Poezia e fasta consecinţă a întâlnirii cu tine însuţi, mai exact cu partea sacră din subterana fiinţei, la care ajungi purtat de o mână străină şi apropiată, în egală măsură, în momentele de vârf ale intensităţii lăuntrice, când te înalţi în spirit şi redevii tu însuţi, sufletul devenind o magică curea de transmisie…
De fiecare dată se întâmplă la fel, aproape, ţie dăruindu‑ţi‑se, probabil, privilegiul de a vorbi, din când în când, din miezul fiinţei. E ca şi când ceva indistinct, abia sesizabil, ar şterge subit cu buretele oboseala, ţinuturile de melancolie, rătăcire, tristeţe, bucurie, împlinire, jubilare, extaz sau zădărnicie, şi te‑ar redărui curat, renăscut instantaneu, aproape, unui pământ necunoscut, adunat pe aripa uriaşă a unui pegas, care – de cum simte că te‑ai strâns în tine însuţi – te duce cu o viteză uluitoare nu se ştie unde. Eşti departe de a cunoaşte destinaţia, durata şi direcţia acelei călătorii, a acelei incursiuni iniţiatice. În tot acest timp, ghidat de o entitate despre care eşti tentat să scrii că e necunoscută – deşi o ştii de o viaţă şi‑i recunoşti însufleţirea melodioasă – te transformi în prelungire a acelui pegas numit alte dăţi străinul sau geamănul, sau fratele, sau Zeul; Friedrich Nietzsche îl numeşte Unicul Primordial. Eşti atent să transcrii conştiincios tot ce ţi se dictează. Oriunde ai fi, ştii că se cuvine să te supui şi să notezi ce ţi se întâmplă; efortul e să găseşti un pix, un creion, căci laptopul are nevoie de timp, de bună seamă, ca să‑şi recapete suflul, actualizându‑şi conştiincios şi exasperant de încet programele când ţi‑e lumea mai dragă… Efortul e să notezi, aşadar, cât mai iute şi cât mai exact totul, fie primele versuri, fie poeme întregi ce
curg spre uimirea ta – uimire înregistrată la suprafaţa firii – unul pe urmele altuia. În subterana fiinţei tale, diferită de eul de fiecare zi – o magmă în fierbere lentă, cvasimetodică; exerciţiul de decenii te serveşte perfect. Instinctele sunt în alertă. Şi se supun geamănului fără a clipi, fără a pune la îndoială nimic, într‑o linişte de început de lume, o lume ideală. Respecţi cu stricteţe, cu o candoare vie, activă – care, uimitor, se reinventează din resurse absconse – regulamentul de ordine interioară, cunoscut, însuşit răstimp de decenii. Te supui, te predai şi urmezi orbeşte, cu întreaga făptură, acea… eziţi să‑i spui dublură, pentru că nu e aşa ceva şi pentru că ai risca să‑i lezezi demnitatea. E ca şi când ceva deasupra firii te‑ar coborî de tot adânc în subterana sinelui. Pe măsură ce descinzi în forul interior, rămân la suprafaţă eurile social, sentimental, familial ş.a. Rămân departe zgomotele contingentului, viermuiala, agitaţia, restricţiile şi limitele impuse de Cetate.
Aici, într‑o libertate absolută, fără pată, dincolo de limite, tu eşti tu însuţi şi, totodată, în esenţă, altcineva, cu totul altcineva; eziţi să spui străin, fiindcă te cunoşti, îl cunoşti pe acel străin, geamăn, frate. Şi, cunoscându‑l, el, pegasul acela vrăjit sau ce o fi la mijloc – chemat, invocat de nenumărate ori inclusiv cu numele pronunţat ca o formulă deschizătoare de uşi fermecate de copiii scriitorului Thomas Mann: Vrăjitorule – acel pegas, aşadar, rămâne străin, totuşi, deşi ori de câte ori reapare în existenţa ta, în intimitatea atroce a fiinţei tale, te redă pe tine însuţi ţie, iar când dispare nu se ştie nicicând pentru cât timp sau pentru totdeauna, ţi se face un dor intens – nebun era să zic – de el şi de tot ce reprezintă domnia sa pentru tine. Ştii un singur adevăr: de acea entitate te leagă ceva profund, iremediabil, în absenţa altor termeni, numit iubire ce radiază şi din prima – în opinia lui Gotthold Ephraїm Lessing – lege a artei: legea frumuseţii.
Treptat, încet, eşti dus de acel magic şi imprevizibil cal – în care inegalabilul G. Călinescu vedea un „geniu subaltern al omului” – într‑un ţinut vrăjit; aerul tare şi rar e recunoscut fulgerător, căci e familiar. E ca şi când ai reveni după o despărţire de milenii la Ithaca ta secretă – inconştientul considerat de C.G. Jung un spaţiu sacru –, ai cărei aburi îi simţi de la distanţă, îi simţi, totodată, miresmele, felul în care se unduieşte văzduhul sfânt, îi contempli relieful, savurezi felul galeş în care îşi leagănă spinările dulcii delfini – asistenţii magici – care te preiau şi te duc pe spinările lor lucioase şi mai departe, într‑o ţară melodioasă, fără nume, unde despărţirea e dar, viaţa e darul darurilor, nefericirea – balsam, echivalent cu lumina arcuită deasupra comorilor, suferinţa – prilej de a te strunji, de a te automodela, apropiindu‑te astfel de divinitate – de divinitatea dinlăuntrul tău, în primul rând – şi pretext de a reafirma din alt unghi bucuria şi recunoştinţa, risipa – pretext de a fi salvat de tensiunea adunată, strat peste strat, în subteranele dinlăuntru, unde s‑au concentrat aurăriile lumii, de care se cuvine să scapi cât mai repede, mai exact, în regim de urgenţă, cât mai total, mai definitiv; poezia, spuneam şi alte dăţi, e o urgenţă destinală. Totul e recreat printr‑un ochi străin şi familiar, în egală măsură; totul se scaldă într‑o lumină puternică, vie, care e şi nu e de aici, şi rămâne a fi, nietzschean vorbind, consecinţa fericită a încleştării dintre forţele apolinice şi dionisiace. Ritmurile în care se succed sistolele şi diastolele se suprapun peste ritmurile cosmice, alergarea echivalentă cu o plutire fiind transcrisă ca în vis de visul care eşti tu însuţi pentru tine. Un vis adânc, precum un plonjeu în Groapa Marianelor. Pe măsură ce luneci în adâncurile inconştientului, plutirea devine din ce în ce mai tentantă, mai iute, mai totală. Totul e irezistibil. Eşti atras ca de un magnet magic spre un soi de centru iradiant. E ca şi cum te‑ai regăsi, în chip de neînţeles, în miezul încins al unei tornade, unde te simţi ca delfinii în apele dulci, ducându‑l pe Apollo spre minunatul Delphi – centrul lumii. Fiecare celulă a trupului spiritual, fiecare atom al trupului fizic se‑ntorc spre acel centru magic, arheic, regăsit adânc, înlăuntrul tău, în care te recunoşti aşa cum eşti în realitatea cea mai profundă, de o intimitate flagrantă a fiinţei: realitate abisală, realitate a inconştientului, numită de C.G. Jung „matrice a fanteziei creatoare”, prin care se accesează arhetipurile mitice. E fiinţa ta, parcă; şi, totodată, e altceva. Important e să rămâi treaz, cât mai conştient, şi să reţii totul, consemnând detaliat orice mişcare, cuvânt, silabă, icnet, verb, munte, val, dar, limită, respirare, suferinţă, efort de autostrunjire…
Ce murmur ivit din adâncuri! O bolboroseală ca de Pythie surprinsă în miezul divinaţiei, pe aripa ce‑i este pământ, departe de totul, rămasă singură, faţă în faţă cu eul ei sacru, ochi în ochi,
respirare în respirare, duh în duh cu acela… Grăbită, într‑o pace de început şi sfârşit de lume, să înregistreze fiecare mişcare, gând, pregând, gest uitat la jumătate, vis ce‑şi lasă trena amplă peste lume, recreând‑o din temelii, redându‑i magia din care se hrănesc viii şi morţii laolaltă…
Subjugat de eul veşnic romantic, hrănit din lumea ideală, poezia – şi, în primul rând, poezia abisală – transformă imposibilul în realitate cvasipalpabilă, rearticulând omul, sensul existenţei şi lumea. Poezia e fasta consecinţă a întâlnirii cu tine însuţi, mai exact cu partea sacră din subterana fiinţei, la care ajungi purtat de o mână străină şi apropiată, în egală măsură, în momentele de vârf ale intensităţii lăuntrice, când te înalţi în spirit şi redevii tu însuţi, sufletul devenind o magică curea de transmisie spre ceva aflat mult deasupra domniei sale, căci exclusiv sufletul e dotat cu forţa de a se înălţa şi de a recrea, de a renaşte fiinţa, pregătind‑o pentru ruptura de nivel – ar spune Mircea Eliade – pentru saltul uriaş, abrupt, ca o lovitură de secure (metafora e improprie şi, totuşi, o păstrăm ca pe o sugestivă variantă de lucru), care apropie de focul esenţelor. Mecanismul e descris cu lux de amănunte de C.G. Jung, e adevărat, prin recursul la poeme sau pagini de corespondenţă aparţinând lui Schiller, Nietzsche sau Goethe. Mecanismul e surprins în cunoştinţă de cauză şi de pelerinul rus ale cărui manuscrise au fost făcute publice la 1911 – şi de atunci au fost răspândite pretutindeni în lume – de episcopul Nocim după stingerea din viaţă a Sfântului Ambrozie de la Mânăstirea Optina, lăcaş aflat în Rusia centrală (la o distanţă nesemnificativă de oraşul Kozelsk), în regimul bolşevic inclus în sistemul Gulag, după cum mărturisesc martorii acelei istorii sângeroase. În acele povestiri de o stranietate ce se recreează, făcând să tresară scriitura în pagini, pelerinul care exista în lumina Rugăciunii Inimii vorbeşte despre uriaşa putere a sufletului uman, bruiată, zi de zi, de gândurile pasagere, ancorate în existenţa cotidiană, şi de ignoranţa hrănită la rădăcini de varii limite umane, asupra cărora nu e cazul să insistăm.
Aura Christi
