Poemul lunii

Cânturi de Nicolae Breban

Cânturi

nicolae-breban-foto-16
Nicolae Breban

        XI
Dacă m-am născut într-un secol
blestemat, al revoltelor – atunci, iată
am şi eu dreptul la o
Revoltă a mea – care este cea
a Zeilor! Da, afirm, Zeii există, acesta
este refuzul meu, pur şi simplu, al
simţurilor, al aşa-zisei
Realităţi. Nu, hotărât, aceasta şi
acestea nu sunt făcute pentru Mine. Nu
îmi ajung, nu-mi sunt potrivite.
Un alt croitor, se pare, mi-a luat, nu
ştiu când, măsura!

Şi dacă tinereţea mea şovăitoare şi
labirintică n-a făcut-o, iată că
senectutea în care mă înec, ca un alt
dar al Lor, cei Omnipotenţi, îmi
şopteşte şi-mi împrumută forţa de a-i
chema pe nume. Şi ei există, ei sunt, logic,
deşi după o logică a fantasmelor mele.
Riguroasă şi necesară! Potrivită
unei singure persoane şi, în fine, iată,
singurătatea-mi devine un amplu jilţ, un
tron al realei posibilităţi. Şi,
deodată, cerul, cel gol şi gri şi uscat de
atâtea disjuncţii şi savante paradoxuri, se
populează, devenind real. În, desigur,
singura realitate, caldă, a revoltei, a
nedumeririi mele dureroase şi lungi de
a mă afla într-o lume a vizibilului atât de
strâmt şi de turtit între cauze şi efectecanturi-de-nicolae-breban
deplorabile. Enorme şi tiranice, sufocându-ne,
insistent, Poeticul şi Viul. Viul şi numai al celui
ce refuză să moară înainte de vreme, viul celui
născut pentru a se întâlni cu Ei.

Viul nu ştiu cui, poate, al fericitului
Francisc ce se întreţinea cu păsările în
micul sătuc, Bevania, lângă Assisi… Poate
viul lui Origene sau Tertulian, cel care se
încredea, orbeşte, în propria sa
logică, ha, ha, absurdă nouă, certamente,
fiindcă ea este în netă contradicţie cu propriul,
nostru absurd!

Şi… viul Acelui chip smead,
sfios şi violent, ce a întronat
cifra 33 pe soclul unui mod de a fi,
ajutând un imperiu să se descarce de
uriaşa sa grandoare! Devenind eroul unei
alte Posibilităţi, vorbindu-ne mereu de
iubire, dar nu a cărnii sau a sângelui, ci
pentru cel pe care o întâmplare oarbă l-a
aşezat lângă Tine. Din totdeauna, devenind, astfel,
concretul, cel ce trebuie învins. Sau apărat. Şi, cum
de vreo două milenii noi tot încercăm
să-l înţelegem, să-l urmăm pe acest Ioşua, fiul
dulgherului, şi nu reuşim nici pe sfert sau
facem precum cruzii şi neastâmpăraţii
copii, folosim o unealtă nouă pentru
scopuri vechi şi străine şi astfel rămânem
mândri de a fi credincioşi micilor şi vechilor
zei. Invocându-l sentenţios mereu pe un
Altul, mut mereu acesta şi trădat.

Sau, ca să mă afund mai adânc, căutându-mi
Viul, ce mă atrage şi mă apasă – nu cumva e
Apollo, cel ce se întreţinea amabil cu Muzele
copilăroase, productive şi, desigur,
ingenioase. Sau, mai degrabă acel
Dyonisos, acel zeu al modernităţii viitoare,
profet al beţiei clarvăzătoare, al dansului

nebun şi al muzicii. Noul barbar sub a cărui
apăsare, nu, nu noi, ci întreg jur-împrejurul nostru,
uscat, gri şi mort, se însufleţeşte: mugurii
pleznesc în culori, verdele cotropitor aleargă
pe câmpuri, apele, păsările şi aerul prind să se
mişte, uimite, părând că vin, că sosesc din
ţări îndepărtate şi exotice, pentru a re-
începe dansul absurd şi viguros, teribil de
fertil, al Creaţiei. Cea ai cărei fii noi înşine
am devenit, puternici şi echilibraţi, cât timp nu
înţelegem! Ştiind şi presimţind că o anume,
nouă, ne-înţelegere, e poate unica şansă sau
sursă a unei vitalităţi viitoare. Pe care o vom lăsa
ca un concret tezaur celor ce vin, în cortegii. Ne-
înţelegerea ce nu e decât cuminţenia şi disperarea
celor ce au ajuns la capătul ştiinţei lor şi, care,
o vedem, îşi re-găsesc curajul! Nu altul sau, mai ştii,
poate totuşi altul decât cel care i-a ajutat o dată
să înţeleagă… cum se zice! Cei care nu dau îndărăt în faţa
unei noi singurătăţi ce se cască, în faţa ridicolului, ca şi în
faţa rănii sângerânde a vanităţii. Pentru a naufragia,
noi înşine, fericiţi, într-un real ce nu se împodobeşte atât cu
existenţa cât, mai degrabă, cu poetica vibraţie a instinctului…

Vom fi, cert, o mică, o nouă ceată, armată de ne-
credincioşi, păgâni ai aerului viu şi dens, ai coloanelor ce
spijină un cer cald şi complice, o lume ne-văzută, teribil de
aproape, creatoare de spaţii infinite. Pentru cei
deznădăjduiţi de ceea ce văd, simt, aud şi-şi amintesc.
Absolut săraci şi pierduţi într-o realitate tot mai stranie, mai
ne-familiară, de parcă ne-am fi rătăcit cu toţii într-o
ficţiune făcută prea târziu, absolut, după
norocoasa noastră naştere. Şi geloasă, la nesfârşit, pentru
motive misterioase…

Şi atunci vă chemăm pe voi, o, Zei şi nu
ca să ne ajutaţi să înţelegem. Noi vrem doar
să fim, nu să cunoaştem cu orice preţ. Noi
preţuim viul şi pe Dyonisos, cel barbar şi binefăcător
unei lumi prea cunoscute, prea obosite, prea
descurajate, fals îmbătrânite. Şi el, cu siguranţă, ne
va înviora încă odată, sosind cu ceata sa zgomotoasă de
nepăsători şi beţi de frenezia unei alte Naturi, cea care a
pătruns, iată, şi în interstiţiile sângelui nostru, când
odată am avut curajul sau nesăbuinţa unui
act gratuit. A unei idei total nepotrivite primei
necesităţi, a unui fapt pe care instinctul nostru visător l-a
îmbrăţişat. Acea pornire afundă ce face, îndrăzneşte
versuri, dansează pe mesele uscatului raţional şi
tresare, ca la apariţia unei comete
necunoscute, când soarele se ridică, pe
rulmenţii săi invizibili, deasupra mării, în
care, o presimţim, se ascund milioane de
fiinţe şi virtualităţi colorate, stridente.

A mării-mamă, ce bate calm la picioarele
noastre, limită a nemărginirii. Loc al
falsului uscat, ţară primitoare a încrederii în
prezentul Lor, al Zeilor, ce ne seamănă. Să-i
luăm, simplu, de mână şi să-i aşezăm în
tronul unei sacre obişnuinţe – aceea, de ne-
negat, a bucuriei de a ne fi născut.
Sub platoşa invincibilei Lor naivităţi. Şi
care ne va ajuta încă o dată, cu siguranţă.
Încă o dată!

18 Febr., 09

■ Fragment din volumul Cânturi apărut
La Editura Tribuna, 2013

Total 0 Votes
0

Nicolae Breban

Nicolae Breban, romancier, eseist, poet, dramaturg, publicist (n. 1 februarie 1934, Baia Mare), unul dintre cei mai importanţi romancieri români. Familia Breban se refugiază la Lugoj, unde tatăl scriitorului va funcţiona în cadrul Episcopiei Unite (1940-1941). Nicolae Breban îşi începe, în acest oraş bănăţean, studiile gimnaziale şi liceale. Este exmatriculat, datorită originii sale sociale „nesănătoase”, din penultima clasă a Liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj. Absolvă, la fără frecvenţă, Liceul „Oltea Doamna” din Oradea (1952), după ce se angajase ca funcţionar în acest oraş. Intenţionează să se înscrie la Politehnică, fiind nevoit să intre, mai întâi, ca ucenic la fostele Uzine „23 August” din Bucureşti, unde lucrează la sudură şi strungărie, calificându-se apoi în meseria de strungar fier. Se înscrie la Facultatea de Filosofie, „măsluind actele”, după cum mărturiseşte în Confesiuni violente, fiind dat însă afară după şase luni (1953). Lecturile sale din Nietzsche şi Schopenhauer îl fac, de altfel, să devină suspect pentru decanul Athanase Joja. Devine student la germană, la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care o abandonează după un an. Are, apoi, la insistenţele tatălui său, o tentativă de a urma dreptul (1955-1956). Debut literar în revista Viaţa studenţească (nr. 5, din mai), cu schiţa Doamna din vis (1957). Este, alături de Nichita Stanescu, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeci.

Devine membru supleant al C.C. şi îşi dă, aflându-se la Paris, în Le monde, demisia (1971, Tezele din Iulie), în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu. Romanul Bunavestire este atacat cu brutalitate: „După amânări şi tracasări prelungite datorate cenzurii comuniste, la Editura Junimea din Iaşi apare Bunavestire, roman scris între anii 1972-1974. Cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu. Acest «roman excepţional», cum fusese caracterizat cu promptitudine de către Nicolae Manolescu, «scris cu vervă, sarcastic, grotesc, stilistic inepuizabil şi original», este încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor. După apariţie, romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”. Un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002). Acelaşi roman figurează printre primele zece romane ale secolului al XX-lea într-o anchetă iniţiată de revista Observatorul cultural (nr. 45-46, 3-15 ianuarie, 2001).

Este menţinut în marginalitate socială până în 1989, fiind unul dintre cei mai atacaţi scriitori sub dictatură.

După 1989 revine din exil, propunând megaproiecte. Astfel, publică în circa douăzeci ani, trilogia romanescă Amfitrion (1994), tetralogia epică Ziua şi noaptea, tetralogia memorialistică Sensul vieţii. Din romanele publicate menţionăm: Francisca (1965, Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române), În absenţa stăpânilor (1966), Animale bolnave (1968, „romanul anului” şi Premiul Uniunii Scriitorilor), Îngerul de ghips (1973), Bunavestire (1977), Don Juan (1981), Drumul la zid (1984), Pândă şi seducţie (1992), trilogia Amfitrion (1994), tetralogia Ziua şi noaptea, Singura cale (2011). Volume de eseuri: O utopie tangibilă (1994), Confesiuni violente (1994), Riscul în cultură (1996), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Fr. Nietzsche. Maxime comentate, Vinovaţi fără vină, Trădarea criticii (2009), O istorie dramatică a prezentului (2010) etc. Poezie: Elegii parisiene (1992, ed. a II-a, 2006). Teatru: Teatru (Viaţa Românească). Traduceri: Rainer Maria Rilke, Elegii duineze (2006), J.W. Goethe, Elegiile romane (2009). Memorii: tetralogia Sensul vieţii.

Romanele sale au fost traduse în suedeză, franceză, rusă, engleză, bulgară etc. Publică trei romane la prestigioasa Editură Flammarion, Paris: În absenţa stăpânilor (1983),  Bunavestire (1985), Don Juan (1991).

Din ianuarie 2009, devine membru titular al Academiei Române. Este director al revistei Contemporanul.

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button