Culturile se recomandă ca nişte unităţi de viaţă în care trăieşte ascuns un suflet propriu care le hotărăşte soarta, potrivit cu exigenţele unei legi de o valabilitate universală…
Ce este Europa? Cum o putem defini? Iată nişte întrebări care după ce au reţinut spirite dintre cele mai alese ale culturii europene comportă şi nişte răspunsuri foarte diferite, în funcţie de punctul de vedere adoptat de fiecare respondent. Astfel, putem determina Europa ca fiind, în primul rând, istoria sa, dar şi geografia şi etnologia ei sau economia ei, sau chiar demografia, clima ori vegetaţia sa. Şi dincolo de acestea, punctele de vedere se pot multiplica în continuare. Pentru un gânditor însă, indiferent de direcţia sa de gândire, Europa trebuie să se definească, în primă şi în ultimă instanţă, prin cultura sa spirituală, în cadrul căreia se impune într‑un mod cu totul excepţional filosofia, în calitate de conştiinţă de sine a respectivei culturi. Ideea comună, pe care o întâlnim la toţi cei care au abordat problema definirii Europei din perspectivă culturală, este cea a originii realităţii spirituale pe care o numim Europa din fenomenul antic grec. Cu sublinierea acestei continuităţi s‑a pus în evidenţă şi dimensiunea predominant istorică a ceea ce ne‑am obişnuit să considerăm conştiinţa culturală europeană.
La fel ca atâţia mari gânditori care formează elita tradiţiei filosofice europene, Constantin Noica nu a ocolit nici el un răspuns la problema devenită cu timpul tot mai presantă: ce este Europa – ti estin Europa – întrebarea care vizează însăşi esenţa europenităţii, cea care îi determină cariera sa istorică. Problema l‑a preocupat pe Constantin Noica mai ales în anii încărcaţi de răspunderi pentru o filosofie lucidă şi realistă a anilor dominaţi de multiple îngrijorări şi incertitudini de tot felul, dar mai ales de natura politică, de după al Doilea Război Mondial, când Europa s‑a frânt în două părţi adverse. Atunci, o parte a Europei, cea apuseană, o abandonează pe cealaltă, cea răsăriteană, în braţele unei arbitrare şi barbare dictaturi a comunismului sovietic. Abia în aceste condiţii de o rară duritate istorică întrebarea – încotro Europa – îşi dobândeşte întreaga sa rezonanţă tragică.
***
Îngrijorarea greu de controlat în faţa destinului istoric al Europei, implacabil ca orice destin, şi‑a găsit imediat „clasicii” cu care C. Noica va intra într‑o polemică directă. Este vorba de celebra lucrare a lui Oswald Spengler, „Declinul Europei” (Der Untergang des Abendlandes – I – 1922; II – 1923), şi de cunoscutul filosof rus Nicolai Berdiaev cu la fel de cunoscuta – „Un nou ev mediu” (1924). Interesant de reţinut că aceste lucrări apar într‑o succesiune anuală, ceea ce confirmă existenţa unei stări de spirit comune, începând chiar din primii ani ai deceniului trei din secolul trecut, pe care o putem numi pan‑europeană. C. Noica va aborda problema destinului istoric al Europei, ca un adevărat filosof, din perspectiva pe care o deschide o analiză amănunţită, anatomică, dar şi fiziologică, dacă le putem spune astfel, a culturii sale spirituale. Dar spre deosebire de înaintaşii săi, care au alunecat în capcana unui pesimism iremediabil, încărcat de grele consecinţe, gânditorul român înzestrat în această privinţă cu un anume riguros optimism reuşeşte să ocolească sentimentul dezolant al sfârşitului Europei. Consideraţiile dezvoltate de Constantin Noica, deosebit de pătrunzătoare, pleacă din recunoaşterea caracterului excepţional al culturii europene în contextul celorlalte culturi ale lumii.
Cultura europeană se impune, după C. Noica, prin extraordinara sa vitalitate, atestată nu neapărat de vechimea şi durata ei – există astăzi în lume culturi la fel de vechi sau poate chiar mai vechi decât cea europeană. Vitalitatea la care ne referim nu înseamnă, în primul rând, capacitatea sa de a se reînnoi, producând mereu conţinuturi şi forme spirituale noi. Vitalitatea sa superioară este dată de caracterul ei universal înţeles ca priceperea sa fără egal de a prelua şi prelucra tot ce au dat viabil în patrimonial lor alte culturi, pentru a le conserva şi a le transmite apoi mai departe. Prin aceasta Europa propune un model european de cultură pe care îl poate oferi ca exemplu, în spaţiu şi în timp, chiar dacă s‑ar putea întâmpla ca ea să nu mai existe. Pentru cultura europeană, a avea un viitor în faţă înseamnă şi faptul de a putea propune un model cultural universal sub semnul asigurator al universabilităţii logosului. „Dacă ar dispărea cultura europeană – notează Constantin Noica – încă ar putea supravieţui ceva din ea: modelul pe care l‑a dat lumii istorice. El ar apărea drept conştiinţa de sine a oricărei alte culturi depline – în cazul că ar mai fi vreuna” C. Noica – „Modelul cultural europeran”, Bucureşti; Humanitas, 1993, p. 27.
A vorbi de un destin al Europei înseamnă a‑i acorda şi şansa unui viitor, întrucât destinul trebuie înţeles nu doar ca ceva care priveşte trecutul sau prezentul, ci are în vedere şi viitorul, poate mai mult ca orice viitorul. Europa este pământul consacrat unui destin special. El va fi locul sfârşitului; vorbind în termenii hegelieni ai filosofiei istoriei, soarele istoriei răsărit în Morgenlande (Asia), urmându‑şi cursul inexorabil, va apune definitiv în Abendlande (Europa), fără a mai putea răsări din nou în altă parte. Aici este tărâmul sfârşitului istoriei.
***
Îngrijorarea pentru soarta istorică a culturii europene a primit o tratare şi o dezvoltare sistematică în marea construcţie, pe care am pomenit‑o deja, a lui Oswald Spengler. Ideile sale au avut un răsunet extraordinar în plan european, dar au provocat ecouri aprinse şi în planul gândirii româneşti (L. Blaga, T. Vianu, M. Florian, N. Bagdasar etc). Pornind de la o analiză amănunţită, de un întins orizont teoretic, prin celebra sa carte, Spengler a pus primul în faţa conştiinţei europene, într‑un mod documentat, posibilitatea ca Europa să se îndrepte către un declin care îi va provoca şi sfârşitul. Occcidentul european se află într‑un amurg ce prevesteşte noaptea post-istoriei. Conform concepţiei sale organiciste culturile se recomandă ca nişte unităţi de viaţă în care trăieşte ascuns un suflet propriu care le hotărăşte soarta, potrivit cu exigenţele unei legi de o valabilitate universală. Urmând îndemnul ei secret, Europa a crescut către faza cea mai înaltă, dar şi ultimă a unei culturi superioare pentru ca în final să eşueze în etapa ultimă pentru orice cultură a civilizaţiei. Civilizaţia în perspectivă spengleriană marchează moartea de neocolit a oricărei culturi. În logica acestei viziuni a culturilor concepute ca organisme de viaţă, acestea sunt destinate morţii ca tot ceea ce este viaţă. Traseul istoric al oricărei culturi se încheie într‑un punct final în care se produce dispariţia sa. Pentru cultura europeană, lasă Constantin Noica să se înţeleagă aceasta, la fel ca pentru atâţia gânditori înaintea lui sau contemporani cu el, procesul acesta a şi început, ba chiar după unele semne este chiar în plină derulare. O susţinea şi maestrul său german, Martin Heidegger. Situaţia aceasta pare să ţină chiar de natura spiritului european. Mişcându‑se într‑un orizont spaţial şi temporal conceput faustic ca infinit, spiritul european nu se va declara niciodată mulţumit de el însuşi; întotdeauna va găsi un loc şi pentru strădaniile sale de mai mult. Împrejurarea aceasta însă constituie şi o piedică în calea risipirii de sine. În strădania sa nesfârşită stă pentru Europa şi secretul posibilităţii sale de a se salva, confirmând parcă vorbele marelui Goethe – „Cine cu zel s‑a străduit/Poate să fie mântuit” (Faust – trad. L. Blaga) Goethe – Faust – „Wer immer strebend sich bemuht/Den kennen wir erlosen”.
Spengler şi‑a consolidat celebritatea prin concepţia privind caracteristica dominant faustiană a culturii europene, admisă de marea majoritate a literaturii apărute în jurul temei – „Faust este portretul unei întregi culturi” (O. Spengler – „Der Untergang des Abendlandes” – Dusseldorf, AlbatrosVerlag f. a. p. 136 „Faust ist das Portrat einner ganzern kultur”).
Caracteristica aceasta l‑a revoltat pe Constantin Noica – ea este una superficială prin care problema destinului european a fost fixată într‑un penibil determinism cultural. „Fausticul lui a desfigurat aproape miracolul goethean” (C. Noica).
Vasile Muscă
