Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Stare de vrajbă

Stare de vrajbă

Şi a venit miracolul. Adus de Coronavirus. Mi‑a fost dat să aud, din nou, cuvinte ca solidaritate, unire, unitate, uniune, front comun. Întrebare: vocabule ca neam şi naţiune, considerate istovite, depăşite, retrograde, trebuie să răsune numai la vreme de revoluţie, de război, de pandemie?

O mai fi crescând vreun trifoi cu patru foi în România? Am ascultat duminică, 26 ianuarie 2020, recitalul Tudor Gheorghe, impresionant, tulburător, cutremurător: „Prea degeaba sânge, prea degeaba lacrimi”, prea degeaba ochi plânşi la moartea tinerilor decembrişti. Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste a dat cifra de 1116 morţi. Ucişi de evaporaţii terorişti, care au rănit şi 4089 de cetăţeni? Dintr‑o „ţară cu de toate”, lumea îşi ia lumea‑n cap. Avem 200.000 de chinezi în România şi peste un milion şi jumătate de români în Italia. Cui ce‑i pasă de masiva depopulare? Celor care nu‑şi urmăresc decât măruntul (dar multul) bine propriu? Nu‑s demni nici de înjurătura neamului, exclamă indignat menestrelul.

„Popoarele nu pier niciodată din cauza slăbirii inteligenţei, ci în urma slăbirii caracterului lor”, rostea profetic Al. Vaida‑Voevod (Problema frontierelor româneşti), liberal absolut. „Coloanele de susţinere” ale doctrinei liberale, care ar fi dus, după I.G. Duca, la realizarea progresului, erau: ordine, democraţie, naţionalism, armonie socială. Şi Duca vorbea nu în numele unui naţionalism strâmt, intolerant, izolaţionist, ci în numele unui naţionalism luminat, discreditat însă în zilele noastre ca îngust, caduc, antidemocratic, şovin. Într‑un interviu, Mircea Cărtărescu aşază naţionalismul lângă inerţie şi… corupţie. Or fi „iliberale” Cehia, Ungaria, Slovacia dacă îşi apără statul şi nu vor cedarea suveranităţii? O fi Polonia vulnerabilă la propaganda rusească dacă îşi apără frontierele?

Oamenii ţării liberali au fost cu toţii naţionalişti. Programul lui Duca de „refacere naţională” presupunea muncă încordată, cinste neîntreruptă, ordine deplină. Pentru ordine deplină a şi fost asasinat în 29 decembrie 1933, cu cinci gloanţe, de legionarul N. Constantinescu. Avea în buzunar 85 de lei şi, undeva, la ţară, 5 hectare de pământ. Atâta tot. Casă nu, nu avea, era chiriaş. Pentru a asigura „ordinea deplină” dorită, I.G. Duca scosese Garda de Fier din lupta electorală, cu tot cu uniforme, steaguri, adunări publice. Se pare că regele Carol II a ştiut de planul asasinatului din gara Sinaia. El, Carol II, l‑a chemat pe premier, de urgenţă, la palat.

De subliniat, că trebuie: deşi adversari politici, Ion G. Duca şi Take Ionescu se preţuiau reciproc, ba chiar s‑au susţinut la ceas greu. Or, urbanitatea lipseşte zilelor noastre. Din belşug avem altceva: orbanitate. Sub sloganul „Care pe care”, premierul liberal Ludovic III îşi dispreţuieşte adversarii pesedişti, dar îi introduce pe şest la guvernare (scrie presa). Asta o fi însemnând „avem ac de cojocul lor”, împărţirea ciolanului cu Ciolacu? La Iaşi, la statuia lui Cuza, i se pare că a fost huiduit de „vogorizi”. Cred că l‑ar fi admonestat şi Cocuţa Vogoride, adversara propriului soţ în problema Unirii Mici. Alt slogan electoral este „noi sau ei”. Care noi şi câţi ca ei? Lui Câţu, cât pe ce premier, îi aparţine cea mai mare nefăcută din istoria celor 30 de ani postsocialişti: sub pretext că se de‑fesenizează (cum să fie el votat, ca premier, de alde Olguţa Vasilescu şi de ai ei?; destul că l‑au votat pentru postul de ministru), la momentul critic fuge de răspunderea guvernării din linia întâi. Încrâncenarea lui Câţu, ura lui Orban pe „nesimţiţi”, dezbinarea marca Iohannis au adus ţara în criză majoră. Suntem – repet – de 30 de ani încoace în stare de vrajbă, ca să nu‑i spun bălăcăreală, porcăială. Petre Roman (acum „liberal văpsit”) era satisfăcut (atunci, în siaj Brucan) de demascarea partidelor istorice, Iliescu vedea „fazcişti” în participanţii la mitinguri anti FSN, PDSR, iar lui Iohannis nu‑i place rolul de „arbiter binefăcător” (Maurras). Numai element coeziv nu este, dimpotrivă, a adus deservicii ideii de unire, de unitate. Am un sentiment de deja vu, când îmi aud preşedintele de ţară vorbind despre „guvernul meu” şi refuzând propunerea unui guvern de uniune naţională. Şi îmi vine în minte metafora înţeleptului Arhimandrit Arsenie Papacioc: dacă lipseşte o za, lipseşte şi lanţul; fără o za, una singură, nu‑i lanţ.

Da, istoria se alcătuieşte acum nu din documente, ci din jocuri de imagine şi de imaginaţie, vizând unitatea naţională. Mai ales de Ziua Unirii, Mică sau Mare, re‑sentimentele unora contra celorlalţi dau în clocot. La Focşani, an curent, nu prea părea a se seca Milcovul dintr‑o sorbire, iar la Iaşi se desfăşura un concurs de aplauze şi de huiduieli, de s‑a simţit Ludovic Orban, în Piaţa Unirii, ca într‑o peluză de microbişti înrăiţi. Avem parte de „Lepădări şi Lapidări”, spre a formula ca regretatul intelectual de tip clasic C.D. Zeletin, evocând o zi de 1 Decembrie, 2011. Constata atunci că sintagma ţara noastră devenise, pentru vorbitori, ţara asta. În ce mă priveşte, am prins destul din deceniul când patriotismul era numai sovietic şi internaţionalismul numai proletar. Or, „umanitatea este oarbă fără naţionalitate”, ne atrage atenţia Ţuţea, citându‑l pe Somhart. Iar Petre Ţuţea e batjocorit de elita intello pentru naţionalismul său solid. Zigu Ornea, în cap cu Gherea, pesemne, a scris în România literară, nr. 3, 1993, despre Omul. Tratat de tipologie creştină, vol. I, apărut la Editura Timpul, 1992, că „valoarea acestui tratat filosofic este inexistentă”, aprobat de G. Liiceanu, care, într‑o emisiune TV din 30 iunie 1993, considera tratatul „nul filosofic”, plângându‑se că a murit de plictiseală după două pagini. Heidegger de Dâmboviţa nu l‑a plictisit, se vede treaba.

De multă vreme mi‑e clar că supără pe mulţi unitatea naţională, conştiinţa de unitate. Cârtitorii declară că imnul Deşteaptăte, române! e prea lung, prea greu de ţinut minte, că la întâi decembrie e prea frig… Cuza a fost batjocorit în fel şi chip ca „ofiţeraş muieratic”, în nesocotirea lui Kogălniceanu (discurs funebru la Ruginoasa: „Suntem datori să spunem că nu greşelile lui l‑au răsturnat, ci faptele lui mari”) şi Iorga. „Un om vrednic de legenda sa.” După abdicare, arhiva personală i‑a fost preluată de D.A. Sturdza, duşman declarat; abia în 1912 a ajuns la Biblioteca Academiei. Numai că Alexandru Ioan Cuza a putut spune, în 1861: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”. „Ofiţeraş muieratic”? Ar trebui respectat măcar pentru că a restituit României a cincea parte a teritoriului „uzurpată de călugări străini”, în formularea sa; un milion de clăcaşi au devenit un milion de proprietari. Carol I, bine sfătuit de Brătianu, i‑a continuat reformele. La noi, singura moştenire e „greaua moştenire” a guvernării precedente, războiul româno‑român, singura legătură continuă între partide politice fiind negarea celuilalt, singura doctrină aplicată fiind desfiinţarea celuilalt, de parcă ne‑am pregăti pentru Res Idiotica (precizare: grecescul idiotes nu înseamnă idiot, ci individ privat), altfel spus, pentru Brave New Word, o lume „post‑umană” ce oferă entertainment, blog şi vlog, şi unde patria, biserica, tradiţia, familia creştină nu‑şi au rostul. Cel mai repede vor ajunge acolo, în New Word, cei reîntrupaţi ca democraţi progresişti (versus conservatori), sugând din doctrina marxist‑engelsistă. Nu susţinea Marx, secondat de Engels, victoria împotriva etniilor? La fel, neo‑marxiştii, care‑l consideră model. În Rusia lui Ilici, a fost introdus prin decret ordinul să nu mai bată clopotele. Sunetul clopotelor – interzis! Cât despre Stalin (Iuliu Maniu a murit în 5 februarie ’53, la Sighet, nu a prins moartea lui Stalin; nici Steinhardt, plecat în ’89, n‑a prins căderea lui Ceauşescu), a tipărit cu cinism revista Bezboşnic, Ateul, pe hârtia confiscată de la Patriarhie.

Mi‑aş dori să nu mai aud imposibila sintagmă naţional‑comunism. Un contraargument, doar unul din multe: Direcţia Monumentelor Istorice, înfiinţată în 1892, a fost desfiinţată în 1977, în plină „iepocă” de „înfăptuiri măreţe”. În 1874, funcţiona Comisiunea Monumentelor Istorice, luând fiinţă prin decret regal. Ce avea de făcut? Să îngrijească, să conserve, să restaureze relicvele trecutului. Concomitent, să le studieze. Din Comisiune: Iorga, Dimitrie Onciul, Vasile Pîrvan, Ion Kalideru… După al Doilea Război, documentele au fost dispersate, manualul unic al lui Roller era literă de lege. Trebuia revizuită apoi istoria ad usum Delphini, Ceauşescu, iar acum ordinul pare a fi: faire table rase. Şcoala şterge tabla (tabula rasa e comandă veche, din De anima lui Aristot). Aşadar, tabla şcolarului e ştearsă, iar când nu e ştearsă se prezintă povestioara, ficţiunea, drept adevăr istoric. Elevilor li se bagă‑n cap că nu‑s importante vechimea, starea pe loc, apărarea locului. Carpe diem! Prezent etern fără trecut, tinereţe fără bătrâneţe şi alte păguboase iluzii din aceeaşi sorginte marxist‑engelsistă. Cui îi pasă de vechiul Tomis? Se construieşte răzbit peste 8 situri arheologice, unele din secolul IV înainte de Hristos. Interesează necropola sciţilor dacă osemintele sunt puse sub folie de plastic, iar folia e luată de vânt?

În spectacolul‑bocet al menestrelului Tudor Gheorghe, în triadă (Degeaba, Tot degeaba, Degeaba 30), a răsunat distihul: „Doamne, fă, dacă se poate, să nu fure nimeni timp de‑un an/ În această ţară cu de toate şi vom face rai din Bărăgan”. Da, degeaba. Trăim „în ţara din care se ia totul şi nu se pune‑n loc nimic”. A venit peste noi Marea Reformă a lui Petre Roman, premierul partidului rozelor şi prognozelor false, consiliat de personajul‑cheie al tranziţiei, Silviu Brucan; au urmat cei 15.000 de specialişti ai lui Emil (Eminescu ar fi numit‑o „selecţie socială negativă”), apoi marele vânzător Băsescu (15 vapoare pe 15 dolari)… Tranziţia a fost mereu destructurantă a economiei, prin ordonanţele lui Stolo, sub guvernare ciorbescă, bocescă, dancileză… Se pregăteşte una turcană, după cele ludovice? Salvatoare ar fi: simţ de răspundere, autoritate, ca‑rac‑ter. Între partide: controverse rezonabile, nu jigniri, injurii ca expresia telectuală „# muiepsd”.

Nu, n‑am nici un răspuns optimist privind viitorul ţării, pentru că forţa ocupantă colonizatoare e puternică, iar cozile de topor – multe. România stă şi aşteaptă să mai crească un trifoi cu patru foi din pământul ei. Numai norocul va face imposibilul posibil.

N.B. Şi a venit miracolul. Adus de Coronavirus. Mi‑a fost dat să aud, din nou, cuvinte ca solidaritate, unire, unitate, uniune, front comun. Întrebare: vocabule ca neam şi naţiune, considerate istovite, depăşite, retrograde, trebuie să răsune numai la vreme de revoluţie, de război, de pandemie?

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest