Din ultimul număr:
Contemporanul » Profil » O mitologie poetică

O mitologie poetică

Dacă polivalenţa scriitorului Remus‑Valeriu Giorgioni, probată strălucit, o fi deconcertat (pe unii), detenta ludică, şocantă în volumul din urmă (Scandal în colonia de scribi, Editura Junimea, 2020) a surprins pe mulţi, neputincioşi a îndepărta coaja aparenţelor. Angajat ca „mus”, cercetând, pe toate feţele, „adâncurile fosforescente” ale mării şi „rănile” ei, retras la cabana din munţi, acolo unde, dintr‑o „lucarnă agăţată/ de nasturii bolţii”, marinarul‑caligraf închipuie un scenariu vetust, noul Stihurgos, ajuns şef al cănţălăriei poeticeşti, dă o turnură epopeică unor întâmplări din imediata noastră vecinătate. Desigur, trimiterile sunt transparente, developând năravurile ciudatului trib scriitoricesc: războaiele fratricide, turniruri de poezie, domnia „ţarului” („marele Nikalai”, v. Heraldul): „Astăzi în Colonia de Scribi/ se certară cum romii la uşa cortului”.

Dincolo, însă, de apetitul jucăuş‑parodic şi pofta autoironică, rămâne să descoperim substanţa gravă a scrisului său. Fiindcă, punând umărul, în urbea lugojeană, la revigorarea vieţii culturale, Remus‑Valeriu Giorgioni, trăind în „duhul cărţii”, face de toate. Este poet şi prozator febricitant, trudeşte ca redactor‑şef, alături de alţii, la o revistă a „unirii scriitorilor” (Actualitatea literară, desigur), aleargă fără hodină (vânând „convorbirişti”) şi propune cărţi de interviuri, doldora de informaţii, precum Năvodul cuvintelor (2012), izvodită împreună cu regretatul Constantin Buiciuc; în fine, cu dârzenie, deşi „ocolit” în DGLR sau în impozantul tom coordonat de Alexandru Ruja (Scriitori din Banat) dovedeşte, „lovit” de fatalitatea scrisului, că nu este un marginal. Deşi „ziua socotelilor” e departe, un bilanţ provizoriu s‑ar impune.

Cercetându‑i palmaresul, vom constata că lugojeanul a publicat mult, atacând cam toate genurile. E un „autor abundent”, zicea Cornel Ungureanu. Debutul său se leagă de revista timişoreană Orizont (1978). A fost prezent în volume colective, a scris poezii religioase pentru copii, a colaborat, o vreme, cu editurile Metanoia şi Brumar (tot din Timişoara), s‑a încercat în roman (Briciul Dalilei, 2001 şi Cei şapte morţi uriaşi, 2009), cu reuşite notabile. Să nu uităm de eseul poetic Universul durerii în cartea lui Iov, ivit la Eikon, în 2011. Acolo, explorând lumi paralele, ne invita în tovărăşia lui Iov, în „împărăţia suferinţei”, cum scria, în Postfaţă, Petru Ursache. La începuturi a atras atenţia lui Ion Gheorghe (SLAST, 1985) şi a lui Alex Ştefănescu, acesta, uşor sceptic, evidenţiind „graţia mecanică”, dar trasând, mai apoi, o „hartă a resurselor de talent literar” din zonă. Despre poet s‑au rostit, cu autoritate, Gh. Grigurcu, Constantin Sorescu, Paul Aretzu, Eugen Dorcescu (semnalând, în 1992, sentimentul sacrului), Bogdan Alexandru Stănescu, incriminând „sforţările avangardiste” etc., până la Toma Grigorie, considerând că, privind diacronic, abia după borna 2000, poezia religioasă ar prevala. Licenţiat în Studii Biblice (Chatanooga Tennesse), poetul pare un eretic (inconformist, sarcastic, dicţiune liberă) şi este, negreşit, un religios, fără a sufoca elanul creştin în monocordie. De altminteri, încercând a împăca credinţa şi tăgada, el, recunoscându‑şi iluminările, s‑a „developat” abia după seismul decembrist. Acum beatitudinea mistică se răsfaţă la vedere, iar adevărul, suntem preveniţi, „se aprinde mai tare”.

„Şurubar de verbe”, mare tâlcuitor, poetul demontează meşteşugit maşinăria lirică, vădind luciditate auctorială. Autodidact, autoparodic, protocolar, dar şi bonom, desfăşurând o versatilitate ludică, spulberând iluziile poeticeşti, el parcă ar dori să se vindece de acribie şi, în acelaşi timp, veghează la o elaborare scrupuloasă. O întreagă mitologie poetică desluşim în volumele sale, de la Maşina Meloterap (2002) la Crucişătorul Poema (2005). Neuitând, desigur, că Remus‑Valeriu Giorgioni se consideră un suflet ectopic (plachetă ivită în 2003), „navigând” în lumea astrală, un romantic, în fond, în haine postmoderne, cum nota Constantin Buiciuc, comentând „disertaţiile poetice” din Norul de martori, 1997. Şi încercând, în ipostaza Cavalerului Tristei Figuri, a îmblânzi conflictul dintre Viaţă şi Carte, chiar dacă ea (Poezia, Multdorita) „nu voia în ruptul capului să îmbrace trup”. Pornind de la un articol al lui Mihail Sebastian (1935) care acuza „abuzul de uşurinţă literară”, R.V. Giorgioni se întreba (candid) ce lipseşte poeziei de azi, conchizând că „poezia nu poate dăinui fără fior metafizic”. Or, contemplând peisajul liric, observăm că, în majoritatea cazurilor, tocmai miza lipseşte. Parantetic, să notăm că tot poetul lugojean publicase o carte grea, intruvabilă, discutând – în Cartea lapidată – relaţia lui Sebastian cu „problema evreiască” prin spectrul unui prezenteism acut. Iată, aşadar, doar schiţat, evantaiul bogat al preocupărilor sale, atacând curajos varii probleme (delicate, de regulă) pe un solid fundament cultural.

Ca cititor înrăit, într‑o vreme, se ştie, neprielnică poeziei şi lecturii, refuzând uniforma textuală, mizerabilismul, clonarea etc., Remus‑Valeriu Giorgioni „ară hârtia”: „şi o arde/ cu focul privirilor sale/ (la rândul ei litera aşezată‑n tipare/ de plumb curând va veni/ să‑i stingă lui luminile pâlpâinde/ ale pupilei!)// …ia priviţi/ cum se‑ncrucişează cuvintele/ sintagmele şi locuţiunile/ ca lăncile halebardele‑n aerul/ de papirus încins!” (v. Gutenberg Galaxy). Chiar dacă, în fiece dimineaţă, ieşind din bulboanele somnului, se mărturiseşte a fi „năclăit de naraţiune”. Cu o precizare esenţială: „apăsat şi strivit/ De aripa de înger”. Fără zguduiri vizionare, însă, plonjând în timpul imemorial. O surpriză, indiscutabil, ne oferea Remus‑Valeriu Giorgioni cu ale sale poeme ultramarine, adunate într‑o carte (Arhitecturi selenare, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2018) sub falsul ambalaj al „însemnărilor de călătorie”. Se înţelege, avem parte de o călătorie livrescă, ambiţionând suflul epopeic, cu vers năvalnic şi delir metaforic, asemenea mării în ne­curma­­tă „bolboroseală albastră”: „Supusă mereu ironiilor Vântului/ osândită e Marea – împinsă/ către pierzanie; blestemată‑a se zbate/ între maluri mereu şi izbită de stânci/ până în sălile vaste/ din apele cele adânci” (v. Mai mereu despre Mare). Culegând „cioburi de oglindă între vitralii sparte”, poetul atacă o temă eternă a Poeziei: „Marea cea idolatră”, arhetipală, încercând, intertextualizând, combinaţii noi (v. dialogul cu Borges, Moby Dick, fata mării etc.), sperând că va captura, scriptic, „vânatul cel Mare”. Constatând că „viaţa întreagă/ e doar o călătorie amară/ pe Mare”, cu veniri şi plecări, consfinţind necurma­­ta Căutare. Şi întorcând subiectul (marea) „pe toate feţele”…

Corăbierul, pe citadela sa albă, jefuit de iluzii, întâmpină „armata de valuri” şi împărtăşeşte soarta lui Ulise; iar marea, „rebelă din fire”, fremătătoare, în clocot de talazuri, pare „o mirişte vălurită”, participând la actul genezic. Marinarul, hălăduind „între ape şi cer”, admirându‑i măreţia, ar vrea să o prindă în chingile scriiturii; ar dori să „o mute în pagină”, să fixeze cutremurul de talazuri în „mări de hârtie”, să imortalizeze cântecul neîntreput al „Marelui Monstru” folosind un „năvod de cuvinte”, mânat de dorul „după Marile Începuturi” (v. Mărirea şi Marea, II): „Cu pereţii lichizi, prăbuşiţi/ peste peşteri şi grote în zonele abisale/ Marea dansează în iureş/ Impune Planetei, ca pe o zestre nefastă/ ritmul său ancestral, curgătoare poveste” (24). Dar Marea este şi un „vast lacrimariu”, întinerind când Degetul lui Iehova îi atinge „trupul ei mare”. Cu verb tunător, în aprig tumult, semn al vitalităţii, în clocot, ea se dezvăluie privitorului ca o mare vie (v. Poeţii mării), închipuind, prin osârdia lui Remus‑Valeriu Giorgioni, un „corp epopeic”, cinstind „Marea noastră mitico‑mioritică”. În totul, o demonstraţie fermecătoare pe suport cultural, o performanţă nu doar stilistică sub aparenţe ludice; castelul de apă al Mării, cu „asurzitoare solilocvii”, rămâne „o carte deschisă”, un Portal către o altă lume, sugestie exploatată erudit‑inteligent în Portal înspre Constelaţii care invocă „o mare mai mare” – Ochiul lui Dumnezeu! Iar Marea, „leviathanul cel mare/ Monstru în levitaţie, Ea/ cea instabilă din fire” (v. Leviathan) rămâne, cum observase Gheorghe Simon, o metaforă cognitivă şi o metonimie a sufletului neliniştit. Fiindcă Poezia are, de la Homer încoace, ne asigură Remus‑Valeriu Giorgioni, cel dedat la „arta însăilării”, negrind – în Scriptoriu – toată ziua la suluri, „o singură obsesie: Marea”. Iar poetul, caligraful Valeriu („botezat Grămătique”), „vraci‑şi‑tălmaci”, cochetând cu ideea „lepădării de scris”, înţelege poezia ca „gingaş meşteşug”, dezvoltând un imaginar vetust‑rafinat, forţând surprinzător, cu „umor subţire şi calofil”, amprenta ludică.

■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar

Adrian Dinu Rachieru

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Adrian Dinu Rachieru

Adrian Dinu Rachieru, sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, actualmente prorector al Universităţii „Tibiscus” din Timişoara. S-a născut la Soloneţ- Suceava, la 15 septembrie 1949. Este absolvent al Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest