Taina

Încet, ca într‑o visare, se aude glasul unui clopot… Durere sau binecuvântare?

Călăuzire Lucian Blaga: Plouă mărunt, mohorât. O ceaţă apăsătoare învăluie contururile unei câmpii fără de sfârşit înconjurate de îndepărtări sterpe. Întinderea fără hotar, mistuită în ceaţa deasă, obsesivă, pare a se clătina, rătăcind între cerul nevăzut şi pământul ascuns. Lumina plumburie a răsăritului tăinuieşte soarele, într‑un paradis întârziat. Timp ciclic părăsit de istorie. Câmpul cenuşiu freamătă de forme ciudate, mişcătoare, asemănătoare unor muşuroaie de cârtiţă. Umbre stranii, nedefinite se rotesc în aer fără încetare. Deodată, această masă diformă de pete întunecate se desprinde din ceaţa groasă, eliberând câmpia. Erupţie violentă, absurdă.

Ceaţa alungată de mişcările unei jucării zburătoare ce pătrunde întunericul câmpiei.

Un stol imens de păsări de pradă, năucite, freamătă deasupra pământului.

Aripile lor se vânzolesc bezmetic împrăştiate de un zmeu din borangic şi pene albastre de păun, jucărie ciudată, improvizată naiv, imagine misterioasă, arhaică şi totodată modernă. Androgin fără chip ce alungă prin plutirea lui păsările negre. Acum se deschide privirii noastre întreaga câmpie. Zgomot de aripi, în ceaţa risipită, ţipete stridente ce rănesc auzul.

Întinderea părăsită de păsări, văzută din înaltul cerului, din unghiul plutitor al zmeului‑jucărie, pare o rană deschisă.

Urmele unei aşezări prădată cu sălbăticie. Loc stăpânit de durere şi spaimă.

Firul atârnând din înalt până jos pe pământ al jucăriei zburătoare scapă din mâna celui care l‑a înălţat. Alungă cu eleganţa plutirii sale ultimii corbi. Ceaţa se risipeşte printre aripile lor. Trupuri sfârtecate… Lumina firavă a răsăritului se zbate în picăturile de rouă aşezate pe chipurile morţilor. Sus, aripi puternice, ciocuri larg deschise, ţipete sfâşietoare înceţoşează vederea. Prin această mişcare haotică se distinge jos o siluetă minusculă.

Pe pământ e cel care a alungat păsările morţii, un băieţandru firav, de un blond spălăcit. Aleargă încercând să prindă capătul sforii luate de vânt. Paşii, fuga băiatului, un dans straniu printre ruine şi trupuri.

Sfoara zmeului, plutind pe deasupra câmpiei rănite, alunecă peste urmele pângăririi, un plug pe jumătate ars, o săpăligă curbată, un vas spart, o vatră fumegând… Băiatul caută s‑o prindă alergând. Reacţie copilărească în pustiul de cenuşă ce stăpâneşte câmpia. Focuri mocnesc ici‑colo amintind de măcelul care s‑a făptuit în ajun.

Sus în înalt, zmeul, arhanghel zburător, planează liniştit. Brusc, băiatul, se opreşte din alergare. Priveşte intens cum sfoara jucăriei s‑a încâlcit în ceva încă nedesluşit. Firul întins, prizonier în câmpie, verticală incertă, înfăşurat pe turlele drepte ale unei biserici în miniatură. Siluetele a zece bărbaţi tăcuţi. Uneltele lor de construit, aşezate pe pământ, înconjoară ca un zid de apărare macheta bisericii. Zmeul albastru îşi răsuceşte în bătaia vântului firul printre turlele albe ale chivotului. Linişte.

O clipă doar şi chivotul bisericii se înalţă uşor şi pleacă plutind lin, călătorind peste câmpie. Chivotul şi Cerul, legaţi prin firul subţire. Zvâcniri ale vântului din ce în ce mai puternice şi picături mari de ploaie înteţesc zborul chivotului, îndepărtându‑l…

Copilul, fascinat de ceea ce se întâmplă, îl urmăreşte. Meşterii ziditori de lăcaşuri, cu unelte şi desagi în spate, aleargă şi ei, în urma bisericii. Băiatul supravieţuitor şi ziditorii de frumuseţe alergând…

Întinderea posomorâtă, ploaia, semnele morţii, trecute de calea de aer a chivotului… Misterioasă, tandră, naivă, tulburătoare, bezmetică, muiată în umor şi disperare această goană a lor. Fumegă pretutindeni.

Imperiul suferinţei în spasm. Dintr‑odată, jucăria zburătoare se opreşte. Uşor, firul se desface, iar chivotul eliberat se aşază liniştit.

Imagine mistuitoare în tăcerea durerii.

Băiatul, Ion, singurul supravieţuitor al urgiei, se apropie. La fel şi meşterii. Fascinaţi de întâmplare, păşesc cu smerenie.

Lama unei coase lângă picioarele lui plăpânde. Picături de ploaie cad pe luciul metalului.

Fermecat de imaginea din lemn proaspăt geluit a chivotului, Ion se lasă în genunchi lângă el. Întinde mâinile încet, apoi brusc le retrage. Şi le şterge de hainele murdare, pline de noroi. Apoi mâinile lui încordate se îndreaptă din nou spre chivot. Doar cu buricele degetelor atinge temător zidurile albe şi netede, îmbrăţişând sfios, cu gingăşie macheta lăcaşului. Mâinile lui par doi cleşti ce vor să agate fără a da drumul. Petru încearcă să‑i îndepărteze mâinile. Ion se sperie puţin, apoi înţelege. Întinde mâinile şi le spală în ropotul ploii. Apoi le scutură şi le şterge de cămaşa curată. Cuprinde chivotul cu palmele întregi, ca şi când ele ar răsufla uşurate. Ochii mari, albaştri, nevinovaţi ai băiatului caută spre cei zece. Plouă în tăcere peste oameni şi câmpie. Privirea bărbatului din faţa grupului întâlneşte imaginea copilului şi pe cea a chivotului suprapuse.

E Manole, Meşterul cel Mare. Numai el ţine sub braţ schiţe şi pergamente înfăşurate într‑o îmbrăcăminte de piele însemnată de timp, mişcându‑se în bătaia vântului. E stăpânit de o hotărâre tainică.

MANOLE (şoptit)

„Aici”

Păsări de pradă speriate roiesc ameninţător în zare.

Meşterii temători în îndoială.

GAVRIL:

„Vodă a poruncit lăcaş de slavă. Asta e biserica lui…”

DUMITRU:

„Am mers toată ţara pentru a găsi locul… Te‑am urmat. Aici e tărâmul pentru zidire?”

Manole tace.

Toţi privesc chivotul, pare a avea alt rost acum. Ion stă nemişcat, cu lăcaşul în mâini, apărându‑l. Dumitru şi Vasile îşi desfac hainele pentru a‑l feri de ploaie. Vânt puternic.

MANOLE:

„Aici…”

TOMA:

„Legile zidirii ne sunt potrivnice.”

Spaimă în ochii nevinovaţi ai băiatului. La picioarele meşterului, un fus, de pe care s‑a desprins firul de lână, zace rupt într‑o baltă noroită.

MANOLE:

„Biserica trebuie să vindece… Să ierte…”

Temător, Ion, cu chivotul lăcaşului în mâini, se ridică încet. Sus, în înaltul cerului, jucăria‑călătoare, purtată de vânt, mecanism primitiv şi modern în acelaşi timp, imagine ciudată, aproape nereală, zmeu înaripat din borangic şi pene albastre de păun se roteşte… roteşte… roteşte… Magie tainică.

Pe fundalul de plumb al câmpiei, într‑o tăcere răstignită în ţipetele păsărilor, Ion încet, cu sfială, îndreaptă spre Manole chivotul alb.

Ana se pregăteşte de culcare. Este îmbrăcată într‑o cămaşă lungă de borangic, iar părul este prins într‑o basma albă. Se ridică din faţa icoanei şi pune lumânarea pe masă. Apoi, cu gesturi mici, parcă ascunse, merge către o albie de lemn plină cu apă. Încet, îşi trage basmaua de pe cap şi lasă părul să‑i cadă pe umeri. Îşi trece mâna prin păr cu ochii pierduţi în apă. Apă oglindă, apă taină. Păşeşte în albie, reacţie sonoră. Trupul tânăr al femeii în luciul apei…

Dimineaţă de primăvară.

Lumina soarelui mângâie întinsul necuprins, însufleţindu‑l. Totul pare altfel. Ţinutul freamătă de viaţă. Câmpia tresare într‑o respiraţie şovăitoare. Ziditorii au curăţit locul şi l‑au pregătit pentru a primi binecuvântarea lăcaşului. Cositul ierbii înalte în care se afundă mlădiind trupul bărbaţilor.

Un perimetru magic se conturează în întinderea fără hotar. Schimbarea e izbitoare. Cazmale sapă temelia zidirii. Cuptoare ard cărămida în dogoarea flăcărilor. Toma şi cu Gheorghe taie buşteni pentru schelărie. Câmpia fără hotar este cucerită pas cu pas prin truda oamenilor. Manole e peste tot. Cerul desferecat îi binecuvântează.

IEREMIA:

„Fraţilor, când vin nevestele, vine şi răsplata.”

Hohote de râs. Cerul este palid, lehuz ca după o boală îndelungată.

Chivotul bisericii – într‑un ungher întunecat; o rază de soare îşi croieşte drum printr‑o spărtură a zidului, căutându‑l. Chipul lui Ion este luminat de fiorul nedesluşit al unei patimi tainice. Zâmbet – suspin pe chipul băiatului. Manole în pragul uşii. Apus.

Unul câte unul, zidarii intră în odaie, păşind uşor, atingându‑şi mâinile fără voie, ca‑ntr‑un ritual de împărtăşanie.

Chivotul alb luminează întunericul. Manole privind chipurile lor în tăcere. Zidurilor pornite spre înălţare se întrezăresc prin uşa deschisă.

Cineva se aproprie cu o lumânare care‑şi revarsă licărirea plăpândă asupra chivotului. Sunetul unei melodii stinse. Deodată un zgomot asurzitor turbat. Pietre şi lemne desprinzându‑se din ziduri şi schelă, se surpă, se prăbuşesc… Meşterii se năpustesc înspăimântaţi afară.

Ziduri se năruie. Schelăria e la pământ. Nimeni nu înţelege nimic…

Câmpia pare o rană deschisă, zidurile cad neîncetat. Ion tremură cuprins de febră. Totul s‑a prăbuşit. Ca şi cum n‑ar fi fost vreodată. Manole tace neputincios… TOMA: „Locul e blestemat.”

Ion printre dărâmături, paşi hârşâiţi, ochii plini de lacrimi, râde neputincios… Manole se îndreaptă în tăcere spre chivot. Ion calcă apăsat zidurile surpate.

Încet, ca într‑o visare, se aude glasul unui clopot… Durere sau binecuvântare?

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest