Crush, romanul Dorei Pavel, apare în 2022 (Polirom), ca şi filmul cu acelaşi nume regizat de Sammi Cohen şi tradus în româneşte Îndrăgostita. Legătura de „gen” artistic tensionat, cine‑romanesc (triller), este indusă de aceea din titlu, împerechere conotativă de zdrobire şi dragoste. Limbajul stăpâneşte convenţional fiinţa. Un nume, Tora, conţine un sunet comun, „r”. „Un nume pentru un crush. Un nume şi atât.”; „Un nume atât de viguros şi sfredelitor, aproape viril (ambiguitate de gen, n. m.), aproape distrugător (s. m.), un utilaj de tortură cu consoanele lui complementare, cu tot ce nu lasă să treacă dentala surdă T, dar preia pe loc, complice, sonora R, pe care, mai ales pe ea, o rulam la nesfârşit, Torrrrra…”, scrie, asemenea unui lingvist, Robert Raus, tânăr neprecizat profesional, principala instanţă narativă. Textul e emis din trei perspective, cea deja numită, în rol de „scriitor”, apoi a fratelui său Zeno, printr‑un jurnal, şi a lui Sandini Barb, povestind celui dintâi, dar reformalizat („iar eu îi «stilizez» acum discursul”).
Pentru tânărul scriitor circumstanţial, condiţia artistică rămâne cea mai importantă şi, în definitiv, hotărâtoare, mai întâi prin limbaj şi abia apoi, ca o consecinţă, în adevărul de viaţă. Poetica romanescă, involuntară, devine chiar… poetică, pe cât de subiectivă pe atât de semnificativă: „ştiam de mult ce fac. Să înşiri litere, posibile cuvinte sau fragmente într‑o libertate cărnoasă, să nu trebuiască să dai sens, să rămâi în sensul tău…”. Inocent‑ostentativă asumare, ca, de pildă, la Cărtărescu, a ilizibilului drept produs al ambiguităţii. Scriitorul din roman se prezintă drept „cel care umple zilnic caiete întregi cu aluviunile astea lăptoase, de nedescifrat…”. Avertisment necesar, elocvent. Pe măsură ce se desfăşoară, scrierea tensionată verbal îşi accentuează verva, de la propoziţia scurtă ajunge la frază lungă, chiar şi de câte două pagini.
Robert nu dispune cu siguranţă de ceea ce îşi propune, îşi pleacă urechea la Sandini, care şi‑l doreşte un fel de scrib, dându‑i şi îndrumările: „Ştiu că îţi place să scrii. Însemnările tale să nu‑şi depăşească misiunea, să conteze pe privirea şi pe auzul tău, să nu se îngreuneze cu obligaţii în plus, de niciun ordin. Cu toate că tu eşti scriitorul.” Dar aceasta este o altă poetică narativă, realistă, hemingwayană. De care comanditarul, încercat el însuşi în scris, nu este în stare: „brusc încerc să scriu, ce tâmpenie, să notez câte ceva pentru tine, Robert, să descriu întocmai ce văd, cum spui tu, şi scriu, nu ştiu ce scriu, rândurile mi se încalecă…”. Unde se află naratorul creditabil?
Robert e tentat de practica fără teorie a unui textualism utopic, menţinut, semiotic spus, deşi semioza e exclusă, la nivelul interpretantului. „De ce cuvintele pe care le creezi tu, cu sau fără voie, aici, în spaţiul celor <liberi>, să nu întemeieze alte cuvinte şi de ce aceste noi cuvinte să nu aibă dreptul la identitatea lor, la teritoriul lor marcat, la destinul lor?” Mi‑am amintit de o scrisoare a Hortensiei Papadat‑Bengescu exprimând dorinţa „ca şi cuvintele să pară create de mine” (citez din memorie).
Robert constată doar eşecul imposturii în scris al lui Sandini, cel lipsit de o reală identitate: „Din complex, Sandini încerca să ne imite (pe mine?, pe Zeno?), să‑şi forţeze limbajul, nereuşind decât un zgomot de fond îmbibat de preţiozităţi obositoare.” Imitaţia îl ţine în afara limbajului şi a comunicării. Dar nu expresia singură domină autorul ficţional, ea însăşi e dictată de personaj. Iată cazul semnificativ: „N‑am cum să mă exprim decât ceremonios când vine vorba de Tora”. Adevărată sărbătorire…
Zeno Raus observă şi el felul în care comunică Tora. „Nu vorbeşte mult, dar când scoate cuvinte pe gură, ca acum, chiar cu reziduuri de icnete, pare că le înfulecă, nu le risipeşte.” Pictoriţa deloc verbioasă, pentru care limbajul e lucrul, cade ori se închide în autofagie verbală.
Zeno, arhitect şi alpinist, moare la 21 de ani în timp ce conduce maşina. Dragostea complicată, „aiuritoare”, s‑a petrecut între el şi Tora, pictoriţa căreia i‑a pozat. Aflat o dată la schi în Elveţia, îşi dezvăluie în jurnal misoginismul. Jurnalul său, de scriitor circumstanţial, îl prezintă ca un succedaneu al unui oniric suprarealist: „Sunt expert în reconstituiri de vise.” Un vis recurent e violul Torei de către Sandini. Zeno, care lovise cu motocicleta o fată, fără urmări, nevinovat, a fost învinuit şi hărţuit de Sandini, personajul cu o puternică conştiinţă a morţii şi a eşecului. Gelosul Zeno cunoaşte atracţia erotică pentru Tora şi a fratelui Robert, deşiratul, asemănatul cu o coleopteră (din nou: Cărtărescu). Tora i‑a vorbit lui Zeno despre iubirea pentru Eduard, vărul al cărui tutore devenise tatăl ei, Simion, până să plece cu altă femeie. Adolescentă, orfană de mamă, vreme de doi‑trei ani, Tora locuise la mânăstire, unde mătuşa ei Dorotheea era maică stareţă. Călugăriţele sunt primele modele ale picturii ei senzuale, evident necanonice. Pictorii potriviţi care o influenţează pe profesoara Tora o şi dezvăluie: „un amestec de Francis Bacon, Egon Schiele, Otto Dix, Jake şi Dinos Chapman”, Georg Baselitz şi Glenn Brown. Tablourile ei nasc şi ele agresiune, după o expoziţie, într‑un elev care le ia drept provocatoare la crimă. Femeia cu voinţă nebună controlează vieţi, nu mai puţin pe cea a lui Robert, care o descoperă irezistibilă. Mărturisirea ei, provocându‑l intens pe Sandini, este obsesia pentru un croitor vestit care o vizitează noaptea în somn. Pictoriţa eşuată încearcă să se sinucidă în cimitir, dar e salvată de Sandini, inginerul, arhitectul de morminte, care o sechestrează, ea substituindu‑l sexual, imaginar, cu Zeno. Dominatoare, nu doar erotic, dar şi psihologic, îl pictează pe Sandini nud, ea însăşi fiind nudă. Trecând prin momente de inconştienţă, pictoriţa îşi pierde vederea.
Sandini Barb, coleg de facultate şi prieten al lui Zeno, are complexul numelui „dulceag” (de ce‑şi ignoră „r”‑ ul?), dorindu‑şi unul tare, „să spargă”, precum Raus, care conţine, ca şi cel al Torei, dentala agresivă „r”. „Numele e cel mai important, ţine minte, Robi, băiatule (…) cu numele ăsta aş putea muri oricând!” Grav bolnav de inimă, dar primind inima lui Zenon, Sandini are obsesia morţii, „hapsână, nu doar nedreaptă”. În Cimitirul Central din Cluj, unde se desfăşoară acţiunea romanului, e bătut dintr‑o confuzie de spărgătorii de morminte şi observă tăcut jefuirea mormântului unei soprane celebre. Legat de el, ca adăpost al inimii donată de părinţi, prin „dorul de Zeno”, Robert asistă la gelozia şi agresivitatea sa: „mă intimida în ultima vreme”.
Robert Raus, tânărul fragil care se vede chemat de obligaţia de‑a fi scriitor, narcisist, insomniac, visător în stradă cu ochii deschişi, e un oniric de felul celui al lui Cărtărescu. Şi el se observă („levitez în vis”), în cameră, deasupra solului, sub tavan. Se prezumă, în „anomalia” sa, bolnav de Asperger, leşină, în pragul nebuniei, dar suferă de boala imaginaţiei, a trăirii prin alţii, posedând „adevărul anumitor trăiri stranii”. Cheia narativă îi aparţine. Fraţii Raus provin dintr‑o familie în care părinţii, morţi când Robert împlineşte 21 de ani, trăiseră doar în „răfuieli”. El încă îşi vede fratele mort.
Zeno e un duh pentru Sandini, care‑i adăposteşte inima, simţită cum „clocoteşte”. Iar „adăposturile noastre sunt mortale” e adevărul straniu şi recurent al lui Robert, socotindu‑se vinovat doar pentru că fratele aflat la volanul maşinii l‑a privit când a pierdut sensul de circulaţie. Acela ar fi fost sensul lui, al lui Zeno, care se produce prin curajul de‑a muri. Apăsat psiho‑moral, Robert se simte vinovat şi pentru cloşarzii din Paris, unde se deghizează în homeless. Nu mai puţin se crede el vinovat fatal faţă de Tora: „Eram şi eu un soi de criminal în serie, dacă pun la socoteală nevoia de‑a goli de carnalitate şi de spirit acele câteva apariţii în stradă ale Torei, eliberând‑o prin pânda mea, însă nu în moarte, ci în drumul ei spre mai departe, numai de ea ştiut – sau neştiut –, ca un cod de a cărui graţie ea însăşi n‑a fost şi nici nu va fi vreodată conştientă.” Morbid e şi acest insolit narator, posesor al unui cod special propriu, trecut printr‑un amor desfătător cu Jana, pasageră substituire a violentei Tora, prezentă însă imaginar: „Aşa mă iubeam eu cu Tora fără Tora.” Tora, cea prezentă mai cu seamă nominal, pe care o revede după şapte ani, oarbă, ea, trăind în trecut, închipuindu‑l pe Zeno mort numai de „de două ore”. Potrivit codului său unic, Robert lasă un mesaj, în sugestia imposibilei ascunderi: „Nu toţi suntem la fel, dar toate adăposturile noastre sunt mortale.” Robert, aflat şi el în fantoma fratelui îndrăgostit, descoperă că a fost pictat de posesiva, supravieţuitoarea Tora, în trei variante. Sandini, care ghicise că Tora îi va „îngropa pe toţi”, e ucis de femeie în apartamentul ei, unde îl ademenise pentru a‑şi continua insolita dragoste zdrobitoare.
Clarobscură, stranie, senzaţională, morbidă istorioară şi ea cu valenţe cinematografice, Crush, se desfăşoară în cea mai mare parte într‑un univers psiho‑artistic, sincretizând într‑un fel natural (şi naturalist) elemente din arhitectură, pictură, muzică, dans (Tora Cadis fusese şi dansatoare la bară), nu în ultimul rând – literatură. Dar chiar şi „arta” circului pătrunde‑n naraţiune, dacă nu uităm că într‑un circ s‑a născut unul dintre săpătorii de morminte ai cimitirului.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
