Contemporanul » Eseu - Publicistică » Lucruri bine aşezate

Lucruri bine aşezate

Discret, subtil şi excelent stilistician al tonurilor minuţios şlefuite, KOCSIS FRANCISKO este unul dintre profesioniştii de marcă ai literaturii române actuale, el distingându‑se, alternativ, în diferite genuri, prozei şi poeziei adăugându‑li‑se însemnările critice şi, mai cu seamă, traducerile de amploare din limba maghiară, finalizate într‑o epocă în care, după tragica dispariţie prematură a clujeanului Marius Tabacu, el pare să fi rămas de unul singur pe baricade, suspendat pe o „punte” din ce în ce mai donquijotescă, întinsă practic, mai nou, între două sastiseli colective ipocrit escamotate.

Se discută destul de rar despre rolul introspectiv pe care‑l joacă transpunerea dintr‑o limbă în alta pentru stilul unui scriitor care nu se limitează să fie doar traducător, ci aspiră spre propriile sale forme de exprimare. La Kocsis Francisko, acest fenomen e observabil cel mai bine în proză, unde el a dobândit o fervoare analitică migăloasă, de artizan atemporal, îndrăgostit de uneltele sale. Ceea ce s‑a numit a fi „aristocratism transilvan” depăşeşte cu mult sfera îngustă a eredităţii nobiliare, extinzându‑se înspre imperativele morale ale tuturor meşteşugurilor, fie că e vorba de tâmplărie, de dogărie, de copertarea cărţilor, fotografie sau scrierea de texte literare. Nu merită să te apuci de ceva – spun profesioniştii din această zonă a lumii ‑ fără ambiţia subiacentă de a deveni un „aristocrat” al vocaţiei tale şi de a câştiga, prin calitate şi fineţe, recunoaşterea admirativă a semenilor tăi. Aceasta e imaginea pe care mi‑am făurit‑o de‑a lungul anilor despre necunoscutul de altfel, pentru mine, Kocsis Francisko, de care destinul nu mi‑a oferit prilejul să mă apropii prea mult, dar de care mă simt legat de departe prin ethosul specific al Târgu‑Mureşului, în care el continuă să trăiască şi de care eu m‑am despărţit în momentul în care am venit la Cluj.

Oraşul de pe Mureş, în care am ajuns prin repartiţie, şi‑n care nu fusesem niciodată până atunci, mi‑a reconfirmat imperativul unei ordini a „lucrurilor bine aşezate”, şlefuite prin puterea a mai multor secole de rafinament social crepuscular, pe care tăvălugul istoriilor ideologizate ale ultimului secol n‑a avut puterea să îl disloce. Mai existau pe atunci, încă, vechile cofetării ţinute de turci, unde se fierbea cafea la nisip, într‑un ritm infinit mai lent şi mai contemplativ decât acela al espresso‑ului frugal, care câştiga teren. Un artizan din zona centrală lega dumnezeieşte cărţi în coperţi de piele şi tipărea plicuri sau coli de corespondenţă pe hârtii greu de găsit în comerţ, dându‑le o înfăţişare incompatibilă cu cenuşiul proletar şi standardizant din jur. Lumea ieşea săptămânal pe „corso”, popula, în coregrafii ceremonioase, restaurante selecte şi parcuri, sau participa la sofisticate partide de bridge şi canastă, al căror deznodământ se comenta public, laolaltă cu ce au mai publicat literaţii zonei sau cu rezultatele competiţiilor sportive, al căror star local incontestabil era un… medic stomatolog.

Structural, Kocsis nu se putea dezvolta ca scriitor decât într‑un asemenea mediu al constrângerilor bine drămuite. Artist al stilurilor controlate, migălos şlefuite, el lasă impresia că nu se află în competiţie cu timpul, ci oarecum în complicitate răbdătoare cu el. Ştie să aştepte, inclusiv compoziţional, momente de maximă încărcătură tensională şi să le exprime în chip măsurat, lăsând uneori sfârşiturile în suspensie, aşa cum se întâmplă de altfel şi în viaţă, unde nu toate începuturile au şi un sfârşit al lor, implacabil. Primul aspect pe care cititorul îl remarcă după ce închide, satisfăcut, volumul Atelierul de pipe şi tutun (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2021) este că el conţine proze inegale ca lungime, unele fiind doar episoade surprinse în secvenţe decisive, de concentrare energetică paroxistică. În Vioara, de exemplu, piesa care deschide volumul, bătrânul scripcar Holma devine, pe nepusă‑masă, victima nemeritată a unei execraţii băşcălioase şi moare atunci când i se pângăreşte instrumentul, apărându‑l cu demnitatea funestă a unui atac de cord. Visul, pădurea şi pasărea concatenează, la limita subţire dintre oniric şi thanatic, realul unui peisaj hivernal cu fantasma unei păsări miraculoase, în vreme ce Copca pescarului de lucruri mărunte disociază, măiestrit, între două planuri existenţiale, cel al monologului interior punându‑l în pericol pe acela al pescarului care păşeşte, neatent şi adâncit în sine, pe o gheaţă relativ subţire.

Un foarte scurt text cu valoare de artă poetică, intitulat Două linii foarte lungi, înluminate, explică în bună măsură „cheia” de ansamblu a volumului şi intenţia principală pe care o urmăreşte Kocsis. Foarte preţios formulat (prozatorul nu s‑ar fi dedat niciodată la o asemenea nedemnă licenţă de etichetare…), ne aflăm în faţa unui mecanism de simultaneizare a faliilor alternative de real, potrivit căruia o fiinţă se compune din diferite materializări energetice alternative, care circulă prin lume ca „imagini călătoare”, substanţializate. Dacă acceptăm polisemantismul de intenţie şi extensiile sale ficţionale, dezvoltarea oricărui om (aşa cum se întâmplă în Viziunile unui copil pe un pripor înstelat) lasă în urma sa identităţi reziduale integrale, pe deplin cristalizate, cu care el se poate reîntâlni în momentele neaşteptate ale vieţii sau – aşa cum e cazul în mai multe locuri din volum – în pragul sfârşitului. Mai detaliat, explicaţii găsim în fenomenul de licantropie descris în Pitea Farcaş şi noaptea lupilor de nicăieri, în care un sătean, aflat la o vânătoare sângeroasă, e înconjurat de o haită de lupi în desişul pădurii şi‑n cele din urmă se alătură buimac haitei, lăsând carcasa vechiului său trup agăţată într‑un copac. Motivul e unul atavic: în el se trezeşte lupul, pe care‑l purtase mereu în onomastică (farkas înseamnă lup în maghiară).

În consecinţă, autorul e fascinat de ontologizarea plurală a realului, în ţesătura căruia se ascund „spintecări”, rupturi şi treceri neaşteptate, datorită cărora fiecare om trăieşte, simultan, mai multe dimensiuni ale realului, chiar dacă nu e conştient de existenţa ca atare a pluralităţii. Nu trecerea dintr‑un plan în celălalt îl preocupă pe autor (pe modelul lui Lewis Carroll sau pe acela al „portalului” din literatura fantasy), ci existenţa în punctul de confluenţă a faliilor, adică simultaneitatea, aşa cum se întâmplă în vis sau în actele de rememorare, când visătorul se află în două locuri deodată. Ideea se răsfrânge asupra tipologiei personajelor, Kocsis fiind interesat, cu precădere, de „oamenii‑fantă”, în personalitatea cărora liniile de fugă al realului se intersectează neaşteptat, generând scurtcircuite. Se disting, în această categorie, nebunii, trataţi cu tandreţe îngăduitoare într‑un oraş al toleranţelor politicoase, aşa cum e Târgu‑Mureşul tuturor geografiilor urbane din carte. În Ioţi, nebunul care strânge chiştoace şi zice numere, protagonistul, neagresiv, colectează chiştoace de ţigări şi ghiceşte numerele la loto, în vreme ce, în Piti Belca sau mâine poate fi şi azi, eroul scurtei povestiri anticipează, prin facultăţi suprasenzoriale misterioase, accidente de circulaţie şi alte grozăvii, aflându‑se, ca şi tovarăşul său din cealaltă proză, la punctul de întretăiere a mai multor falii de real.

Un caz special se dovedeşte a fi acela din Atelierul de pipe şi tutun, în care meşterul Hormann Kari, un bătrân artizan de lulele şi şipci pentru ţigări se află în aşteptarea scriitoarei Berende Mária, veche prietenă, pe care n‑a mai văzut‑o de mult. Mici crâmpeie de istorie locală afectivă se strecoară generos în textul în care scriitoarea ar putea fi Berde Mária şi unde este invocat poetul Salamon Ernő, ucis în lagărele de muncă ale Gulagului, dar miza discursului este aceea de a substanţia „pragurile” de real, fiindcă, în timpul plăcutei vizite, căreia i se alătură şi soţul scriitoarei, la poarta atelierului apare pe nepusă‑masă evreul rătăcitor Ahashverus, în drum spre un prieten de departe al celor prezenţi, care prinde contur real doar fiindcă Hormann se gândise intens la el în ultima vreme. În logica lui Kocsis, nu există dedublări inocente: atunci când cineva visează ceva, conţinutul respectiv se cristalizează imediat, putând deveni, la o adică, de‑a dreptul torturant. E cazul din Împrumutul care nu poate fi restituit, în care bătrânului bun la toate Alexandru i se arată în somn spectrul vindicativ al mamei sale, care îi solicită regularizarea unui împrumut făcut odinioară în detrimentul fraţilor săi. Viziunea, persistentă şi repetitivă, îi trezeşte protagonistului un complex de vinovăţie cu consecinţe psihiatrice, care sfârşeşte în moarte.

Moartea e omniprezentă în scenariile imaginate de Kocsis Francisko. Geamgiul Matei Dorpa din Glăjarul sucombă subit după ce îşi face rondul într‑un sat uitat de lume, dar nu şi de către Cel de Sus, care le trimite localnicilor o furtună năprasnică, soldată cu numeroase ferestre sparte. În Vrăjile sunt pentru alţii, ghicitoarea Totila primeşte vizita neaşteptată a Diavolului (?) sau a Morţii (?), pe când, în textul care încheie volumul, O întâlnire cu două cafele, criticul de artă şi profesorul de filosofie Merirem Şenath e „zguduit” în somn de fizionomia bunului său prieten de departe, pictorul Ştefan Latoş, pe care se pare că‑l şi întâlneşte pe neaşteptate a doua zi, pentru a afla în final din presă că acesta murise cu câteva zile în urmă.

Cea mai elaborată bucată a volumului se intitulează Misterul morţii din Strada Lungă…, în care fiul unei vechi familii evreieşti, exilată în America după război, revine în oraşul părinţilor săi sub aparenţa benignă a unui turist nostalgic, cu misia secretă de a recupera nişte lingouri de aur ascunse în peretele vechii reşedinţe. Tentativa eşuează, fiind în cele din urmă finalizată de Securitatea omniprezentă, dar minuţia de orfevru cu care prozatorul întârzie spargerea piciorului de horn unde se află caseta îi oferă acestuia şansa de a savura din nou, cu voluptate, faliile de realitate multiplă ale unui oraş în economia căruia lustrul trecutului şi oamenii care îl permanentizează au însemnat dintotdeauna mai mult decât obligaţia de a se încolona în detaşamentele frugale ale prezentului.

■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar

Ştefan Borbély

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Ştefan Borbély

Ştefan Borbély (n. 31 oct. 1953, în Făgăraş) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest