fascinantă, numită medicina farmacologică – o artă practicată din vremuri imemoriale, ce‑şi are rădăcinile arborescente printre alchimiştii Antichităţii, aflaţi în posesia harului de a vindeca, în primul rând, sufletul, fiindcă atunci când dă semne de alarmă casa duhului – trupul – înţelept şi incomparabil mai practic e să mergi direct la sursa afectată, deoarece corpul de carne funcţionează aidoma unui seismograf ultrasensibil. Urmaş al lui Hippocrates, vorbeşte despre meseria urmată răstimp de mai bine de o jumătate de veac cu pasiune stăpânită; e acesta un indiciu al unei vocaţii puternice. E profesorul atent, prevenitor, tobă de carte, viu, blând şi când se cuvine aspru, Dascălul, care a format generaţii de medici farmacologi, stârnind admiraţia a sute, mii de studenţi. Unii dintre aceştia, cei mai norocoşi între norocoşi, i‑au devenit ucenici.

El însuşi devenit un model de prim rang, vorbeşte cu recunoştinţă despre marii înaintaşi, îi omagiază şi le urmează exemplul, minunându‑se de forţa exemplară a reperelor într‑o lume ce pare, uneori‑adeseori, că şi le‑a rătăcit iremediabil. „Ei, cei mari, au găsit forţa de a reconstrui România şi noi… ce facem? Se cuvine în regim de urgenţă să ne adunăm. Cine uită, nu merită!”. L‑am auzit nu o dată vorbind despre nevoia de a ne aduna, despre voinţa de a construi. Despre renaşterea României. Are o smerenie inventivă, savurată prin toţi porii relativ recent. Când i s‑a spus, la un moment dat, în timpul unei emisiuni TV, că e savant, domnul profesor a ridicat contrariat din umeri, afirmând în umbra luminoasă a unui surâs: „Am auzit că aşa se spune, uneori, despre mine”. Tonul jucăuş şi, aproape, poznatic, adoptat atunci cu aerul cu care ai comunica celui de alături tocmai am băut o cafea m‑a făcut, atunci, să râd cu poftă. E unul dintre puţinii oameni de pe faţa pământului căruia pot să‑mi permit luxul de a‑i spune, aproape, orice, cu inima uşoară‑uşoară, ca o ploaie abruptă de primăvară. Discreţia d‑sale e fără fisură.

Invariabil, despre orice am vorbi, discuţia, adeseori, ajunge la ţara noastră, a cărei istorie o cunoaşte în profunzime şi de a cărei soartă se arată îngrijorat. A tras semnale de alarmă pe urmele proaspete ale altor semnale de alarmă. A scris despre nevoia de industrializare a ţării. A ţinut conferinţe publice despre starea naţiunii la ora actuală. A vorbit despre plecarea masivă a medicilor peste hotarele ţării. Despre nevoia de vaccinare. Despre criza demografică. Despre oboseala Europei. Despre pământurile şi zăcămintele româneşti. De fiecare dată, analizele de o luciditate şi precizie exemplare, sunt însoţite de cifre şi realităţi aşezate alături de alte realităţi. Tabloul rezultat de câteva ori imită desăvârşit, franc vorbind, o apocalipsă, din care el, medicul, farmacologul şi savantul proiectează căile de ieşire prompte, eficiente. L‑am văzut de câteva ori… exasperat că forul suprem al ţării, Academia Română, precum şi specialiştii ei de vârf sunt departe de a fi ascultaţi. L‑am urmărit vorbind despre România fără a recurge la cuvinte mari, cu aerul firesc, respectuos, cald şi iubitor, cu care te referi la părinţi. Atunci mi‑am dat seama că cei ce‑şi vorbesc de rău patria, în realitate, îşi vorbesc de rău părinţii – ceea ce, evident, nu se face, căci se calcă una dintre poruncile Decalogului. Se calcă matricea prin care ai fost adus aici, pe pământ, făcându‑ţi‑se de la bun început darul darurilor: Viaţa.

L‑am urmărit radiind de bucurie. Calitatea unui om o simţi şi din felul în care se bucură. Spune‑mi când şi cum te bucuri şi îţi voi spune ce eşti. E un om fericit; şi cei fericiţi se recunosc între ei şi se adună. Un om care şi‑a făcut datoria şi o face în continuare, zi de zi, ceas de ceas, bucurându‑se de cei dragi inimii sale şi de oamenii frumoşi de alături. În capul listei se află aleasa inimii sale: Marilena – o mare doamnă, fină, rasată, de o blândeţe şi deschidere care atrag exact ceea ce seamănă: iubire, blândeţe, răbdare şi deschidere.

Acest spirit novator, ale cărui invenţii în domeniul toxicologiei au revoluţionat medicina sfârşitului de secol trecut, are şansa de a avea caracter. E o realitate pentru care a şi plătit nu o dată, căci se plătesc, în mod evident, în primul rând, calităţile şi te regăseşti profund recunoscător şi pentru aceasta, căci astfel se restabileşte un echilibru subliminal. Experienţe consternante, care nu l‑au schimbat în esenţă. Fibra a rămas aceeaşi, intactă. Spirit incomod, a deranjat nu o dată. În pofida acestei realităţi, a continuat să fie el însuşi şi şi‑a urmat Vocaţia. Destinul. Mânat de un singur scop: să‑şi ducă misia până la capăt. Cred că e un om cu un noroc uriaş, căci i s‑a arătat misia la începutul primei tinereţi, când i s‑au dat semnele care l‑au întors definitiv, irevocabil, spre nevoia de a o urma până la capăt; cei puţini, care‑şi descoperă misia şi renunţă s‑o onoreze, se rătăcesc pe ei înşişi şi, în consecinţă, plătesc alienarea. Este unul dintre puţinii oameni providenţiali, aflaţi la cârma forului ştiinţific şi cultural cel mai înalt al României, care în ultimii cinci ani – alături de alţi câţiva distinşi colegi precum, bunăoară, Ioan‑Aurel Pop şi Gheorghe Păun – au adus Academia Română în centrul Cetăţii, făcând vizibilă – inclusiv prin curajosul Apel al academicienilor, care a stârnit un tsunami în arena Cetă?ii?? activitatea acestei institu?ii na?ionale ?i sus?in?nd c? Academia Rom?n? ții – activitatea acestei instituţii naţionale şi susţinând că Academia Română slujeşte naţiunea română, nota bene, nu statul român. Căci în istoria acestei ultraîncercate ţări iubite de Dumnezeu s‑au mai înregistrat cazuri în care instituţiile statului român deserveau interesele naţiunii lui Titu Maiorescu şi Nicolae Titulescu, Dimitrie Cantemir şi Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, cardinalul Iuliu Hossu şi Nicolae Iorga.

E un om pentru care cultul prieteniei e o realitate care se respectă şi se onorează. Numele purtat de d‑sa începe cu un V prevestitor, cred eu, de victorie. Apărut în primele secole ale creştinismului şi fiind de extracţie latină – vico, vingere în latină înseamnă a învinge – numele d‑sale e unul predestinat: Victor.

Domnul Profesor Victor Voicu este protagonistul acestor însemnări, căruia îi mulţumesc că există. Gândindu‑mă la domnia sa, îmi amintesc, adesea, de acea apoftegmă plutarhiană, care ar merita să fie gravată în bronz: „În oamenii frumoşi e frumoasă şi toamna”. Toamna destinală râvnită de majoritatea, onorată însă exclusiv de aleşii lumii acesteia.

Din vol. Surâsul prințului Mîșkin, în curs de apariție la Editura Ideea Europeană

Aura Christi

Total 0 Votes
0

Aura Christi

Aura Christi, poet, romancier, eseist și traducător român. S-a născut la Chişinău (Republica Moldova), la 12 ianuarie 1967. Este absolventă a Liceului teoretic român-francez „Gh. Asachi” din Chişinău (1984) şi a Facultăţii de Jurnalism a Universităţii de Stat (1990). Debut absolut – 1983.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva Mea, 1995; Ceremonia Orbirii, 1996; Valea Regilor, 1996; Nu mă atinge, antologie, 1997, 1999; Ultimul zid, 1999; Crini Imperiali, antologie, 1999; Elegii Nordice, 2002; Cartea ademenirii, antologie, 2003; Ochiul devorator, antologie, 2004; Grădini austere, 2010; Sfera frigului, 2011; Tragicul visător, antologie (2013)

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000, 2005; Celălalt versant, 2005; Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Exerciţii de destin, 2007; Foamea de a fi, 2010; Nietzsche şi Marea Amiază, 2011; Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei (2013)

Roman: tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, vol. I, 2001, 2004; Noaptea străinului, vol. II, 2004; Marile jocuri, vol. III, 2006; Zăpada mieilor, vol. IV, 2007; Casa din întuneric, 2008; Cercul sălbatic, 2010

Albume de fotografii comentate: Europa acasă (2010); Planeta Israel (2010); Uriaşul Gorduz (2011)

Traduceri: Anna Ahmatova, Poezie și destin (2001)

Cărți în format electronic (eBook):

Seria de autor Aura Christi, lansată de www.librariapentrutoti.ro și Editura Ideea Europeană: Tragicul visător, poeme (1993 – 2013), antologie (2013); Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței, eseu (2013); Mitul viului, eseuri (2013); Cercul sălbatic, roman (2013), Casa din întuneric, roman (2013); Trei mii de semne, jurnal de scriitor (2014)

La prestigioase edituri din străinătate i-au fost publicate volumele de poeme Geflüster/Şoptirea, antologie bilingvă, traducere în germană de Christian W. Schenk, Dionysos Verlag, 1994 (Germania), Elegien aus der Kälte/ Sfera frigului, traducere de Edith Konradt, Pop Verlag, 2008 (Germania), Arkitektura e natës/ Arhitectura nopţii, antologie, traducere în albaneză de Kopi Kyçyku, 2008 (Albania).

A publicat, cu titlul Banchetul de litere, o carte de dialoguri cu personalităţi de seamă ale culturii române. A alcătuit şi a îngrijit numeroase ediţii ca, bunăoară, Romanul Românesc în Colocvii (2001), Breban · 70 (2004), Şocul crizei (2011), Sub semnul Ideii Europene (2011), București în șapte mii de semne (2013) etc.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România şi al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie „Ion Şiugariu”, 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis şi al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Sculptorul, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, Noaptea străinului, 2004; Premiul „Autorul anului”, decernat de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, 2007; Premiul pentru roman al revistei Poesis, Casa din întuneric, 2008; Premiul „Opera Omnia pentru poezie” acordat în cadrul Festivalului româno-canadian „Roland Gasparic”, 2009

Poemele sale au fost traduse şi publicate în Germania, Franţa, Belgia, Italia, Suedia, Federaţia Rusă, SUA, Bulgaria, Albania. Este redactor-şef al revistei Contemporanul. În 2003, înfiinţează – împreună cu Andrei Potlog, editorul şi fratele Aurei Christi – Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura Ideea Europeană; este unul dintre iniţiatorii Asociaţiei EuroPress şi al Editurii EuroPress – instituţii de un real prestigiu naţional, care au menţinut în peisajul literar revista Contemporanul. (2003 – 2010) Este unul dintre fondatorii Asociaţiei Contemporanul. (2010)

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al PEN Clubului Român și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Mai multe informații: http://aurachristi.ro/

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button