Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » O „revoluţie spirituală a întregii naţiuni”

O „revoluţie spirituală a întregii naţiuni”

România se autodizolvă în spasmele mondialismului „corect politic”, hrănind alţi arhei etnici prin exodul masiv de populaţie, într‑o Europă ea însăşi ameninţată cu invazia musulmană…

Proprio motu, Portugalia trăia o cumplită dramă a formelor fără fond. Fenomenul, credeau, la antipodul geografic, Eminescu, Maiorescu, Caragiale, G. Ibrăileanu, Iorga, devenise maladiv, un soi de brand românesc, o protocronie autohtonă, cum consideră contemporanul nostru Constantin Schifirneţ. Însă, departe de a fi singular, Portugalia dovedeşte că ne aflăm în faţa unui fenomen pancronic, specific nu doar celor două latinităţi periferiale, ci şi Rusiei şi altor civilizaţii prinse în sorbul modernităţii tendenţiale. Ce‑i drept, în România fenomenul a luat o amploare doctrinară articulată, arcuită între teoria formelor fără fond (kogălniceano‑maioresciano‑eminesciană) şi teoria sincronismului lovinescian, de sorginte liberală. Criza atesta, fără dubii, pierderea, în împrejurări istorice ostile, a organicităţii evoluţiei, pierdere care a aruncat atât Portugalia, cât şi România, în „nevoia” de sincronism, ca devenire non‑lusitană şi non‑românească a celor două culturi şi civilizaţii. Ambele voiau să fie pariziene, au împrumutat constituţii, legi, mode culturale străine pământului, dovedite repede ca forme fără fond. Bucureştiul s‑a vrut multă vreme „micul Paris”, cu nedisimulată mândrie. Recitiţi publicistica eminesciană: se află acolo întreg tabloul anamorfotic, caricatural al formelor fără fond, de regăsit şi la marii intelectuali lusitani, dar, mai cu seamă, în excepţionala carte a românului Mircea Eliade, cunoscător şi al istoriei româneşti, în spiritul geniului eminescian. Dar dacă schimbarea la faţă a Portugaliei sub Salazar a adus ţara pe făgaşul seninătăţii organiciste, evitându‑se biruinţa ultimă a comunismului, România îşi continuă agonia, trecută deja prin experimentul bolşevic din care nu şi‑a revenit nici după 1989, lăsându‑se invadată de maladia devenirii non‑româneşti, în numele unei false „europenizări” care a împins poporul român în pragul dispariţiei ca neam, în cea mai cumplită criză din istorie, producând, între altele, un devastator exod de populaţie, pe care ţara nu l‑a cunoscut niciodată, vreme de peste două milenii. Postmodernismul nostru târziu şi mimetic (lipsit de suportul postmodernităţii[1]) n‑a făcut decât să abandoneze moda pariziană în favoarea celei anglo‑saxone şi nord‑americane. România a ajuns, astăzi, cu mult mai mult decât în perioada interbelică, în haznaua unei discordii interne agresive, care o ameninţă cu o fărâmiţare şi mai dramatică decât în preajma celui de al Doilea Război Mondial. O ţară în care populaţia a ajuns să nu mai vrea să fie românească, accentuând ea însăşi legenda neagră care o înconjoară în Europa încă din secolul al XIX‑lea, când Engels, în 1848, o vedea principal obstacol în calea revoluţiei mondiale: „[Românii sunt] un popor fără istorie… destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale… [Ei sunt] suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi [vor] rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. […] Dispariţia [lor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte”[2]. Paradoxal, acuzaţiile lui Engels erau o supremă laudă, fiindcă implicau voinţa de renaştere a comunităţii naţionale, care se va împlini cu Mica Unire de la 1859. Astăzi însă, România se autodizolvă în spasmele mondialismului „corect politic”, hrănind alţi arhei etnici prin exodul masiv de populaţie, într‑o Europă ea însăşi ameninţată cu invazia musulmană etc.

Iată de ce, deşi cu mult mai comentată în Portugalia, cartea lui Mircea Eliade este cu adevărat actuală pentru România. Dacă va fi citită şi înţeleasă de fragila noastră clasă politică, ar putea exista speranţe pentru o revoluţie spirituală românească, ratată de toate generaţiile, de la Marea Unire încoace. Centenarul din 2018 ar putea fi o piatră de hotar pentru România. Biserica Ortodoxă Română, care construieşte Catedrala Mântuirii Neamului (idee eminesciană de la 1877‑1878), ar putea să fie arheul transfigurator al schimbării la faţă a României, ţară copleşită azi de grobiene lupte „fratricide”, de povara unui regim cleptocratic care a înstrăinat toate bogăţiile ţării, a devastat paradisul pădurilor, a renunţat la capitalul autohton etc…, în numele unui fals „europenism” care compromite însăşi ideea de Europa. E chiar problema „restaurării sau dispariţiei Europei”, atrage atenţia Eliade (confirmat, în exil, şi de Emil Cioran, iar în zilele noastre, de un Neagu Djuvara[3]), căci Europa va supravieţui doar prin acele ţări „care nu‑şi trădează destinul şi nu‑şi suprimă istoria”[4]. Chiar asta ne primejduieşte azi, când sugrumarea trecutului istoric, în programele noastre de învăţământ, dictate pe căile oculte ale „corectitudinii politice”, ideologie crescută din marxismul cultural, a devenit o modă sinucigaşă. Care ideologie stăpâneşte, în faptă, de peste un sfert de secol, intelighenţia românească, oferind o imagine tristă a „trădării intelectualilor”, ca să fac trimitere la celebra carte a lui Julien Benda, din 1929. Această „trădare”, conştientă sau nu, seamănă cu fenomenul de la Coïmbra. Dar, iarăşi paradoxal, tot de la Universitatea de la Coïmbra se va ridica renaşterea lusitană, prin profesorul de Economie Politică şi Drept, António de Oliveira Salazar, şi susţinătorii săi, contracarând şi distrugând mitul parizian al lui António José de Almeida şi al lui Afonso Costa, înverşunatul politician anticreştin.

Mărşăluirea oratoriei patriotarde a lui Almeida a început la 14 ianuarie 1903, la înmormântarea incisivului caricaturist Bordello Pinheiro, care dăduse, prin desenele sale, o lovitură puternică monarhiei: „Patriotismul se împăca de minune, atunci, cu revoluţia şi cu republicanismul”[5]. Almeida fanatizează abil masele, recurgând chiar şi la simbolismul jertfei creştine de pe Golgota. Afonso Costa îl secundează prin atacurile la adresa monarhiei, în ziarul „Ultimatum”. În context, apare şi liderul decisiv (la 23 iulie 1903), în persoana lui Bernardino Machado, fost ministru al regelui Don Carlos, universitar de la Coïmbra, care aderă la republicanism, ales fiind preşedinte al Partidului Republican. Aceşti lideri sunt personalităţi puternice, dar şi conştiinţe sfâşiate, contradictorii. Machado atacă monarhia, deşi o iubea şi o stima. Un poet de geniu, precum evreul Guerra Junqueiro, după răbufnirile nestăvilite împotriva lui Dumnezeu şi a regelui, moare strângând la piept un crucifix. Tot el va scrie despre Bernardino Machado: „Bernardino va fi un crin care va rodi cucută…” Într‑adevăr, „Surâsul preşedintelui a fost calul troian al revoluţiei în inima burgheziei portugheze”[6]. La rându‑i, deşi a fost omul politic cel mai inteligent al vremii, în Portugalia, regele Don Carlos se lasă prins în frământările revoluţiei care izbucneşte la 28 ianuarie 1908, fiind ucis de un tânăr, într‑un atentat organizat de carbonari. Portugalia devine republică, având în 1910 un guvern provizoriu condus de Teofilo Braga. Se‑ntâmplă, totodată, ceea ce prevăzuse Eça de Queiróz cu mulţi ani înainte: o dezordine sângeroasă îndreptată, mai cu seamă, împotriva preoţilor, călugărilor şi mânăstirilor. Ca ministru al justiţiei, Afonso Costa a făcut restul, atacând, programatic, prin legi, fundamentele Bisericii: „În două generaţii Portugalia va elimina definitiv catolicismul…”[7], iată ţinta politicii sale. La 24 august 1911, este ales primul preşedinte, Dr. Manuel Arriaga. Începe asaltul postulanţilor, al profitorilor „revoluţiei”, ca în scrierile lui Caragiale, cinicul radiograf al formelor fără fond. Afonso Costa împăunează posturile ministerului cu veri, cumnaţi etc. Toată lumea se declară republicană, până şi unii preoţi, amintind parcă de momentul românesc al Revoluţiei din decembrie 1989, când, în masă, românii s‑au descoperit, brusc, „anticomunişti”, „disidenţi”, „rezistenţi prin cultură”.

În Portugalia, invazie de greve, stimulate chiar de Costa, devenit un adevărat dictator. Se strigă pe toate drumurile: „Revoluţia a fost trădată!”; „Încă o revoluţie!” Atentate, sabotaje, ameninţări cu restauraţia, divizări în sânul Partidului Republican. Încercând să fie moderat, Almeida devine nepopular, spre deosebire de radicalul Costa, chemat să guverneze în 1913. Guerra Junqueiro prevăzuse că o guvernare a lui Costa va fi „nenorocirea ţării”[8]. Mai toate guvernările sunt scurte. Începe bătălia între neutralişti şi cei care vor ca Portugalia să intre în războiul mondial alături de Franţa. „Revoluţiile” se succed, inclusiv împotriva lui Costa, victoria revenind lui Sidónio Paes (Pais), care asigură o „supă populară” pentru săraci. Tentativa de instaurare a unei republici sovietice eşuează datorită lui, proclamând, în schimb, „Republica Nouă”, un regim dictatorial, cezarist[9], cu o nouă Constituţie, prezidenţialistă, cu tendinţa spre un partid unic. Paes va fi asasinat însă în 1918. Pe fundal, se dezvoltă două noi orientări politice: integralismul lusitan şi Centrul Catolic. Integralismul – opera unui grup tineri, condus de António Sardinha, este mişcarea ce va deschide drumul ascensiunii lui Salazar împotriva demo‑liberalismului şi republicanismului: „Axa noii mişcări era revoluţia monarhică şi restaurarea tradiţionalelor instituţii corporatiste portugheze”[10]. O „revoluţie spirituală a întregii naţiuni”, împotriva hibridismului cultural constând în „substituirea unui factor etnic printr‑un altul”[11], cel lusitan cu al minoritarilor adepţi ai mimetismului republicano‑parizian, care visa la metisajul sângelui african, evreiesc şi maur. Reuşita, fantasmagorică, ar fi transformat, într‑adevăr, Portugalia într‑o struţo‑cămilă nici franţuzească, nici portugheză: o Americă iberică.

Note:
[1] Adrian Dinu Rachieru, Elitism şi postmodernism, Editura Garuda‑art, Chişinău, 2000.
[2] Larry L. Watts, Fereşte‑mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, trad. din engleză de Camelia Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, p. 31.
[3] Neagu Djuvara, într‑un interviu din revista „Cultura”, la finele anului 2010, observa îngrijorat: „Din păcate, Europa de mâine va aparţine arabilor şi ţiganilor. De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baştină şi a culturii europene este deschiderea largă a porţilor Europei hoardelor barbare şi hămesite de foame din Asia şi Africa, hoarde care vor transforma Europa creştină, civilizată şi prosperă de astăzi în Euro‑Indo‑Arabia de mâine, în care urmaşii noştri vor putea, probabil, supravieţui pentru câteva generaţii în «rezervaţii»… Iar noi, europenii de rând, stăm cu braţele încrucişate şi ne văicărim de toate ticăloşiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Aşa încât ne merităm soarta, spre ruşinea noastră, a tuturor!” Şi: „Gândiţi‑vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metisă. Mie îmi este clar că indo‑europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nici o ambiţie. De zeci de ani. Noi nu suportăm un «atac» al lumii a treia. Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să‑l umple.” Exodului refugiaţilor din Siria, începând cu 2016‑2017, dar nu numai, nu‑i decât o invazie care a aruncat Uniunea Europeană în cea mai gravă criză din ultimii ani.
[4] Mircea Eliade, op. cit., p. 9.
[5] Ibidem, p. 42.
[6] Ibidem, p. 45.
[7] Apud ibidem, p. 55.
[8] Ibidem, p. 60.
[9] Ibidem, p. 69.
[10] Ibidem, p. 70.
[11] Ibidem, p. 71.

Theodor Codreanu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest