„Nu‑i uşor să taci, Magda, e mai uşor să nu taci”, obişnuia să repete Petru Ursache. Îl ascult. Cu cât se apropie 1 Decembrie, ca‑n fiecare an, slăbiciunile românilor nu se iartă. Nici calităţile lor, etichetate tot slăbiciuni. Sub povara unui disconfort de etnie, ca să nu‑i spun ură, se comit critici răuvoitoare. Şi‑mi amintesc de un ziar central care, în octombrie 1992, titra cu satisfacţie, dar şi în batjocură: „Ne mor unioniştii!”. Era vorba de Ion şi Doina Aldea Teodorovici.
Sabin Gherman nu ezită să ne tot spună că s‑a săturat până‑n gât de România, vrând Transilvania (numai a) lui, desprinsă de ţară. Tokes n‑a ezitat să ne salute de pe „teritoriul autonom” (22.07.2023). În ciuda faptului că Iohannis îi dăduse Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler, era încântat ca Viktor Orban (discurs la Universitatea de Vară Tusvanyos, Tuşnad pe româneşte) să ofere „protectorat” Transilvaniei, la fel ca Austria în Tirolul de Sud. Să emigreze românii de sărăcie, „viitorul nostru” fiind „în Transilvania”, s‑a rostit europarlamentarul. Ei rămân locului. Ordinul i‑a fost retras definitiv de instanţa supremă. Se poate când nu se mai poate!
Andrei Pleşu şi Daniel David, psihologul neamului, fac împreună (joi, 9 noiembrie, la Institutul Francez, dialog re‑transmis pe TV Cultural) o analiză identitară: „30 de ani de Românie”. Las la o parte accentele francezului care‑l prezintă în deschidere pe Dragoş (cu accent pe o) Atanasiu, ca antreprenor expert. La urma urmei, nici ştiristele noastre nu accentuează corect. Auzi la tot clickul compromisuri, cu u accentuat, victime, cu accent pe al doilea i, sinecurile sunt sinecuri, cu accent pe e, ba chiar Capitoliu e pronunţat ca Gheorghiu…. Cât despre datină – n‑o să credeţi – se pronunţă datină, cu accent pe i. Dragoş promite zâmbitor că se va vorbi despre o Românie văzută „din spate şi din faţă”, dat fiind că „România vrea să înveţe din spate”.
Analiza începe cu observaţia lui Carol I, cum că românii nu vor să fie conduşi, deşi singuri nu se pot conduce. Aşadar, marii bărbaţi politici, marii fii ai României au fost daţi uitării. Salvarea vine de la Europa mamă şi tată. Tre să ne intre‑n cap că „Ioropa” e cu ochii larg „dăschişi pă noi” (cum pronunţă, în dâmboviţeană, filosoful). Dă năvală doamna Ursula von Pfizer cu milioane de vaccinuri, ca să ne ştie sănătoşi, iar austriecii ne ajută la defrişări de păduri. Multe, de parcă ar mânca lemn imperialii vecini. Tot ce vine de‑acoloşa, de la UE, e bun? Şi „delirul” corectitudinii politice, şi cancel culture, şi starea de woke, în stare să demoleze şi ce a mai rămas nedemolat în „culturicea” (s‑a mai găsit un diminutiv pentru cultură: „culturice”) noastră?
Aşadar, românii nu‑s guvernabili. Ne trebuia un Carol I, dom’le, să ne guverneze. Încerc să‑l văd pe David fără ghiul pe deget şi pe Pleşu fără fundă neagră la gât, ca să‑mi fie mai uşor să urmăresc o conversaţie pe Titanicul scufundabil numit România.
Cu un zâmbet complice, Andrei Pleşu îşi asumă rolul de a fi „antipatriotic”, aşa cum o făcuse şi Al. Paleologu, cu regretabila afirmaţie: „Patriotismul e o strângere de buci”. Pleşu ne‑a obişnuit, de altfel, cu acest rol. Recent, porneşte de la imnul naţional care n‑ar fi „mobilizator”. Te ia „cu mahmureală”, constată filosoful. Altfel ar fi stat lucrurile cu Odă Bucuriei, imnul UE. Ne‑ar fi trezit, adicătelea, din beţie? Da, dar am da iarăşi în mahmureală şi tot aşa. După ’89, am fi putut reveni la Trei culori cunosc pe lume, varianta necorectată de socialişti ( modificată în 1977, vă rog!), pe muzică şi text de Ciprian Porumbescu. Trebuia să dăm gaură‑n steag, excedaţi de tricolor?
Andrei Pleşu s‑a lansat în consideraţia că Hohenzollern a observat bine ruptura dintre masse şi elită, concentrarea puterii politice. Cât despre „inflaţia de partide”, aş zice că nu‑i tocmai aşa. Carol I n‑a mai vorbit cu Take Ionescu pentru că a vrut al treilea partid, lângă conservatori şi liberali. Sigur că parlamentarii i‑au răspuns, cum să nu?, arătându‑l pe suveran risipitor de avere publică şi nu‑i departe de adevărul gol‑goluţ.
Cu lipsa de caracter a elitei nu pot să nu fiu de acord, iar lipsa asta e şi mai evidentă la politicienii zilelor noastre. Goma i‑ar spune „nesimţitorism etic”, însă Daniel David laudă „proiectul de ţară” al preşedintelui. „Jules Werner”, cum îl dezmiardă presa încă liberă, „a făcut ocolul pământului în două mandate”, de mână cu „răvăşitoarea”, spre a‑i zice ca Ion Cristoiu. Cu costuri secretizate. Mai modeşti, Ciucă şi Ciolacu ies la piaţă. Bogdan Rareş trage pătrunjel pe nas. Ce frumos miroase înainte de alegeri, nu ca „şparanghelul”! Rareş e perfect în rol de Caţavencu! Lui Batistuţă îi mai iese ceva: să fie ridicol. Iar ceasul îi cam arată că trebuie să iasă din politică.
Psihologul expert în mentalitate vrea să ne convingă că n‑aveam învăţământ în vremi ceauşii. Avem acum, sub Deca? Oare prof. de fizică Iohannis ştie că, în Sibiu, ministresa, totodată, consiliera sa a acordat bursă şcolară de merit unui elev de nota 1,59? Sau a crezut că‑i notă de trecere spre ignoranţă, atât de necesară la vot?
Daniel David se uită direct la problema „femeia şi ştiinţa”. Vrea candidat la preşedinţie femeie. Turcan, Deca, Gorghiu cu ciocănelul sau care? Clotilde? Umblă vorba că Pădureaţa are spatele cel mai greu. Ce să mai zici decât ca Şerban Foarţă, în Hexachordos: „Grăbeşte, Doamne, să‑mi dai sprijin!”
Altă acuză a „defectologului”? Îşi dă cu părerea că am fi ostili străinilor care au creat instituţii. Greşit! De la Carol Davila pân’ la Raed Arafat, toţi minoritarii care au contribuit la destinul comunitar au fost încurajaţi s‑o facă. Înainte de pandemie, doctorul palestinian avea cea mai înaltă cotă de încredere, în toate sondajele. În pandemie, s‑a lăsat prea mult auzit, pe cale de consecinţă, neascultat. Numai teleastul Ciutacu rămâne neconvins, ţinându‑l continuu sub atac şi titrând ad nauseam: Arafat‑panicat, Arafat‑spulberat, Arafat‑anchetat, Arafat‑condamnat…, însă doctorul rămâne fidel unui proiect greu, opţiune neclintită.
Românii i‑au iubit şi respectat pe arhitecţii francezi care au făcut din Bucureşti Micul Paris. Anghel Saligny, cu tată alsacian: ca să testeze calitatea podului de la Cernavodă, l‑a traversat primul. Podul a rezistat. Generalul Kiseleff nu are nume de bulevard? Ba da. Îi datorăm Cişmigiul.
Şi aş mai da un exemplu. Înainte de Adunarea de la Alba Iulia, Ungaria trimisese la Paris hărţi cu pete albe, unde locuiau numai români: în Maramureş, Oaş, Haţeg, Lăpuş, Apuseni, Năsăud… Ne‑a salvat geograful francez Robert Ficheux, cu hărţile lui reale, adevărata geografie. A scris 27 de cărţi despre români, între 1927 şi 1996. A devenit membru de onoare al Academiei, în 9 martie, 1991. În aula Academiei, a urat „scumpei noastre Românii” „viitor paşnic” şi s‑a declarat „moţ francez”, de dragul moţilor (mulţumesc, Mihai Miron, pentru documentare!).
Cu lecţia bine învăţată, Andrei Pleşu ne spune că I.L. Caragiale era grec, Noica avea un bunic grec; grec din Pind era şi Iorga, autor al sintagmei „omul de nicăieri”, fără rădăcini. Alecsandri a fost evreu. Şi mă repet, mă autoplagiez replicându‑i că n‑a fost grec mai român decât Caragiale, nici evreu mai român decât Steinhardt. După cum, cei mai aprigi antiromâni pot fi nativii români.
Andrei Pleşu culege înţelepciune din Românii verzi ai lui Caragiale, ca să constate că nenea Iancu nu i‑a iubit pe români. Cel mai inteligent dintre români aduce cu Kogălniceanu, dar pe invers. Pe invers pare că i‑ar fi înţeles şi pe Eminescu, şi pe Goga, şi pe Cioran, în ce priveşte ura (la Cioran, iubiura de România izbucneşte din disperările lui privind neajunsurile ţării). Caragiale ar fi zis că e musai să urăşti alte neamuri, ca să probezi că‑ţi iubeşti ţara. Totu‑i cum şi ce decupezi din Caragiale. Ca şi din Eminescu. Nu le spunea romunculi tuturor, ci numai mişeilor, trădătorilor de neam, turciţilor, austro‑maghiarizaţilor, muscalizaţilor. Idriotul, cu strămoşi în insula Idria, i‑a repudiat nu pe români, ci pe numiţii moftangii români cu 3 r, care dau afară muştele din Cişmigiu. Despre români scrie: „Românii sunt buni şi sobri, răbdători şi cuminţi (pricep uşor); sunt spirituali şi vorbesc o limbă foarte colorată şi elegantă”. A râs nu de patrioţi, ci de „patrihoţi”, nu de popor, ci de „bobor”. Şi ce pamflet tragic a scris: 1907. Din primăvară până‑n toamnă, avertisment la adresa politicienilor infirmi moral: „ţăranul e singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului român.”
În ce priveşte critica dură a lui Goga la adresa „secăturilor”, i‑aş fi pus alături poemul Românitatea strigă din tranşee. Şi cred că e vreme pentru poezie patriotică. Adevărata poezie patriotică.
Daniel David are ce are cu ospitalitatea care n‑ar exista, deşi „ospitalizaţii” ne‑au salvat. După psiholog, mobilizarea e de haz, adaptabilitatea de haz şi mai mare. Nu lipseşte din conversaţie nici bancul cu cămila. Nu‑i girafă? Singurul acceptat e Mihail ( Mihai îl cheamă) Ralea, căruia Pandrea i‑a spus Imoralea, diagnosticându‑i declinul de caracter. Adaptat la regimul lui Dej, i‑a fost rentabil amestecul de trei pătrimi supunere la o pătrime laşitate.
Eviţi complicaţiile, urci rapid scara socială. Caragiale n‑a oscilat: să pleci capul „în faţa lucrurilor nedrepte sau revoltătoare” este „tot ce poate fi mai mişel”.
„Cumintele nu moare de sabie”, zice etnosoful. Pleacă la timp capul şi nu moare. Or, de 30 de ani încoace, elita, mai ales elita ELB (Elita Loială lui Băsescu, aşa o numeşte regretatul Radu Călin Cristea), a tot dovedit ce utilă e plecarea capului la preşedinţi.
Independenţa de opinie s‑a plătit şi se plăteşte la greu. Şi ce actual este editorialul lui Mircea Eliade, De ce sunt intelectualii laşi?, an 1934. De ce? Din comoditatea intelectuală de a te izola în turnul de fildeş? Nu. Eliade găseşte altă cauză: frica. Frica să nu pierzi bani, putere administrativă, libertate. Mori din exces de independenţă? Ei şi! Poporul pe care‑l reprezinţi nu moare. E cazul lui Mircea Vulcănescu, martirul, pe care nu conteneşte să‑l denigreze neomarxistul Al. Florian, pe bani publici.
În concluzie, Daniel David concluzionează: „N‑avem concluzii.” Ce‑o fi în 2050, om muri şi om vedea. Mai ales că „avem defecte utile Europii”.
Ce ar trebui să ne dorim? Dezideratul meu, şi‑mi asum răspunderea pentru el: Ţară suverană/Pâine/Cultură. E mult?
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
