Contemporanul » Polemice » Revizionismul ca impostură culturală (IV)

Revizionismul ca impostură culturală (IV)

Adevăraţii câştigători ai schimbării de regim din 1989 n-⁠au fost „parizienii” (mulţumiţi cu est-⁠etica din cultură), ci vechi militanţi moscoviţi. Faptul a fost târziu înţeles chiar de Monica Lovinescu, atunci când a aflat, oripilată, că adevăratul mentor al Grupului pentru Dialog Social este Silviu Brucan, cel care crease gruparea şi-⁠i încredinţase lui Gabriel Liiceanu cea mai dotată şi mai bogată editură din ţară, Editura Politică, transformată şi ea în una „cu faţă umană” – Humanitas. Desigur, bătrânii cominternişti vor recupera şi o parte din falanga kaghebistă a serviciilor secrete din ţară, în frunte cu „cei cinci magnifici”.

De la „disidenţa autocronică” la „dosariadă”

A doua etapă a disidenţei române, după Nicoleta Sălcudeanu, ar fi cea târzie, îndeobşte „de opoziţie individuală, de un mai redus impact, atât prin cerinţele minimale pe care le adresau regimului, cât şi prin pericolul redus la care se expuneau.” Aici sunt incluşi Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Doina Cornea, Andrei Pleşu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol ş.a. Nicoleta Sălcudeanu nu insistă prea mult asupra acestui val, focalizându-⁠şi atenţia, pe bună dreptate, către prima etapă. Însă marile surprize şi confuzii încep de la acest al doilea val, fiindcă unii dintpreviziune-si-revizionism-in-literatura-postcomunistare ei sunt „adoptaţi” de diferite tendinţe învingătoare politic sau cultural după 1989, alţii rămânând doar vagi simboluri de fundal. Bunăoară, Doina Cornea, a fost cultivată doar de opoziţie (ea rămânând şi cea mai fidelă crezului etic al grupului parizian), pe când Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu s-⁠au comportat „dilematic” (cu o minima moralia), trecând dintr-⁠o tabără în alta, atât în plan cultural, cât şi politic, fiind şi creatori ai ofensivei „dosariadei” prin CNSAS, alături de Horia-⁠Roman Patapievici, ajungând, apoi, fie admiratori, fie critici ai preşedintelui „jucător” pe „stânga-⁠dreapta” Traian Băsescu. Încât, după opinia mea, în această etapă târzie a „disidenţei” se disting trei straturi: primul, adoptat de est-⁠etica parizienilor, rămaşi fideli acestora, dovadă că unii au şi fost folosiţi de Monica Lovinescu în discreditarea reprezentanţilor primului val (vezi pamfletul lui Dorin Tudoran împotriva lui Nicolae Breban). Altminteri, cei mai mulţi au „aquiesat” la ofensiva contra spiritului naţional şi a valorilor româneşti, precum Mihai Dinu Gheorghiu sau Ioan Petru Culianu, care, înainte de 1989, a salutat, entuziast, apariţia publicisticii eminesciene în ediţia naţională, pe când, imediat după „revoluţie”, a recurs la atacuri fioroase la adresa aceleiaşi publicistici. Mai mult de atât, din păcate, cu „est-⁠etica” lui, Culianu n-⁠a ezitat să-⁠şi atace binefăcătorul şi maestrul, pe Mircea Eliade, din pricina aceleiaşi confuze ideologii de „stân­ga-⁠dreapta”.

Al doilea strat disident este de coloratură strict politică, resentimentară, în care au fost angrenaţi foşti comunişti şi cominternişti de orientare moscovită, marginalizaţi, într-⁠o forma sau alta, de către Ceauşescu, acuzat că a denaturat idealurile comunismului. Gruparea este ilustrată de semnatarii Scrisorii celor şase, în frunte cu bătrânul cominternist Silviu Brucan (alături de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu), Brucan devenind şi principalul ideolog al „revoluţiei” din 1989, formator de opinie şi de „conştiinţă democratică”. De fapt, acest bătrân versat a fost acela care a recuperat disidenţa târzie la bicefalismul politic şi cultural, puterea fiind împărţită abil între „rezistenţii prin cultură” şi „rezistenţii comunismului cu faţă umană”, tabără în care s-⁠au recunoscut imediat marginalizaţi ca Ion Iliescu sau fiii de foşti cominternişti precum Petre Roman sau Vladimir Tismăneanu. Încât, adevăraţii câştigători ai schimbării de regim din 1989 n-⁠au fost „parizienii” (mulţumiţi cu est-⁠etica din cultură), ci vechi militanţi moscoviţi. Faptul a fost târziu înţeles chiar de Monica Lovinescu, atunci când a aflat, oripilată, că adevăratul mentor al Grupului pentru Dialog Social este Silviu Brucan, cel care crease gruparea şi-⁠i încredinţase lui Gabriel Liiceanu cea mai dotată şi mai bogată editură din ţară, Editura Politică, transformată şi ea în una „cu faţă umană” – Humanitas. Desigur, bătrânii cominternişti vor recupera şi o parte din falanga kaghebistă a serviciilor secrete din ţară, în frunte cu „cei cinci magnifici” (cum i-⁠a numit Larry L. Watts, comparându-⁠i cu „apostolii de la Cambridge”, cei mai eficienţi slujitori ai Moscovei din serviciile secrete britanice): Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu şi Iosif Constantin. În special, primii doi vor fi folosiţi fie pentru refacerea serviciilor secrete (Caraman), fie pentru întreţinerea „războiului rece” intern, prelungit până azi, între „fanii” lui Pacepa şi cei care-⁠l consideră, pur şi simplu, un trădător de ţară.

În fine, al treilea strat, rămas cel mai fidel est-⁠eticii grupului de la Paris, îl constituie „disidenţii autocronici”, cum i-⁠a numit Paul Goma, preluând denumirea de la Iosif Cristovici. Aceştia s-⁠au autoproclamat „rezistenţi prin cultură”, alegând metoda struţului (Nicoleta Sălcudeanu), numiţi de Monica Lovinescu „clandestini”, adevăraţii ei discipoli, nedezminţiţi în fidelitate, deveniţi cei mai înverşunaţi „anticomunişti” post festum. Aceştia au radicalizat revizionismul est-⁠etic, dezlănţuind moda „demitizărilor”, compromiţând conceptul lovinescian de revizuire critică din necesităţi estetice şi transformându-⁠l în revizionism, izomorfie stranie a revizionismului proletcultist. Transformarea peste noapte a comuniştilor în „anticomunişti” nu este doar un fenomen românesc, ci urmează doctrina modernă a partidului comunist, în patru stadii, formulată sintetic de Iuri Andropov, cel care a presimţit că sistemul nu poate supravieţui în ecuaţia clasică bolşevică: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-⁠l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-⁠un cadru aparent democratic. Într-⁠adevăr, „aparent democratic”, fiindcă principiul maniheist rămâne acelaşi, confin şi cu faimosul „principiu al lui Adolf”, anume că nu trebuie să fie decât un învingător, şi numai unul. Anticomuniştii autocronici n-⁠au făcut decât să înlocuiască „lichelele burgheze” (bune de înlăturat din istorie) cu „lichelele comuniste”, pentru a li se rezerva aceeaşi soartă, dar cu oarecari circumstanţe atenuante, spre a se dovedi humanismul noilor judecători, condiţia „iertării” fiind plecarea de bunăvoie de pe scena istoriei. Acesta e sensul precis, riguros cartezian, al celebrului Apel către lichele semnat de Gabriel Liiceanu, dar exprimând crezul absolutist est-⁠etic al „grupului de la Paris”, care n-⁠a ezitat să-⁠l declare neoficial, „drept vârf de lance al luptei contra comunismului după căderea acestuia” (Nicoleta Sălcudeanu). Pare că ne-⁠am afla în faţa unui veritabil Manifest al Partidului Anticomunist, devenit „noua biblie” a celor care au preluat puterea în cultura românească postdecembristă. Aceasta e cheia hermeneutică a revizionismului cultural românesc.

Ironia cea mare e că i-⁠au căzut victimă nu doar cei decretaţi din capul locului ca fiind „răii”, „lichelele” de străpuns cu lancea Arhanghelului Mihail, „protocroniştii” de la revista Luceafărul, etichetaţi, acum, ca „naţional-⁠comunişti”, în frunte cu Edgar Papu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Ion Gheorghe, Cezar Ivănescu, Mihai Ungheanu ş.a., nemaivorbind de zeloşii cântăreţi ai „cârmaciului”, ca Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, dar şi foştii comilitoni de până la căderea comunismului, care s-⁠au declarat „apolitici”, în sensul respectării criteriului estetic în orice revizuire critică, având în frunte pe Eugen Simion, Marin Sorescu, D.R. Poposcu, Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu, Valeriu Cristea ş.a. Unii, pentru a scăpa de noua ghilotină ideologică, s-⁠au înscris în partidele istorice, precum Ioan Alexandru. Iar pentru ca toate să fie încununate apologetic, revizionismul s-⁠a întins ca o molimă de neoprit asupra marilor valori tradiţionale, scornindu-⁠se moda „demitizărilor”. Numai cei care n-⁠au dat semne de „naţionalism” au fost cruţaţi, nu şi Eminescu, Iorga, Lucian Blaga, A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Mircea Streinul, Traian Brăileanu, Mihail Manoilescu, Ion Barbu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica ş.a.m.d. Chiar şi scriitorii exilului au fost judecaţi pentru „naţionalism” şi „antisemitism”:

Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Vasile Posteucă, Aron Cotruş ş.a. Nu mai vorbim de interbelicii care au dat semne de „colaboraţionism”, după 1947: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tudor Vianu ş.a., ca şi cei consacraţi în anii comunismului: Marin Preda, Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Zoe Dumitrescu-⁠Buşulenga, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a. Toate acestea năzuiau să arate „deşertul cultural” românesc, mai ales cel din anii regimului comunist. S-⁠a crezut că impunerea unei noi ierarhii valorice depinde exclusiv de zelul demolator, de modul cum te apreciază Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, iar în ţară dacă eşti în graţiile „listei Manolescu” şi a altor listatori precum Z. Ornea, S. Damian, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieş, Gabriela Adameşteanu, Andrei Cornea, Gheorghe Grigurcu, Marius Chivu etc.

Nicoleta Sălcudeanu a putut vorbi de un veritabil „război rece civil”, în spirit iacobinic, climatul public devenind „unul justiţiar, străbătut de triviale revendicări politice în chiar lumea ideilor gingaşe”: „Nu există nici un dialog între tabere, iar turgescenţa climatului cultural descris printr-⁠un revizionism torid obturează orice înţelegere şi acceptare reciprocă. Se deschid false opoziţii în interiorul grupului celor ce împărtăşiseră deopotrivă liberalismul şi prooccidentalismul culturii române şi care, până la căderea comunismului, luptaseră umăr la umăr pentru păstrarea valorilor comune.” Pe acest fond, impostura devine regula afirmării publice: „Se formează un roi al imposturii, iar acesta va fi liantul care va coagula diverse organisme ce se vor constitui mai târziu în adevărate carteluri culturale. Graba de a se instaura ca grup de influenţă era alimentată, cel puţin iniţial, prin autoritatea-⁠i indiscutabilă, de către grupul de la Paris.” S-⁠a produs însă ceva neaşteptat: un transfer de putere de la nucleul dur parizian la justiţiarii din Ţară, încât, în scurt timp, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au rămas nişte simpli spectatori, fără putinţa de a mai opri degringolada „antitezelor monstruoase”, cum le-⁠ar fi spus Eminescu. Rezultatul: „linşarea intelectuală a, în principal, două categorii de intelectuali: cei ce s-⁠au numit «apolitici» şi…, surprinzător, disidenţii autentici”.

Iacobinismul resentimentarilor români a fost sesizat şi de Adam Michnik, într-⁠o conferinţă susţinută la Ateneul Român. Acest radicalism a fost întreţinut nu numai de grupul parizian, dar şi de Fundaţiile Soros, care au format cadre în România prin acordarea a numeroase subvenţii şi burse de „reeducare” jurnalistică sau universitară. Altfel spus, un soi „civilizat” de „experiment Piteşti III”, cum ar spune Paul Goma. În 1991, au fost invitaţi la Colocviul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă (Cracovia) disidenţi din fostul bloc sovietic. Cei mai patetici „anticomunişti” au fost din România, adică „tocmai cei care nu luptaseră contra” comunismului. A fost un patetism al contaminării mimetice, identificat de Valeriu Cristea, într-⁠un articol din Adevărul, în radicalismul parizienilor, neezitând să o compare pe Monica Lovinescu cu „cabinetul II” şi cu o Ana Pauker à rebours. În valul acestor contaminări mimetice, până şi cu mult mai echilibratul Andrei Pleşu a avut momente de radicalism, chiar de isterie, în spiritul Apelului către lichele, apreciază Nicoleta Sălcudeanu. Şi n-⁠a fost vorba doar de polemici pasagere între indivizi sau grupări care nu se pot suporta, ci de un fenomen maladiv care a tins către forme instituţionalizate. O asemenea instituţie se va dovedi CNSAS, care a declanşat epopeea dosariadei. Nu e deloc întâmplător că Andrei Pleşu, Mircea Dinescu şi Horia-⁠Roman Patapievici au ţinut morţiş să facă parte din această instituţie, încălcându-⁠i legea de funcţionare, care interzicea foştilor membri de partid să facă parte din corpul de cadre.

Dosariada, căreia Nicoleta Sălcudeanu îi dedică un întreg capitol, a fost, în viziunea autoarei, o „formă de linşaj mult mai subtilă şi mai perversă”, compromiterea publică realizându-⁠se prin „instrumentalizarea documentelor Securităţii”. Fenomenul a fost investigat, cu rigoare profesională, de către Gabriel Andreescu, în lucrarea Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Iaşi, Editura Polirom, 2013). Concluzia lui Gabriel Andreescu e că nu ofiţerii Securităţii, ci victimele acesteia au fost supuse linşajului mediatic, după 1989. Comentând diversiunea demolării memoriei lui Adrian Marino, autorul identifică un grav simptom de răsturnare a adevărului: „Campania împotriva lui Adrian Marino a dus la o paradoxală inversare de roluri. Exploatând logica Securităţii din materialele de arhivă pentru a cuceri încă un etaj simbolic, intelectualii implicaţi au răsturnat relaţia tradiţională. Dacă înainte de 1989 Securitatea dirija jocul, în anii 2000 (sic!) o fac cei care îi utilizează arhivele. Dacă ofiţerii de Securitate manipulau dosarele oamenilor, astăzi există intelectuali care manipulează dosarele elaborate de fosta Securitate.”

Ceea ce spune, de fapt, aici, Gabriel Andreescu e că aceşti intelectuali au făcut, pur şi simplu, poliţie politică. Între noile victime, Mihai Botez, Adrian Marino, Nicolae Breban, Cezar Ivănescu, Eugen Uricaru, Ştefan Aug. Doinaş, Mircea Iorgulescu, Petru Romoşan, Ioan Groşan ş.a. Când s-⁠a întâmplat ca „deconspiraţii” să fie din aceeaşi tabără, lucrurile au fost cusute cu aţă albă, „canibalismul cultural” intrând în adormire (vezi cazurile Al. Paleologu, Sorin Antohi ş.a.). Dosariada a devenit practică publică generalizată în contextul în care „anticomuniştii” autocronici, în frunte cu Vladimir Tismăneanu, „au făcut istorie” din pseudocondamnarea comunismului, sub umbrela preşedintelui Traian Băsescu. „Intrarea în scenă a preşedintelui Traian Băsescu – ne avertizează Nicoleta Sălcudeanu –, începând cu anul 2006, declanşează, odată cu transferarea de către serviciile secrete de informaţii către CNSAS «partea substanţială deţinută de ele», un adevărat Jihad.” Observaţia arată, odată în plus, că „războiul civil” intern a fost instituţionalizat până în vârful piramidei politice româneşti, aspect iarăşi singularizant în fostele ţări comuniste, izomorfie de semn întors a fostelor practici bolşevice. S-⁠a creat o întreagă pătură de zeloşi delatori, militanţi „justiţiari” la diverse publicaţii şi posturi de televiziune, unii dintre ei, din nefericire, personalităţi de certă valoare: Mihnea Berindei, Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu, Horia-⁠Roman Patapievici, Ioan T. Morar, Mircea Mihăieş, Mirela Corlăţan, Germina Nagâţ, Dan C. Mihăilescu, Traian Ungureanu, Cătălin Avramescu, Dragoş Paul Aligică ş.a.

Extinzând perspectiva, o investigaţie a lui Paul Cernat1, consemnată de Nicoleta Sălcudeanu, argumentează că, finalmente, s-⁠a vizat însăşi compromiterea elitelor culturale româneşti, demers iarăşi similar cu cel al anilor ’50 din secolul trecut. Ceea ce evocă, inevitabil, atmosfera de legenda nigra care s-⁠a împăinjenit în jurul României, în ultimii şaizeci de ani, reizbucnită furibund după 1989, atât în interiorul ţării, cât şi pe mapamond. Un fenomen similar s-⁠a petrecut cu intelectualii din Basarabia, care au declanşat mişcarea de renaştere naţională. Cu mijloace nu mult diferite, aceştia au fost relativ uşor scoşi de pe scena vieţii publice dintre Prut şi Nistru, „compromişi”, marginalizaţi, instigaţi unii împotriva altora, ca în patria-⁠mamă. Instrumentele se cunosc. Delatorii şi impostorii nu pot suporta niciodată adevărul. Când Paul Goma a continuat să-⁠l spună, atât Monica Lovinescu, cât şi autocronicii de la Bucureşti n-⁠au putut să-⁠l suporte şi au declanşat linşajul mediatic, începând cu topirea cărţilor la Humanitas şi sfârşind cu luările de adio ale „prietenilor”. Când, în 2005, a apărut excepţionala confesiune întru adevăr a lui Adrian Marino, Viaţa unui om singur, războiul a devenit inevitabil, Marino apărând ca un răsfăţat al regimului comunist, de-⁠a dreptul execrabil. Când Nicolae Breban a publicat, în 2009, Trădarea criticii, carte augmentată şi de capodopera Singura cale, legenda neagră a prozatorului, întreţinută de Monica Lovinescu, a fost scoasă de la păstrat tot cu metodele dosariadei. Odată cu el, a căzut victimă şi Petru Romoşan, ca „pupilă” a maestrului! Când Cezar Ivănescu a subliniat influenţa nefastă asupra lui Marin Preda exercitată de unii „prieteni”, imediat rebelul a devenit „colaborator” al Securităţii, negăsind adevăr nici la USR, nici la preşedinţia republicii, grăbindu-⁠i-⁠se moartea.
Şi aceste când-⁠uri pot continua. Fiindcă, după 23 de ani de „libertate”, societatea românească este încă pradă unor polarizări devorante, departe de a fi vindecată de principiul lui Adolf.

Nota:
1. Paul Cernat, Deconspirarea scriitorilor, mod de întrebuinţare, în „Observator cultural”, nr. 580/2011.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Theodor Codreanu

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now