Contemporanul » Eseu - Publicistică » Obsesia colecționarului

Obsesia colecționarului

Junimiştilor le revine, cum e şi firesc, primul act al acestei iniţiate incursiuni în Ideea de biografie în critica românească, rafinată arheologie a începuturilor criticii literare ca disciplină umanistă, consacrată selecţiei valorilor şi educării gustului public…

Rareori se întâmplă ca sistemicitatea şi erudiţia academică să transleze impecabil în scriitura unei fragmentarităţi participative, generate de dinamica oscilantă a perimetrului universitar actual şi de nevoia ancorării constante într‑o actualitate culturală iremediabil cronofagă şi dispersivă, însă Critică şi biografie. Istoria literaturii române ca album de familie, volumul lui Antonio Patraş apărut în 2019 la Editura Timpul din Iaşi, reprezintă o excelentă ilustrare a acestei stări de excepţie. În paginile acestei cărţi, autorul adună, cu o asumată voluptate de colecţionar, studii şi articole publicate cu precădere în revista Convorbiri literare, ivite în siajul unui ambiţios proiect consacrat evoluţiei ideii de biografie în critica românească, de la Titu Maiorescu până astăzi, marcat stilistic şi metodologic de o libertate programatică, străină de convenţionalismul steril(izant) al aparenţei de ştiinţificitate cu care s‑au războit junimiştii invocaţi în introducere.

Junimiştilor le revine, cum e şi firesc, primul act al acestei iniţiate incursiuni în Ideea de biografie în critica românească, rafinată arheologie a începuturilor criticii literare ca disciplină umanistă, consacrată selecţiei valorilor şi educării gustului public, consecutivă disocierii esteticului de politic, fenomen produs în siajul consolidării unei societăţi liberale în Ţările Române. Stimulat de Antoine Compagnon, potrivit căruia sensul modern al literaturii s‑a impus odată cu romantismul, Antonio Patraş investighează interesul pentru biografie ca „manifestare particulară a ideologiei romantice” şi analizează nuanţat atitudinea junimistă, mefientă la exaltările şi biografismul romanticilor, dar aderentă la paradigma clasicistă şi, implicit, la „o literatură modelată după preceptele esteticii normative, o literatură în care personalitatea scriitorului să se manifeste cât mai discret şi în care elementul biografic să fie complet transfigurat”.

Referinţa emblematică a perioadei rămâne, fireşte, Titu Maiorescu, subiect al unei diagnoze conceptual‑metodologice concentrate, care încorporează, inteligent şi suplu, atât coordonatele gândirii critice, cât şi ecourile intelectuale ale acesteia, articulate fie prin vocea fidelă a unui discipol precum Mihail Dragomirescu, fie prin reconsiderarea manolesciană a tipului de critică practicat de liderului de la Junimea. Insistând pe rezistenţa preponderent stilistică a olimpianismului maiorescian, înţeles ca „edificare a propriei personalităţi în linia unei expresii cât mai obiective şi impersonale cu putinţă”, Antonio Patraş consemnează şi ironia diacronică ulterioară a scrierilor lui Maiorescu: fundamental ostile instrumentării critice a biograficului, ele devin interesante, odată cu trecerea timpului, tocmai graţie aspectului documentar, biografic, ca „document de epocă sui generis”.

La un pol opus estetismului maiorescian Antonio Patraş îl plasează pe Constantin Dobrogeanu‑Gherea, „primul nostru critic care şi‑a însuşit o metodă modernă de interpretare, înfeudată sociologismului marxizant, dar care racorda totuşi literatura la istorie, şi, nu mai puţin, la biografie”. Portretul, echilibrat realizat, surprinde atât portanţa teoretică a criticii ştiinţifice gheriste, cât şi vulnerabilitatea hermenutică evidentă în articole precum Artiştii proletari culţi.

Studiul intitulat Momentul Călinescu încheie această triadă clasică, revalorizând Viaţa lui Mihai Eminescu din 1932 ca „moment de hotar în istoria genului” într‑o analiză suplă, structurată de binomul biografie – roman, în care opera teoretică a lui Adrian Marino funcţionează ca o hârtie de turnesol, iar seriozitatea academică a nuanţelor conceptuale decantate în studiu înregistrează subtile inflexiuni ludice, exersate, în cel mai pur spirit călinescian: „Se ştie cât de superstiţios era Călinescu, ataraxicul petulant, cum nu ieşea el vinerea din casă, pretinzând că‑i o zi nefastă. […] Să fie oare un simplu «accident» că exact într‑o zi de vineri se stingea din viaţă, din viaţa pe care o iubise atât, criticul cel venerat postum ca o divinitate?”.

Pe coordonate net diferite se configurează imaginea protagoniştilor intermezzo‑ului dihotomic din Elogiul imperfecţiunii. De la teroare la bun simţ, Nicolae Steinhardt şi Jean Paulhan. Arborând o impresionantă erudiţie, Antonio Patraş construieşte un decomplexat portret al lui Nicolae Steinhardt, în contururile căruia el surprinde şi ilustrează spiritul conciliator, atitudinea moderată, marginalitatea subversivă asumată, originalitatea eseistică, antidogmatismul, critica subiectivă şi respingerea a ceea ce Jean Paulhan numeşte a fi „terorismul literar”. Patraş mai surprinde reabilitarea polemică a melodramei sau critica ironiei, toate acestea convertindu‑se în fundamentul sancţionării „ereziei moderne a segregării operei de biografia scriitorului”. De altfel, lectura eseurilor lui Steinhardt reprezintă, în viziunea autorului, nu numai „un puternic antidot la lenea de a gândi”, ci şi un spaţiu de evaziune, unde cititorul poate „vedea cât de armonios se oglindeşte viaţa autorului în opera sa”.

Actul secund călinescian al volumului se produce în studiul intitulat Istoria literaturii şi limitările estetismului. Reconfigurări polemice, unde Antonio Patraş analizează articulaţiile Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, monumentala lucrare concepută ca o istorie a personalităţilor şi organizată ca o succesiune de micro‑monografii, desfăşurate în cadrele unei metanaraţiuni legitimatoare, traversate de un obstinat impuls de „a descifra literatura din viaţă şi de a citi viaţa ca pe un «romanţ»”. Fascinat de „partea reziduală” a Istoriei… călinesciene, autorul demonstrează că anecdota (beneficiara unei scurte istorii nuanţate conceptual şi seducătoare ca amplitudine culturală) rămâne un ingredient vital al metodologiei şi sensibilităţii unui „monument” edificat mai ales din „lucruri mărunte”, asamblate cu o fabuloasă vocaţie de artizan. Însă, arheologia resorturilor Istoriei… călinesciene converteşte discursul lui Antonio Patraş într‑o acută interpretare a aspectelor ei mai puţin comentate, sau a celor dotate cu o inconfortabilă încărcătură polemică, precum nuanţele dihotomiei portret – anecdotă, valenţele metodei biografiste, opţiunile mitice sau tipologizarea în funcţie de gen şi/sau perspectiva asupra sexualităţii, ultima generând un excelent comentariu asupra misoginismului scriitorului român.

Secţiunea consecutivă a volumului este ocupată de o suită de studii de caz, în care istoriile literare post‑călinesciene îi furnizează autorului suficiente elemente pentru configurarea „imaginii concrete a omului din spatele măştii olimpiene a criticului”. Oprindu‑se, de pildă, asupra Istoriei literaturii române a lui I. Negoiţescu, Antonio Patraş reconstituie filiaţiile şi background‑ul ei metodologic, îi identifică descendenţa într‑o serie de sinteze axate pe „relaţionarea complexă a esteticului cu istoria şi cu contextul socio‑politic şi cultural”, punctează deconstrucţia scenariului narativ‑mitologizant al Istoriei... călinesciene, îi inventariază în mod echilibrat punctele vulnerabile, ilustrează cu generozitate originalitatea interpretărilor criticului cerchist şi decantează coordonatele de bază ale operei sale, demonstrând faptul că aceasta poate fi citită „şi ca un imn închinat vieţii şi potenţelor ei creatoare, ca şi autobiografie spirituală mărturisind fascinaţia criticului faţă de lumea concretă”.

Seria sintezelor anticălinesciene continuă cu Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române a lui Mihai Zamfir, raportată atât la Panorama… lui Basil Munteanu din 1938 sau la modelul lovinescian, cât şi la Istoria… lui Negoiţescu sau la Undele scurte ale Monicăi Lovinescu, într‑un discurs sensibil la diferenţe şi alert atunci când vine vorba despre opţini mai mult sau mai puţin confortabile.

Volumul consacră excelente analize perspectivei plurale a lui Ion Simuţ din Literaturile române postbelice şi spiritului erudit, atent la contextualizarea fenomenului literar, demonstrat de Mircea Anghelescu în Lâna de aur (2015), înainte de a se lansa într‑o succesiune de studii consacrate relaţiei dintre critică şi autobiografie la Eugen Negrici , în a cărui carte din 2014, Emanciparea privirii, Antonio Patraş vede „un splendid eseu despre nevoia de autenticitate a omului viu la trup şi la minte […] o critică a clişeului şi a convenţiilor de tot felul din unghiul unei viziuni pragmatic‑funcţionaliste”.

Inevitabilul Nicolae Manolescu devine, şi el, subiectul unei duble oglindiri, în care referinţa o reprezintă, desigur, protagonistul Contradicţiei lui Maiorescu. În Jurnalul parizian al lui Eugen Simion, autorul izolează perspectiva originală asupra interdependenţei creator‑operă şi caută cu fervoare „omul din carte”, în vreme ce Virgil Nemoianu, „cărturar de tip renascentist”, este recompus poliedric din secvenţe ale memoriei autorului, din autoportretul Arhipelagului interior sau din sugestiile oferite de sinteza sa teoretică, intitulată Postmodernismul şi identităţile culturale.

Mai degrabă contextuale, potrivit mărturisirii autorului, Profilurile contemporane încorporează demonstraţii de prezenţă culturală dinamică şi implicată, de acuitate critică şi versatilitate exegetică, Antonio Patraş învăluind fiecare carte analizată aici cu un halou sofisticat, în compoziţia căruia intră o fabuloasă cantitate de informaţii, un avizat gest de valorizare şi o vibraţie sensibilă la fiecare nuanţă. Prin excelenţă aleşi, protagoniştii acestei secţiuni sunt Ştefan Borbély, Mircea Mihăieş, Nicolae Oprea, Mircea A. Diaconu, Mihaela Ursa, Angelo Mitchievici, Şerban Axinte, Bogdan Creţu, Doris Mironescu şi Mircea Platon.

Memoria amfiteatrelor încheie cu o reverenţă colecţia intermediară (!sperăm) a studiilor lui Antonio Patraş consacrate ideii de biografie, elogiind opera unor personalităţi accentuate ale mediului academic ieşean – Ion H. Ciubotaru, Florin Faifer, Dragoş Cojocaru, Dan Mănucă şi Elvira Sorohan –, a căror prezenţă în acest dinamic „album de familie” – cum poate fi percepută ideal(izant) critica şi istoria literară românească – adaugă un spor de legitimitate privirii din interior, „familiale”, a autorului. Critică şi biografie. Istoria literaturii române ca album de familie e volumul de suflet al unui autor substanţial, crescut în spiritul diacroniilor semnificative şi al sintezei.

Constantina Raveca Buleu

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Constantina Raveca Buleu

Constantina Raveca Buleu s-a nascut la 16 martie 1979 la Bistrita. A absolvit Facultatea de Litere a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea limba si literatura româna – limba si literatura germana (2002), apoi masteratul Istoria imaginilor – istoria ideilor din cadrul [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest