Din ultimul număr:
Contemporanul » (Con)texte » Radiografiile unei civilizaţii

Radiografiile unei civilizaţii

Stilul său iconic, de imitare a obiectului de studiu, împrumută din retorica maestrului disimularea, ironia…

Cine răsfoieşte paginile ziarelor interbelice e uimit de actualitatea maladiilor sociale, dintre care unele fac obiectul atacului pamfletar al câte unui editorialist, ca şi de revelaţia existenţei unor constante ale caracterului naţional, pe care aveam tendinţa să le atribuim efectului distorsionant al succesivelor dictaturi ale secolului trecut, culminând cu cea proletară.

În paginile ziarului Universul din 1936, de exemplu, ziua de naştere a directorului, Stelian Popescu, devine prilejul manifestării unui cult al personalităţii, cele două pagini de mesaje din toată ţară rivalizând cu adeziunile silite ale Epocii de Aur. Dacă s‑ar înlocui „adresantul” cu Nicolae Ceauşescu, suntem convinşi că nimeni nu şi‑ar da seama.

Familiare ar fi şi comentariile lui Mircea Eliade privitoare la seninătatea clasei politice când venea vorba de perioada de sfârşit a războiului, amestecul toxic de compromisuri, corupţie, trădare din care se născuse şi împotriva căruia nimeni nu îndreptase vreodată săgeţile spiritului critic, cu atât mai puţin o instrumentare a unui caz în justiţie.

Trase la indigou sunt mai ales constatările pline de amărăciune ale lui Eliade într‑un articol despre Haig Acterian, că nimeni nu pare să aibă nevoie în România de puţinii profesionişti cu studii tehnice, principii morale şi entuzismul de a crea ceva de valoare: „Este inutil să munceşti, este inutil să crezi în ceva, este inutil orice entuziasm, orice sacrificiu – dacă faptele tale nu implică şi puţin lichelism […] Poţi fi oricât de destoinic şi oricât de muncitor, porţile Universităţii nu‑ţi vor fi deschise dacă nu te obişnuieşti să porţi geanta maestrului, să‑l linguşeşti, să faci pe agentul de informaţie şi de cancanuri faţă de el […] Ştiţi, în cultura românească nu se poate face nimic dacă «nu eşti omul» cuiva, de obicei un mare personaj politic: «Omul lui M», «omul lui W», «omul lui F» etc.”.

Haig Acterian şi Dan Botta, cărora societatea nu le găsea vreun rost, s‑au regăsit după război în personalităţi cu energii suficiente pentru carieră independentă, dar care nu au fost valorificate şi în cadru academic unde le era locul: Lucian Blaga, Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Cezar Baltag…

Absolvent a trei facultăţi – filologie, ziaristică şi teatru –, Gelu Negrea s‑a remarcat, primind şi prestigioase premii, mai ales prin exegezele operei lui Caragiale. Stilul său iconic, de imitare a obiectului de studiu, împrumută din retorica maestrului disimularea, ironia, brusca schimbare de registru, de la preţios la clişeu şi lejeritate colocvială. În publicistică, acest stil maschează un admirabil exerciţiu de filosofie a instituţiilor – politică, juridică, şcoală, religie – a cărei concluzie este existenţa unei grave crize a civilizaţiei româneşti în perioada postdecembristă. Adunate într‑un volum care a apărut la începutul acestui an la Editura Biscara, cu titlul Ronduri de zi. Însemnări, articolele lui Gelu Negrea deplâng incultura instituţională care împrumută întregii societăţi un aer spectral, o existenţă aproximativă şubrezită de lipsa de întemeiere în nomos: „De aproape un sfert de veac trăim în Ţara Ca Şi Când: Ca şi când pe aceste meleaguri s‑ar fi întâmplat o revoluţie sau ceva asemănător; […] Ca şi când am fi membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene şi ai NATO; Ca şi cum pluripartitismul ar fi adus pe eşichierul politic autohton câteva formaţiuni politice veritabile, preocupate cât de cât măcar de ceea ce se cheamă interes naţional, iar nu câteva găşti de afacerişti veroşi, puşi pe pricopseală, lipsiţi de cel mai elementar bun simţ civic…” Gelu Negrea compară actuala clasă politică, preocupată de maşini, lux şi vacanţe, cu cei care, înainte de ultimul război, aveau ca ideal cultura, intrând în istorie prin uriaşe donaţii de cărţi bibliotecilor locale, cum a fost cazul mehedinţenilor Ioan G. Bibicescu şi Teodor Costescu. În prezent, nu numai că nu mai face nimeni donaţii, dar a fost furat mobilierul de patrimoniu…

Se recurge cu efect la antiteză şi în tabloul apocaliptic schiţat în cazul presei: „De douăzeci şi ceva de ani, jurnalismul din România se degradează progresiv şi iremediabil, iar în televiziune acest lucru este mai evident decât oriunde. Nu mai dispunem de profesionişti media capabili să transmită onest o informaţie oricât de banală, să articuleze un comentariu prob, aplicat, la obiect, să formuleze o apreciere corectă asupra unui fenomen, să relateze expresiv un fapt, o întâmplare ori să deseneze convingător geometria unei situaţii. Avem, în schimb, din belşug pamfletari, analişti, procurori cu microfoane care vânează pretutindeni infractori şi infracţiuni, care trăiesc doar în regim de excepţionalitate artizanală, de – scuzaţi barbarismul! – incendiaritate retorică…”

În acest context, Gelu Negrea reînnoadă o tradiţie de care se leagă numele lui Coposu, Eliade sau Batzaria, a depăşirii interesului pentru faptul divers şi a speculaţiei în jurul culturii disciplinare care s‑ar cuveni să însoţească practicile instituţionale. Faptul divers devine astfel simptom al disfuncţionalităţii sistemelor sociale. Ce semnificaţie are codificarea calomniei şi insultei „scoase de sub incidenţa legii penale pe vremea ministeriatului la Justiţie al Monicăi Macovei” şi care, în legislaţia statelor civilizate, corespund la trei infracţiuni distincte, dacă nu respectarea „dreptului la demnitate şi dreptului la imagine al oricărui om, fie el persoană publică sau privată”? Perceptul iluministului Voltaire – mai bine să scape un vinovat decât să fie condamnat un inocent –, este inversat: „Intrat cu capul înainte sub zodia poliţienească a infernalei sintagme «suspiciune rezonabilă» (?!?), frumosul imperativ de odinioară a fost răsturnat cu capul în jos precum dialectica lui Hegel, ajungând să sune, în zilele noastre libere (cât mai sunt aşa!) în următorul chip: „Mai bine să fie pedepsiţi o mie de nevinovaţi decât să rămână nepedepsit un singur vinovat!”.

Spre deosebire de predecesorii interbelici, însă, Gelu Negrea onorează spiritul ludic al timpului exersând inspirate pasaje de discurs indirect liber: „[Codul penal] lansat pe piaţa ideilor în delir de Traian Băsescu: în 2014, justiţia trebuie să câştige bătălia cu politicul. Păi, s‑o câştige – chiar la scor de forfait dacă se poate – fiindcă nimeni altcineva decât politicienii i‑au pus în mâini cucoanei legate la ochi toate armele necesare, plus muniţia cuvenită pentru a face cam tot ce vor muşchii săi prin ţara lui foaie verde. Iar după ce va mătura pe jos (poate cumva şi pe sus…) cu politicul, justiţia va putea trece la nivelul următor – next level, ca să mă exprim pe înţelesul tuturor: substituirea politicului, pur şi simplu, conform legii învingătorului care ia totul”.

Amatorismul generalizat nu produce doar o fotografie mişcată cu substituiri de funcţii de la o putere a statului la alta, ci cariere şi vieţi distruse. Este menţionat cazul unei învăţătoare concediată sub presiunea presei care face justiţie la ore de maximă audienţă: „Presarii români – analfabeţi şi gălăgioşi, având de răzbunat, aprige frustrări vizavi de dascălii care le chinuiseră adolescenţa cu pretenţia absurdă ca la finele liceului seral să ştie la perfecţie tabla înmulţirii – fac front comun, exercită zilnic presiuni mediatice infernale, intimidează factori de decizie slabi de înger şi, în final, lupta lor este încununată de succes: învăţătoarea este concediată înainte ca organele în drept să‑i dovedească vreo culpă”.

În această societate în care „s‑au dus naibii civilitatea, umorul, politeţea, propensiunea spre argument”, fiind înlocuite de „agresivitate, sarcasm, spiritul gregar”, Gelu Negrea se întreabă, oare, pentru cine bat clopotele? – o întrebare care, mai înainte de a fi titlul unei cărţi de Hemingway, a fost titlul unei predici a poetului baroc John Donne. Slujind idealului de comuniune a tuturor credincioşilor catolici, iscusitul argument concettist sfârşeşte cam în felul acesta: când auzi bătând clopotele, nu te întreba cine a murit; ele bat pentru tine, deoarece şi cei vii mor odată cu pierderea unui confrate. Această benefică empatie între conaţionali pare să fi dispărut. Isteria, agresivitatea ajunse stări naţionale, explicate de Andrei Cornea, citat de Gelu Negrea, ca determinate de sentimentul de eşec ce hrăneşte invidia şi resentimentul, sunt, fără îndoială, semne de primitivism pe care înclinăm să‑l atribuim mai curând inculturii. E suficient să mă gândesc la chipul inexpresiv al unei adolescente întrebate ce părere are despre lecturile recomandate de şcoală. Oh, a exclamat ea, sunt foarte plicticoase, pentru că sunt vechi. Adevărat grăieşte, canoanele sunt în general vechi, vechi este şi Shakespeare, care se apucă să‑l mai şi citeze în Hamlet pe Socrate, iar acesta îl citează pe Homer apropo de chestia aceea cu privitul înainte şi‑napoi, care ar fi omul înzestrat cu memorie şi previziune… Destinul unui popor, scrie Gelu Negrea, nu este determinat de trecut (ce mai prezent ne‑ar fi transmis odată cu genele interbelicii…), ci de viitor – de proiectele pe care îşi propune un popor să le realizeze. Publicistica lui Gelu Negrea, pe lângă farmecul lecturii, are darul de a redefini corect noţiuni de mult uitate şi de a servi drept ghid revenirii pe făgaşul normal a unei societăţi care încă nu ştie la ce serevesc libertatea sau democraţia.

Maria‑Ana Tupan

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Maria-Ana Tupan

Prof. Dr. Habil. Maria-Ana Tupan (n. 1949) este autoare a unor studii de istorie, critică şi teorie literară, apărute la edituri academice din ţară şi din străinătate, precum şi a unui curs de istorie a literaturii britanice de la origini [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest