Contemporanul » Polemice » Oamenii naţiunii

Oamenii naţiunii

De la Marx cetire: „Muncitorii nu au patrie”, nici globalizanţii; pentru o Europă a naţiunilor se preocupă oamenii cu scaun la cap, apărători ai fibrei etnice…

Cartea lui Ioan Adam, cu titlu clar şi precis, Panteon regăsit. O galerie ilustrată a oamenilor politici români, ajunsă la a doua ediţie în Bibliotheca Târgovişte, 2018, revăzută şi extinsă, cu texte prezentate, adnotate şi bibliografie adusă la zi, este cu adevărat „carte de învăţătură”, cum scrie în prefaţă un istoric sincer, regretatul Florin Constantiniu, absolutamente necesară în haosmosul actual. Este o Întâlnire cu trecutulca regăsire cu noi înşine, aşa cum intitulează Petru Ursache un capitol al dramaticei sale cărţi, Istorie, genocid, etnocid. Şi a avut de ce să facă asta: traversăm vremi tulburi, de mistificare a istoriei. Îmi aduc aminte că, într‑o emisiune din 7 februarie 2000, Punct şi de la capăt, de Cătălin Ţîrlea, o profesoară lupta pentru cuvântul naţional, scos din manualul de română (care dintre ele nu mai ştiu, vocabula apărea o singură dată, la pagina 22, însă deranja). Urma de negociat prezenţa lui Eminescu în acelaşi manual. Eugen Simion, în aceeaşi emisiune, sublinia că, în manualele de istorie, se uzează de sintagma conştiinţă identitară în loc de conştiinţă naţională şi se întreba de ce mitul a devenit „cuvânt ruşinos”. Ştim de ce. Mai-marii zilelor noastre n‑au nevoie de jertfă de sine şi diminuează cât pot jertfa eroilor. Ne spun să nu ne mai gândim la eroi, ca să nu rămânem în trecut. Asta‑i noua filosofie… politică! Iar caracterele precare sunt intens distructive, mai totdeauna.

L‑am auzit de curând, în emisiunea Ora regelui (16 nov. 2019), pe Adrian Buga, critic şi istoric de artă, prezentând o colecţie din palatul regal (mi‑a plăcut tabloul cu conturul României, având în miez un fagure de miere; mai puţin varianta conturului având în mijloc nasturi; aluzie la graniţele descheiate?). A. Buga părea temător (antipatica political correctness nu‑i dădea pace) că vom zâmbi când îl vom auzi vorbind despre pământ, ţară, istoria noastră. N‑am zâmbit. Sunt sigură că n‑ar fi zâmbit ironic nici oamenii ţării din Panteonul lui Ioan Adam: Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion C. Brătianu, Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Iorga, Ion Mihalache, şi alţii, şi alţii, cu toţii uniţi în cuget şi‑n simţiri pentru statul naţional, idee considerată acum vetustă, deloc pe placul constructului UE. Patriotismul nu‑i sentiment caduc pentru oamenii de stat cu grea răspundere naţională, care cred, ca Mihail Kogălniceanu, „în stela României”. Comparaţi: Ionel Brătianu cu Roman, Stolojan, Văcăroiu, Ciorbea, Radu Vasile, Boc, Cioloş, Timofte, Dăncilă, Orban… Roman le‑a arătat românilor buzunarele goale pentru ei; Ciorbea le‑a oferit reformă pe pâine (în politica dâmboviţeană, cuvântul promis rimează – banal – cu compromis).

Devotamentul celor care au făcut istorie e foarte departe de clasa politică a zilelor noastre, care se simte ca‑n raiul lui Budai‑Deleanu: „O, ce sântă şi bună tocmeală!/ mânci cât vrei şi bei făr‑osteneală”. Sub Băsescu, urarea „Să trăiţi bine!” devenise mirare: Mai trăiţi?

„Ce aţi făcut în ultimii cinci ani?, o întrebare a ziarului „România liberă”, n‑o mai punem. Cum ar răspunde realesul nostru la asta? În loc de un lamento continuu privind moştenirea grea, în normele normale ale guvernanţilor ar trebui să intre dictonul lui I. C. Brătianu: „Voieşte şi vei putea”.

De la Marx cetire: „Muncitorii nu au patrie”, nici globalizanţii; pentru o Europă a naţiunilor se preocupă oamenii cu scaun la cap, apărători ai fibrei etnice. Nicolae Breban nu conteneşte să ne spună că Europa e frumoasă prin naţiunile ei, că suntem o naţiune inteligentă, dotată pentru democraţie. În acelaşi spirit al adevărului, istoricul Aurel‑Ioan Pop: impasul constructului european poate fi depăşit numai prin simbioza dintre specific etnic şi universalism european, nicidecum prin a spune „Adio diferenţei!” dintre culturi. La fel, teologul Radu Preda, care ne avertizează că se atacă nu altceva decât „conştiinţa istorică de sine a statului şi, în sens lărgit, a societăţii.”

Pilonii României, Biserica, Şcoala, Familia creştină, Limba română, se degradează, iar noi asistăm la distrugerea lor. Ne vom dumiri, în fine? Inflexibilul machedon Dimitrie Bolintineanu n‑a rămas impasibil la Nepăsarea de religie, de patrie şi de dreptate la români, eseu din 1869, considerat de Ioan Adam „testament civic”. Povesteşte Duiliu Zamfirescu o faptă a ministrului Cultelor din celebrul cabinet Kogălniceanu. Aflând, în timp ce se îmbrăca să plece la treabă, că un subaltern al său i‑a dus lui Cuza, pentru a‑l semna, un decret prin care se făcea o nedreptate, Bolintineanu a dat fuga la Palat aşa cum era, să‑l oprească pe Vodă: „Stăi, Măria Ta!”. Era numai în ciorapi. Domnul Cuza a râs şi n‑a iscălit decretul.

Ioan Adam a ales între îndemnul „Somn uşor, Memorie!” pe celălalt, opus: „Deşteaptă‑te, române!”. A intrat în documente de arhivă ca să scoată la iveală istorie netrucată, acum, când istoria a devenit poveste, ficţiune. Nici Roller n‑a ajuns la performanţa lui Boia, de rescriere în fals a istoriei românilor, aşa cum demonstrează academnul (e vocabula lui Paul Goma, punând accent pe demn) Ioan-Aurel Pop.

Întâi decembrie se preschimbă într‑un soi de zi antinaţională dacă nu i se acordă atenţia cuvenită veteranului de război Emil Viţeleanu, de 101 ani, care a luptat la Oarba de Mureş, între 17 septembrie şi 5 octombrie 1944, când au murit 11 mii de soldaţi români; Moş Şomlea, la 103 ani, a fost supravieţuitor al Oarbei, îngropat de viu, atunci, de obuze, a fost îngropat, în septembrie 2019, fără onoruri militare. Oana Roman, în schimb, ocupă ecrane TV ca să ne spună: „Tata a pus ziua naţională la întâi decembrie. Eu eram în Franţa”. În acel 1 decembrie ’90, când fata lu’ tata se afla în Hexagon de teama protestatarilor, Coposu era huiduit la Alba Iulia, iar Roman se arăta zâmbitor‑satisfăcut de huiduieli. Ca în mai, acelaşi an, Iliescu să fie ales cu 85 la sută.

Să ne relaxăm, cum ne cere Adelin Petrişor la TVR1? Staţi mai relaxaţi şi admiraţi‑o pe doamna Turcan, fostă pedistă, vicepreş. de guvern liberal, cum a lansat moda panglicii late tricolore peste palton; la paradă, lângă Arcul de Triumf, gen. Coldea a fost văzut cu capul acoperit de pălărie şi fără stele pe umeri.

Emil Constantinescu, preocupat de pietrele lui de geolog, n‑a pus cum trebuia piatra la hotar, împingând Bucovina de Nord în Ucraina; toţi preşedinţii au intrat la tocmeală cu UDMR, drapelul atârnă în bernă, iar Avram Iancu a fost spânzurat simbolic de un păpuşar rămas nesancţionat. Românii – culmea toleranţei – au dat voturi pentru UDMR la europarlamentare, în localităţi fără picior de ungur. Ca Vaslui. Iar Maricel Popa, preş. Consiliului Judeţean Iaşi, a crezut că face în discurs o aluzie livrescă: „de la Nisa pân’ la Tisa”, statornicind hotarele altei hărţi decât cea pe care şi‑a propus‑o Ion C. Brătianu. „Vizirul” l‑a inspirat pe Eminescu pentru „De la Tisa pân’ la Nistru”, iar Carol I s‑a aplecat peste sicriu şi i‑a sărutat mâna. Spre ştiinţa domnului Maricel Popa, înainte de Eminescu (v. Doina, tipărită de „Convorbiri literare” la 1 iulie 1833; v. şi Doina, ediţie îngrijită de Magda Ursache şi Petru Ursache, Studiu introductiv de Petru Ursache, Editura Timpul, Iaşi, 2000), Dimitrie Bolintineanu scrisese un poem intitulat De la Tisa pân’ la mare, publicat în „Atheneul roman”, nr. 10‑11, martie‑aprilie, 1867: „De la Tisa pân’ la mare/ E pământ tot strămoşesc; /Este‑o limbă, ‑o cugetare, /Este‑un suflet românesc.”

Ioan Adam e şi numismat. A‑şi da arama pe faţă, la origine, a fost expresie… monetară. Moneda de argint numită aspru nou îşi dădea arama pe faţă: metalul prost, ieftin; paraua (chioară) a lui Soliman al II‑lea (v. reforma monetară de la 1687) era, chipurile, de argint, de unde zicala despre omul care nu face nici cât o para emisă de calpuzani.

Populaţia, cu creierul şters de doctrina comunistă, dar şi de parale „graţie” lui Stolojan şi alinierii leului la cele mai slabe animale, i‑a putut crede „reciclaţi” capitalist pe premieri: pe „dragă Stolo” şi pe Don Pedro, văpsit tot liberal. Stăteam la coadă ca să cumpărăm nu cartofi, ci noroi cu cartofi, nu gheare, ci gheare şi copite, nu cafea, ci nechezol, în timp ce propagandistul din os sovietic mărturisea că trăia „din vânat” (de vânt) şi că se ducea deseori în Hexagon, să se alimenteze. Sub el a început devalizarea coloşilor industriali, vânduţi pe un dolar sau la metru pătrat (suprafaţă pentru malluri). De exportat exportăm copii şi importăm imigranţi rătăciţi prin Mediterana, pentru a fi apreciaţi de Bruxelles. Fabricile au fost dezafectate, ca oamenii să‑şi ia lumea în cap, părăsind părinţi, copii, ţară. Jertfă pe câmpul de luptă? Pe care câmp? Pe câmpul de roşii, unde un român a murit de extenuare, în vară. Plecase pentru a‑şi ajuta soţia rămasă în România, grav bolnavă.

Ioan Adam aduce în antologia sa exemplul destinelor exemplare ale celor care şi‑au iubit ţara sincer, dezinteresat. Rebelul C.A. Rosetti (volumul începe cu biografia sa) a fost arestat după Dealul Spirii şi dus pe Dunăre într‑o ghimie turcă, de unde a avut norocul să evadeze. A murit datornic, banii fiindu‑i mâncaţi de tipografie. Sicriul a fost dus la groapă într‑o biată căruţă cu doi cai şi cu un singur preot de mir. Dimitrie Bolintineanu, şi el arestat de turci ca revoluţionar paşoptist, alături de Bălcescu, C.A. Rosetti, cei doi Goleşti, a murit sărac. Ştiţi vreun ministru de Externe postsocialist care să vieţuiască modest?

Titel‑Petrescu (care încheie Panteonul) a fost înmormântat la Belu, într‑un loc de veci împrumutat sau împrumutat pe veci. Ion Mihalache n‑are nici mormânt.

Din os boieresc, C.A. Rosetti nu i‑a plăcut pe boieri, i‑a iubit pe „sătiani” şi s‑a vrut ascultat „cu inima” de români. A luptat pentru Unirea cu Moldova, în „Pruncul Român”. Kogălniceanu a putut renunţa la tron pentru Cuza (Băsescu a vărsat o lacrimă pentru „dragă Stolo” şi l‑a ras). Aproape de moarte, omul din Cogâlnic şi‑a revendicat meritul de a fi introdus în franceză cuvintele Roumain şi Roumanie (don Pedro Roman a permis confuzia român – rrom, româncă‑romincă, de‑ţi vine să‑i scrii numele cu dublu r: Rroman.

Apelul la patriotism de zi întâi, zi naţională, e luat în râs. Şi de ce s‑o fi corijat versul vechiului cântec patriotic Treceţi, batalioane române, Carpaţii? În loc de „cu inima la trecători”, se aude „cu inima la tricolor”. Să nu supărăm UDMR, cumva, în anul Trianonului sau să nu‑i mai răsplătim pe eroi cu un minim respect? „Presăraţi pe‑a lor morminte ale laurilor foi” o fi un gest vetust, iar istoria „o disciplină moartă”, care nu învaţă nimic pe nimeni, cum opina chiar un istoric, Zoe Petre, consilieră a preşedintelui Emil Constantinescu?

Ioan Adam vede istoria „factor de renaştere, de fortificare a construcţiei naţionale, un imbold la acţiune”, în linia Kogălniceanu. Doar în ficţiune dictează prozatorul; în istorie dictează documentul. „Jurnaluri pot aduna personalităţi; în tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevăr”, a spus Kogălniceanu în Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană (24 noiembrie 1843, vă rog!). Clădirea‑emblemă a fost pusă la pământ în iunie 1963, sub pretextul sistematizării: bolşeo‑comuniştii aliniau nu numai străzi, ci şi istoria naţională. Inserând în antologia sa discursul, Ioan Adam ne aduce în minte crezul lui Kogălniceanu: că, după Biblie, istoria „trebuie să fie şi a fost totdeauna cartea de căpetenie a popoarelor şi a fieştecărui om îndeosebi, pentru că fieştecare stare, fieştecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învăţătură la neştiinţa sa, îndemn la slavă şi la fapta bună.”

E şi imperativul acad. Ioan‑Aurel Pop: de a opri atentatul la fiinţa etnică şi la valorile ei, elogiind spiritul de jertfă al românilor, dat de părinţii din părinţi. Într‑o aulă în vibraţie (a Bibliotecii „M. Eminescu” din Iaşi), l‑am auzit vorbind despre momentele de glorie ale istoriei, despre marele moldav Ştefan cel Mare şi mi‑am spus că nu‑i totul pierdut: câtă vreme istoria nu trece, pe‑aici nu se trece. Prin magia cuvântului, preşedintele Academiei a făcut ca distanţa dintre oamenii mari şi noi să se micşoreze. Aş vrea să trăiesc în trecutul său, în România mare a românilor mari, nu în prezentul celor opinând că sunt doar imaginare calităţile etniei şi că bătăliile pierdute arată „nimicnicia poporului român”.Plecând de la rezultatele testului PISA, internetul zbârnâie de acuze la adresa întâiului for al culturii, Academia Română, vinovată că ar fi „frână” a progresului, pe motiv că propune cultivarea identităţii naţionale prin studiul istoriei. O fi asta „conservatorism social” modelul clasic? Atunci nu strică puţin conservatorism. Mircea Platon, care a predat la universităţi din SUA şi din Canada, dar s‑a întors Iaşi ca să‑şi şcolească în România copiii, spune în ziarul „Lumina”, 6 oct. 2019: „ Revenirea la învăţământul de tip clasic este soluţia pentru ca şcoala românească să intre pe făgaşul normal, astfel încât să reuşim să ne cultivăm singuri inteligenţa de care avem nevoie pentru a funcţiona ca naţiune, ca ţară.” Ai IQ, ai parte!

Cu timp şi muncă, Ioan Adam regăseşte şi restituie Panteonul, o „carte de învăţătură” de pus la îndemâna celor care nu mai diferenţiază, ca Winston Churchill, între om de stat şi politician. Dotarea politicienilor, încă din primele zile ale anului 2020, cu volumul lui Ioan Adam ar costa mai puţin decât salariile consilierilor, cu siguranţă.

Iaşi, decembrie, 2019

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest