Contemporanul » Eseu - Publicistică » Avocatul apărării în comunism

Avocatul apărării în comunism

După buna şi, din păcate, dispăruta formaţie filologică de altădată, indiferent de domeniul profesional, Doru Pavel (1908‑1997) studiază concomitent Dreptul şi Conservatorul. Citeşte mult, cunoaşte literaţi şi îşi formează copiii în acest domeniu. Astăzi, fiul său, universitarul american Toma Pavel, este unul dintre intelectualii români apreciaţi pe toate continentele. Tatăl lui alesese şi prin căsătorie să continue educaţia culturală, alături de soţia sa, Amelia Pavel, cunoscut critic şi istoric de artă. Aşa cum s‑a putut, până în anul 1963, Doru Pavel practică avocatura. Când situaţia devine sufocantă, se retrage. Cercetarea juridică – de la revistele „Justiţia Nouă” şi „Revista Română de Drept” – oferă alte satisfacţii şi o sumă de libertăţi aproximative. Pentru specialişti, el este cunoscut şi ca autor (principal sau co‑autor) al volumelor Formele Unităţii infracţionale în dreptul penal român, Calomnia prin presă şi altele.

Undeva în memoriile lui, Petre Pandrea nota că avocatul cel mai bun este şi cel mai bun judecător. Fără să fi devenit judecător, Doru Pavel participă indirect la formarea juriştilor. Implicându‑se, după retragere, în proiecte de teoretizare, interpretare şi de pregătire a celor din domeniu.

În literatura română postbelică, meseria trebuia amendată ideologic. Cel mai adesea, avocatul este un personaj negativ, pentru că, întâi de toate, ar fi fost un instrument burghez… Până şi Călinescu, în publicistica lui, ironiza avocaţii din anii treizeci. Care se înscriu în barou „pentru că sună frumos”, apoi intrau într‑un partid, după care cereau un post de magistrat, îşi dădeau demisia şi se făceau din nou avocaţi. De astă dată, cunoscând din interior sistemul. „Dacă nu erai avocat înainte de război, erai un om mort”, zice Călinescu. Verdictul lui, uitat, era şi nedrept, prin exagerare. Notează criticul: „Cultura română nu va începe decât în ziua când tinerii se vor ruşina de a fi avocaţi şi va apare întâia creaţie română tehnică, fie şi o sfârlează automată cu proces intermitent” (Cariera, din 1939).

Un adevărat scenariu de film este să‑ţi imaginezi cum reuşea un avocat să apere inculpaţi în procese politice. Cât succes putea avea, indiferent de logica şi dovezile prezentate? Răspunsul, el singur, impune istorii separate. În orice caz, deşi pare simplu, condiţia avocaţilor din comunism e ceva mai complicată pentru cei care‑şi făceau meseria cu onestitate. După 1989, Doru Pavel a scris două texte: Procese şi avocaţi, şi piesa de teatru Proces de viol, ambele inspirate de experienţele din sistemul de altădată. Lor li se adaugă Procesul CPEx. Probleme juridice, text în care analizează speţele împotriva colaboratorilor cu regimul. Toate sunt prinse acum în volumul Nedreptatea la putere ‑ îngrijit de copiii lui, Toma şi Veronica Pavel (Lerner). Cum spuneam, n‑ai cum să nu remarci, în primul rând, familia. Una de mare tradiţie filologică. Are dreptate Nicolae Băciuţ când spune că, în scrierile lui Doru Pavel, juridicul şi literatura îşi dau mâna. Dar şi, să adăugăm, în biografia lui.

Nedreptatea la putere interesează prin mărturia unui participant, din interiorul sistemului, la neputinţa generalizată. Cult şi diplomat, evocând cu talent şi explicând cu rigoare maieutică, înainte de‑a fi un memorialist, Doru Pavel este în primul rând un pedagog. Aş spune că luciditatea autocrată, specifică întregii lui generaţii, nu‑i permite să tulbure amintirile prin melodramatic. Formaţia face reverenţe onoarei, pe care, din nefericire, n‑a apucat să o blindeze în totalitarism. A încercat să reziste, ca toţi cei din sistemul judiciar, în faţa dezonoarei. Atunci când, a salva o viaţă era adevărata performanţă. Prima parte a cărţii, Procese şi avocaţi. Evocări din vremi grele, este microromanul neputinţei. Fără putere şi încredere în sistem, avocaţii simţeau triumful sub forma micilor victorii: de pildă, dacă pedeapsa era uşor modificată; sau dacă sentinţele nu se pronunţau drastic. Nimeni nu credea în victorii, ci în subterfugii posibile, să le zicem, precum amânări, modificări de termene, aplicarea circumstanţelor atenuante… Aproape fără scăpare, dosarele politice lăsau puţine portiţe avocaţilor.

Spre surprinderea cititorului de astăzi, Doru Pavel crede în manifestările de omenie din epocă, deşi rolurile din sala de judecată se distribuiau precis. Inculpatul trebuia să spună, pe de rost, adeseori, răspunsuri formulate exact, cum le impuneau anchetatorii. Repetiţiile se derulau până ce dosarul era trimis în instanţă, iar avocaţilor nu le rămânea mare lucru de făcut, fiind puşi în faţa stridenţei auto‑acuzărilor.

Ca un roman de suspans prezintă Doru Pavel intervenţiile avocaţilor din procesele politice. Cavalerii fără armuri care încearcă să se dueleze cu puterea şi regia invizibile seamănă cu o comunitate de Don Quijote luptând pentru rămăşiţele la care aveau acces. Fireşte că sancţiunile disciplinare au frecvenţa lor. De pildă, în anii stalinişti, avocatul Nachtigal dovedea că învinuirile seamănă cu cele inconsistente din URSS. Urmarea? Excludere şi deportare. Murind de inimă rea, destinul lui evocă demoralizarea întregului corp de avocaţi. În experienţa lui, Doru Pavel trebuie să apere o bătrână care ar fi încălcat dispoziţii privind economia socialistă. Fiul ei pare mai îngrijorat pentru avocat decât pentru proces în sine. Altă speţă: apărând o funcţionară de la Ministerul Comerţului Exterior ‑ tovarăşa Vulich prejudiciase Statul cu peste 100,000 de lei, deci pedeapsa cu moartea se aplica în cazul ei. Fapta e recunoscută în întregime. Ceea ce urmează alunecă în absurd. Şansa arată că suma nu era corectă, deci, matematic, proba principală cădea. Numai că, fiind „cap de lot”, tovarăşa Vulich, ignorând proba ce‑i salva viaţa, cere judecătorului să nu ia în seamă avocatul şi să aibă în vedere că ea e vinovată faţă de partid, faţă de soră (care e cetăţeană a statului sovietic) şi exclude orice micşorare a pedepsei; după ani, inculpata apare la uşa avocatului, cerându‑şi iertare, recunoscând şantajul din sistem. Altă amintire se referă la procesul lotului de ingineri din conducerea Canalului Dunăre‑Marea Neagră. Maşinile industriale fuseseră importate din Uniunea Sovietică, iar muncitorii… erau deţinuţi politici, nu e de mirare că randamentul e slab. Inginerii, devotaţi regimului, s‑au trezit peste noapte că sabotează economia naţională; avocaţilor apărării li se promit avantaje în schimbul condamnării „bandiţilor”; desigur, fiecare recunoaşte vina, având un avocat individual. Inginerul ce‑i revine lui Doru Pavel nu se diferenţiază, pentru că aşa-zisa convorbire cu avocatul e doar un simulacru. Procesul din barăci are ceva din filmele lugubre din anii şaizeci, atmosferă apăsătoare, căldură mare, lume în care nimic nu intervine, rutina procesului, totul trebuie să meargă în direcţia eficienţei condamnărilor. E şi partea reuşită din memoriile lui Doru Pavel. Când redă dialogurile, cu răspunsurile în care inculpaţii se înţelegeau „din priviri” exasperează instanţa, din nou se cer condamnări la moarte şi ani grei, iar verdictul este condimentat şi de spectacolul muncitoresc, un miting „spontan”, în timpul căruia muncitorii cereau condamnarea „trădătorilor de ţară”, „bandiţilor” etc. Montările din sălile de judecată, aşa cum le redă Doru Pavel, sunt spectacole sociale absurde, un teatru de păpuşi vii. La fel se întâmplă şi la pronunţarea sentinţelor, cu aplauze furtunoase şi explozii de entuziasm. Cu excepţia avocaţilor.

Pentru filologi, de interes este procesul intelectualilor, acolo unde Steinhardt şi Noica sunt în prim‑planul acuzării. Citirea sau discutarea unor cărţi interzise (provenite din „Occidentul otrăvit”) reprezenta un gest de nesupunere. Avocatul comentează în termeni juridici amintirile din Jurnalul fericirii, şi-l apără pe Steinhardt, cum se putea, încercând să excludă infracţiunea de „uneltire”, dar pledoaria lui, evident, n‑are efect. După graţierea condamnaţilor politici, se revăd, iar Steinhardt îi mulţumeşte pentru că, la proces, avocatul ar fi spus că a fost victima dictonului: „Fereşte‑mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc singur”. Dar avocatul nu pricepe reproşul. Numai după ce citeşte Jurnalul fericirii, unde descoperă că prietenia din închisoare era mai mult decât un sentiment: o valoare umană. Din prietenia lui generoasă, Steinhardt s‑a sacrificat pentru ceilalţi, la fel cum Noica s‑a simţit vinovat faţă de prieteni, târându‑i în proces şi, pe mulţi, în închisoare. Doru Pavel are revelaţii târzii, chiar şi el, implicat, nu pricepe distanţele virtuţilor dintre acuzaţi, prea prins, ca ceilalţi în depersonalizarea obligatorie dimprejur, el căutând să sape în obscurantismul gândirii şi să salveze ce se poate din om. Elocventă este piesa Proces de viol, în care arată mecanismul interior al sistemului, cu anchetatori, avocaţi, procurori, securişti etc. Vigilenţa revoluţionară comunistă trebuie să decidă dacă în speţă e vorba despre viol sau despre interpretarea unor acţiuni de caritate‑spionaj. Umorul negru şi absurdul se întâlnesc în această parabolă despre constrângere şi mistificare. Toţi sunt condamnaţi, fie că se află după gratii sau „liberi”, în afara lor. Textul dramatic ar fi ideal pentru studenţii de la Drept: ar produce mai multă noimă decât tratate de istorie a dreptului din secolul trecut.

Partea a treia Procesul C.P. Ex. Probleme juridice interesează mai mult specialiştii pentru ineditul lui, de confruntare, în democraţie, între politic şi juridic. Ca literatură juridică, procesele, cu schimbările de încadrare, cu competenţe schimbate etc. are suspans şi arată câte subterane se trezesc simultan când au loc evenimente majore, precum Revoluţia din 1989. Cum încadrăm urmările şedinţelor din 17 şi 22 decembrie 1989? Şedinţa Comitetului Politic Executiv care dezbătea mişcarea insurecţională. De pildă, după şedinţa din 22 decembrie se propunea încadrarea celor vinovaţi la genocid. Fidelii lui Ceauşescu nu puteau fi judecaţi doar pe baza evlaviei lor faţă de dictator, ci prin rezolvarea juridică a încadrărilor.

Literatura dramatică, memorialistică şi literatura de specialitate, juridică, cuprinse în acest volum găsesc în Doru Pavel un cruciat din umbră, responsabil faţă de viaţă şi umanitate, mizând totul pe educarea generaţiilor viitoare, sperând astfel că prin mici gesturi se pot produce răsturnările mari.

Doru Pavel, Nedreptatea la putere. 1948‑1990, Ediţie îngrijită de Veronica Pavel Lerner şi
Toma Pavel, prefaţă de Nicolae Băciuţ, Târgu‑Mureş, Editura Vatra Veche, 2021

■ Critic, teoretician şi istoric literar, profesor

Marius Miheţ

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Marius Miheț

Marius Miheț, critic și istoric literar. Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”. Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia. A publicat peste 600 de studii și articole [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest