Din ultimul număr:
Contemporanul » Eseu - Publicistică » Salonul refuzaţilor

Salonul refuzaţilor

Maşinile opriră cu frâne violente în curtea Muzeului Naţional de Artă, căutând dinadins o gălăgie care să‑i sperie pe cei din jur. Voluntarii Comitetului de purificare culturală coborâră în trombă, ca la un desant pregătit pentru infractori deosebit de periculoşi. Portarul se apropie speriat.

Cel care părea a fi şeful operaţiunii, un bărbat masiv, tuns scurt, cu fruntea largă, dar nu înaltă, cu privirea de gheaţă, se îndreptă spre portar şi urlă la el:

– Să vină directorul muzeului!

Portarul sună la cabinetul directorului şi transmise că în curte se întâmplă ceva grav şi că el este depăşit. Un individ brutal cere să‑l întâlnească pe directorul muzeului. Acesta din urmă apăru după câteva minute, se uită speriat la desfăşurarea de forţe din curtea muzeului, la înfăţişările agitate ale celor ce păreau un grup pus pe jefuirea muzeului, la bucuria tulburătoare de pe feţele lor, se apropie de cel care părea şeful grupului şi se prezentă politicos.

– Sunt directorul acestui muzeu. Cu ce vă pot fi de folos?

Directorului, al cărui bun‑gust era întipărit în fiecare trăsătură, i se păru că toţi cei din faţa lui erau beţi de o bucurie spontană, dominaţi de o stare de spirit neobişnuită, ca şi cum puteau realiza un lucru diabolic pe care îl aşteptaseră de mult timp, într‑o stranie unire de simţiri; păreau legaţi cu o legătură substanţială, părând aceeaşi fiinţă. „Parcă sunt un trib primitiv gata să răzbune moartea unuia de‑al lor”, se gândi directorul muzeului. Bărbatul cu faţa răzvrătită îl scrută de jos în sus, cu dispreţ. „Un om lipsit de dubii sau temeri şi ignorant faţă de rafinamentul artei”, se gândi directorul muzeului, examinându‑i firea, nelămurit în legătură cu vizita ciudatului grup pe care‑l avea în faţă, grup ce prefigura înstăpânirea spaimei. Bărbatul din faţa lui, ale cărui simţuri păreau moarte, îşi strâmbă faţa într‑un gest cinic şi începu să vorbească răcnit.

– A fost publicată Legea de purificare a muzeelor. A intrat în vigoare la miezul nopţii. Suntem aici să evacuăm toate tablourile vechii culturi. În muzeele de artă vor avea loc doar artiştii contemporani din sectorul independent. Noi reluăm vechiul slogan al Salonului refuzaţilor, de care dumneavoastră cu siguranţă ştiţi: „Fără jurii şi fără premii”. Noi ne‑am săpat în suflet această deviză. Sistemul putred pe care s‑a bazat până acum arta, patronată în mod corupt de stat, încetează odată cu această lege. Lucrurile au mers anapoda în artă, acum noi le îndreptăm.

– Nu înţeleg, îngăimă directorul, scârbit de grosolănia interlocutorului. Nu mi‑a spus nimeni că se pregăteşte o asemenea lege.

Bărbatul, care vorbise cu o asprime necruţătoare şi care directorului i se părea opusul oricărei trăsături intelectuale, îi întinse o hârtie cu un gest violent. „Nu are manierele unui iubitor de artă”, se gândi directorul, recunoscând literele folosite în paginile din Monitorul oficial. Încerca să arate o răbdare de pedagog. Citi textul cu atenţie. Părea clar. Sesizase de ani buni cum interesul pentru artă se veştejea; simţea mocnind un cutremur, dar îl credea mai îndepărtat. Natura şi puterea ostilităţii faţă de artă îi rămăseseră străine, deşi îi remarcase larga răspândire.

Silueta lui intelectuală îl oprea de la o confruntare cu un om ce părea greu de mânuit. Între el şi bărbatul din faţa lui se înălţau deosebiri insurmontabile. Îi zări din nou pe tinerii din spatele bărbatului. „Au vârsta la care viaţa pare un teren eroic”, se gândi.

Încercă o negociere:

– Aţi putea să vă întoarceţi mâine sau în câteva ore… să ne pregătim pentru această… evacuare?

Deşi fusese întotdeauna necruţător cu prostia, directorul încerca să vorbească pe un ton calm, ton pe care îl considera potrivit cu împrejurarea neobişnuită în care era. Se simţea înconjurat de cea mai pură violenţă, una care nu era adresată lui, ci tablourilor din muzeu. Nu se arăta niciun semn bun pentru el, în faţa chipurilor violente pe care le avea înainte. Bărbatul, complet lipsit de facultatea Politeţii, îl refuză cu brutalitate.

– Nu, exclus. Suntem aici să evacuăm tablourile!

Bărbatul îşi rostea cuvintele cu o voce caustică; părea că o bucurie ciudată îl încearcă în această misiune de distrugere. Directorul îşi scoase ochelarii şi se şterse cu mâinile la ochi. Se simţea depăşit de situaţie; era la răscrucea vieţii lui. În muzeul lui era cel mai important patrimoniu de artă plastică al ţării.

– În muzeul acesta sunt cele mai valoroase opere de artă ale culturii naţionale…

– Cine a stabilit acest lucru? ţipă bărbatul. Dumneata, juriile corupte ale statului, complicităţile dintre stat, artişti şi comercianţii de artă, istoricii de artă? Cine? Statul v‑a învestit cu puterea arbitrară de a decide care artist este mare şi care este mic. Înfumurata îndeletnicire de critic de artă, căreia îi aparţineţi, trebuie ştearsă din memoria noastră.

– Dar sunt lucruri de natura evidenţei. În istoria artei noastre sunt lucruri statornice. Aici sunt cei mai mari pictori…

– Cine a stabilit acest lucru?

– Dumneavoastră sugeraţi că arta a fost o prejudecată, dar este absurd… Sunt evidenţe, acumulări de valori, certitudini ale unei culturi naţionale…

– Certitudini? Ce fel de certitudini? Vorbele unora şi ale altora? S‑a terminat cu arta de stat, arta naţională, premii şi jurii, achiziţii de stat şi alte instrumente prin care i s‑a refuzat artei un spirit democratic. Noi suntem plutonul de execuţie a vechii arte ce stă în calea artei noi. Noi desprindem arta de voi, cei care aţi ţinut‑o în hăţuri!

Ceea ce bărbatul socotea că este sarcasm, directorul considera că era doar lipsă de educaţie. Opiniile lui stringente i se părură directorului de un radicalism nemaiîntâlnit. Bărbatul făcu o pauză, apoi înaintă un pas spre director, impunându‑şi prezenţa, astfel că distanţa dintre ei nu era mai mare de două degete.

– Cea mai mare înţelepciune din partea dumneavoastră ar fi să ne daţi voie să aplicăm această lege. Fără oprelişti!

Tonul dur al şefului Comitetului de purificare culturală nu lăsa loc de întors; pretenţiile lui dârze, prin care voia să întoarcă mersul artei, i se părură directorului sălbatice. Sub spectrul catastrofei, directorul îşi aruncă din nou ochii în lege, încercând să câştige timp. Se prefăcea că reciteşte legea, doar pentru a gândi un plan. Oamenii din faţa lui păreau din ce în ce mai nervoşi.

– Aţi putea totuşi reveni, lăsaţi‑mi măcar câteva ore. Faceţi, vă rog, acest gest nobil.

Rugămintea directorului fu respinsă în grabă; bărbatul îşi înălţă umerii şi îşi împinse pieptul în faţă.

– Nu, domnule director. Acest moment este aşteptat de sute de ani de artiştii independenţi. Îl aşteaptă şi artiştii în viaţă, dar şi artiştii din morminte, care nu au fost în graţiile sistemului artei de stat. Acest muzeu va fi golit de „valorile” din el, urmând a găzdui numai artişti contemporani din sectorul independent.

Bărbatul părea că‑şi pierde răbdarea. Directorul simţea că‑i fuge pământul de sub picioare; îl năpădi un tremurat pe care nu‑l mai simţise niciodată. Îi era clar că nu avea nicio soluţie. Brusc îşi dădu seama că maşina din curte nu era una de transport.

– Sunteti nimicitorii artei… Ce veţi face cu tablourile? Unde le veţi duce?

Departe de orice îngăduinţă, bărbatul făcu un pas în faţă. Răbdarea îi slăbise cu totul; răzvrătirea îi fierbea în sânge.

– Nu le ducem nicăieri. Vor fi aduse în curte şi vor fi îngropate simbolic. Adică aprinse. Fără foc nu vom putea îngropa definitiv arta putredă a trecutului. Vom curăţa această clădire de bălegar!

Directorul nu făcu niciun pas înapoi, deşi vedea totul într‑o depărtare estompată. Întărâtat, bărbatul îl ameninţă direct.

– Aţi stat destul în jilţuri din care aţi stabilit arbitrar valorile din artă. Aţi abuzat destul de privilegii nemeritate. Nu vă puneţi cu noi. Înfruntaţi‑vă tentaţia de a vă opune. Suntem cuprinşi de furia unor robi sloboziţi. Riscaţi să sfârşiţi alături de tablouri!

Conştient de triumful inevitabil al bărbatului din faţa lui, directorul se prăbuşi brusc, ca şi cum o coasă imaginară i‑ar fi retezat picioarele. Corpul lui căzu moale pe pietrele de granit ce pavau vechea şi nobilă curte a muzeului. Capul se lovi cu un sunet surd de pietre. Instantaneu, în jurul capului apărură şuviţe de sânge, ce se scurgeau ca mici izvoare ce‑şi căutau un drum departe de corpul directorului. Portarul se repezi să‑l ajute…

Bărbatul îşi întoarse spre voluntari privirea lipsită de discernământ; întâlni privirea lor, ce sugera o supunere absolută; nu păreau, o ştia şi el, genul capabil să surprindă frumuseţea unui tablou.

– Începem. Luăm toate tablourile de pe pereţi şi le aducem în curte. Grămadă. Vreau să terminăm în două ore. Vedeţi că sunt două mai mari, pictate de un mare grecotei. Acolo trebuie să fiţi mai mulţi. Dacă nu le puteţi manevra, rupeţi‑le în două. Unul dintre voi rămâne cu mine, să păzim ce se aduce. Daţi dovadă de curaj neînfricat. Este momentul nostru! La treabă!

Îşi rostise ordinele cu brutalitate. Apoi se întoarse şi pronunţă o sentinţă pe care el o socoti memorabilă:

– Gata cu tirania din artă!

Fragment din vol. Anticariatul de idei de Mirel Taloş, în curs de apariţie la Editura RAO
■ Scriitor, eseist, romancier, publicist

Mirel Taloș

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Mirel Taloș

Mirel Taloș s-a născut în 1973. A absolvit Liceul de matematică-fizică din Zalău în 1992. Studii de filologie hispanică și română la Universitatea București (1992-1996), încheiate cu o teză de licență despre romanul politic al lui Mario Vargas Llosa. În [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest