Din ultimul număr:
Contemporanul » Polemice » Ciurul şi dârmonul Cenzurii

Ciurul şi dârmonul Cenzurii

Mă întreb, ca şi Petru Romoşan: să fie libertatea de opinie pusă‑n cui? Să spunem „adio diferenţei”, pe tiparul şlagărului socialist, „gândim la fel, iubim la fel”? Diversitatea opiniilor e controlată. Titlul lui Ron Uz şochează: American Pravda (Covid 19 its impact and origins after one year). A fost nevoie de un an ca să te poţi întreba „la liber” dacă virusul ucigaş a fost creat în laborator sau nu?

În ce mă priveşte, am trecut şi prin schizofrenia Dej, şi prin schizofrenia Ceauşescu. Recunosc o nouă schizofrenie. De la bicromatismul comunist (gazetele aveau o rubrică intitulată Cu pată, fără pată), s‑a ajuns la alt bicromatism: alb impur vs. negru pur şi simplu. Culori intermediare? Lipsă.

Carterienii dintr‑un roman de Marius Tupan au fost subjugaţi cu ajutorul camerei (de luat vederi) ascunse. Localitatea Şipote devine Complexul Marconia, filmat non‑stop în direct. Şipotenii se preschimbă în marconieni; încep să vorbească în marconeză; propria limbă se degradează, ca şi literatura.

Dumitru Augustin Doman glumea pe Facebook şi nu prea: nu mai merge să spui motan negru ca un ţigan, să reciţi „pe o stâncă neagră”, să te jeleşti de „inimă neagră”. Scrii cu cerneală neagră pe hârtie albă? Greşit. Joci şah cu negrele? Asta‑i discriminare rasială. Şi‑i discreditezi pe cei cu ochi negri, în numele celor cu ochi albaştri. Auzi la Anonimul ăla incorect politic! „Dacă n‑ai ochi albaştri, iubeşti şi negri”. De asta s‑o fi scos literatura orală din şcoli şi din universităţi? Şi‑l întreb pe Radu Ulmeanu, autorul antologiei de poezie intitulată Laptele negru: Crezi că pot fi învinse culorile?

„Noua cultură” afirmă că, atâta vreme cât se menţine libertatea de expresie, nu progresăm, nu prosperăm. Un sociolog mult mediatizat, Aurora Liiceanu, susţinea într‑un dialog cu Ileana Vulpescu (re‑transmis după moartea prozatoarei) că „majoritatea trebuie spartă” (pro LGBT?) Ce, numai femeile să nască? Eu aştept să nască Barna.

Aproapele nu mai este de mult o oglindă a celuilalt. Alvaro Varga Llosa, fiul lui Mario Varga Llosa, observa: nu „progresezi” prin merit personal, ci numai în dauna altora. Cu alt cuvânt, democratura (Pierre Hassner) îl sancţionează pe cel care are altă opinie decât a alterului. Prin cezură, prin alte feluri de cenzură? Cancel Culture pedepseşte: pe Shakespeare că‑i rasist, pe Beethoven că‑i prea luminos, pe Verdi că ar fi pro sclavie. Nu cred să fi văzut o mai oribilă cenzurare decât a BLM (Black Lives Matter), în proces continuu de canceling, canceling, canceling. Cum, să nu se audă decât vocile albilor, nu şi ale negrilor, femeilor, LGBTQ‑iştilor? Gândire înfricoşător delirantă.

Dăunători sunt şi scriitorii amprentaţi naţional, oricum „depăşiţi”. Noul construct UE pare să nu mai aibă nevoie de naţiuni diferenţiate. Ce atâtea culturi, când poate exista doar una, cea nouă! S‑a revenit la teza periculoasă că a‑ţi apăra stilul etnic înseamnă a fi şovin, xenofob, stupid religios. Scrie la Apocalipsă că vor fi chemate „popoare, neamuri, limbi” (10, 11) şi, repetat, „popoare, seminţii, limbi, neamuri”; că Apocalipsa „va aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (21, 21‑26). Asta pentru popoarele mari, nu pentru turmă. Neam o fi egal turmă numai în cazul românilor? Trebuie să admit că este în regula şi‑n regulamentul poporului meu capul plecat, obrazul (celălalt) întors spre pălmuire, preferinţa pentru „lasă‑mă să te las” şi pentru „era mai bine când era mai rău”. Dar poate că suntem un popor uşor de ucis în revoluţii mimate, nu şi uşor de prostit cu minciuni date drept adevăruri.

Ia să‑ţi denigrezi neamul ca Lucian Boia, susţinând că istoria noastră e falsificată, că bătăliile câştigate sunt ficţie şi că trebuie, în numele integrării în Europa, s‑o „de‑mitizăm”? Capeţi premiul Academiei Franceze? Păi, da! Emmanuel Macron zice, la Bruxelles, că valorile ţărilor din Est „nu sunt ale noastre”, cu referire la cele creştine, şi că va intra în „bătălia culturală a civilizaţiilor”. Îi aşteaptă pe combatanţi (ca premiatul nostru) un catastrofal Watterloo? Om vedea.

În ce ne priveşte, eludăm problemele acute ale culturii. Ratăm arhitectura (case de patrimoniu lăsate în ruine, blocuri termopanate acoperind biserici), muzee (le închidem, că‑i pandemie). Turismul cultural nu se simte nici el mai bine: staţi în case. În care timp, casa de la Văratec, unde Eminescu a scris şi a iubit, e paragină, iar pe bancnota cu chipul său un glumăreţ a aplicat o mască bleu chirurgicală. De ce? Îndemn să i se închidă gura?

Am reţinut dintr‑o tabletă a lui Adrian Alui Gheorghe, publicată în Bucovina literară în 2016, următoarea întrebare: „De ce dacă‑l iubim pe Eminescu, îl urmăm, în tot ce facem, pe Caragiale?” Mai exact pe acei mitici despre care nenea Iancu a spus cu năduf : „Îi urăsc, mă!” Şi nu sunt anti‑vaccinare. Constat doar că virusul acţiona doar prin pieţele ţăranilor, nu şi prin malluri. Iar comicul de situaţie (ca să nu‑i spun comic de caracter) abundă la televiziuni. Cascadorii râsului de la Sănătate au propus vaccinare prin voie liberă? Ba vaccinare prin oboare (rimă involuntară), contra doi mici (Ţal!) şi adeverinţă ad labam, în formularea doctă a colonelului Gheorghiţă, dus pe teren să‑şi vaccineze satul natal, ca să se facă acolo nunţi cu miri şi mirese, naşi şi naşe, sub vaccin cu toţii. Dar de ce‑i mai vaccinaţi, domnule colonel, când mafia retrocedărilor le ia bătrânilor pământul de sub tălpi, când morţii semnează acte de vindere? Post‑moralia, cum am conchis în dialogul cu Adrian Alui Gheorghe? De n‑ar fi trans‑umanitate.

Chiar nu vi se pare ridicol să ne ducem la circ cu bilet gratis? Circ şi vaccin! La Iaşi, la cinema Victoria, care nu mai e cinema, ci Mega Image. La castelul Bran, ne vaccinează Dracula; la Suceava, Ştefan cel Mare?

Un profesor universitar specialist în de toate face plângere penală contra unui preot, pentru că linguriţa Sfintei Împărtăşanii poate îmbolnăvi şi trimite în izoletă. Nu numai biserica, dar şi biblioteca îmbolnăveşte, de vreme ce şi‑a închis uşa din cauza virusului blestemat. Iar numărul bibliotecilor a scăzut dramatic de la intrarea în UE, din 2007, mai ales în mediul rural. Cât despre proza având ca subiect satul, gata cu canonul ăsta patinat al lui Slavici, Duiliu Zamfirescu, Agârbiceanu, Rebreanu, Sadoveanu, Voiculescu, Preda… Ducă‑se! Parantetic spus, eu aş merge pe ideea lui Cornel Cotuţiu. Judeţul Cluj să se numească Rebreanu, Judeţul Neamţ ar fi adjudecat de Creangă, Vrancea de Duiliu Zamfirescu, Iaşi de Sadoveanu…

Dacă am ratat agricultura (UE n‑a aprobat programul de irigare; publicistul Ion Andreiţă constată că, acum, importăm pâine congelată şi… busuioc; nu mai avem nici busuioc, darămite floarea-soarelui), să ratăm şi proza rurală, în folosul celei (r)urbane? Ce cred eu, ca şi Mircea Platon: că un semănătorism de calitate (semnat Cornel Nistea ori Ion Andreiţă) ar des‑părăgini vatra. Şi asta pentru că la întrebările fundamentale, „de ce?” şi „în ce scop?”, Petre Ţuţea afirmă că a răspuns „aporetica rurală românească”. Dacă am respins romanul rural, de ce n‑am fi respins şi poezia despre eroi? La coşul de gunoi cu ea, ca şi eroii unui cimitir multietnic, unde crucile româneşti cu cască de soldat au fost acoperite – nu ne‑a cutremurat nici fapta asta? – de saci negri, pentru gunoi menajer.

Dacă tot am ratat sistemul de apărare, ce ne mai trebuie parastase pentru cei căzuţi în războaie? Preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan‑Aurel Pop, într‑o emisiune despre Iorga (şi‑l citez: „Pentru Iorga a fi naţionalist înseamnă a iubi”), constata cu tristeţe că, în prezent, în prezentul nostru imperfect, simţul ceremoniei este în scădere. Istoricul Alexandru Muraru, trimis în Parlament, trimite Poliţia şi Procuratura la biserica Sf. Parascheva din municipiul Vaslui. Fratele Moraru nu vrea parastas pentru Ion Antonescu, în biserica ridicată de el însuşi, de Ion cel fără de mormânt. Un parastas, la 1 iunie 2021 – 75 de ani de la execuţia Mareşalului – a ajuns faptă penală? Alte fapte de arme ale fratelui Moraru (PNL)? Denigrarea lui Goga, combaterea românismului. A impune un muzeu al Holocaustului? De acord. Dar şi un muzeu al ororilor puşcăriilor comuniste. Or, românii sunt îndemnaţi mereu să‑şi scoată din minte ororile puşcăriilor comuniste; să lege strâns firul între uitare şi iertare, după îndemnul unui martir, Mircea Vulcănescu: „Nu mă răzbunaţi!” Numai că marele om e încă sub condamnarea Tribunalului stalinist, zis al Poporului.

Să fugim de ceea ce se numeşte „exces de memorie”, cum suntem dirijaţi/ dresaţi? Să intrăm în starea de lichefiere a memoriei? Formatorii de opinie o acceptă energic. Şi dacă ştiu că memoria colectivă e mai şubredă, mai scurtă decât memoria individului, de ce nu fac altceva decât ce fac, adică o ajută să se deformeze? Am cunoscut un preot puşcărizat şi rămas marginalizat până‑n moarte pentru că a refuzat să ceară reabilitare de la comunişti. A preferat să mucenicească până s‑a dus. „Cine să mă asculte şi să mă creadă?” ne‑a răspuns mie şi lui Petru, când îl îndemnam să‑şi scrie memoriile. În capela dezafectată a închisorii – spital din Târgu‑Ocna – erau depozitate hârdaiele şi cârpele de şters pe jos: bucăţi de acoperământ al Sfintei Mese din altar şi bucăţi de stihare. Cum să fi curăţat duşumele cu ele? Asumându‑şi bătăi, torturi, cruzimi de la gardieni, preotul a furat peticele şi le‑a cusut sub palton. Cârpele sfinte l‑au acoperit, încălzit, păzit. Răsplătirea lui Dumnezeu pentru cine crede. Nu şi pentru inenarabilul domn Iulian Bulai, care are cuvinte de ocară pentru „non‑fecioara” Maria. O s‑o scoată din calendar, iar premierul Câţu îi va continua opera, legiferând, prin ordonanţă de urgenţă, interzicerea parastaselor pentru martiri şi eroi?

Istoria se scrie cu sângele celor morţi pe fronturi ori în temniţe, cu lacrimă în schit ori în exil sau cu labele înnodate ale monştrilor puternici? întreabă Petru Ursache în Istorie, genocid, etnocid, cu trimitere la „dracul gol”, „cu pipă ori cu trabuc în gură, ca semne de identitate”. Uşor de recunoscut pentru generaţia mea, nu şi pentru elevii care nu ştiu mai nimic din istoria românilor. Iar analistul politic Cristian Pârvulescu nu scapă teleocazia să susţină că „românii sunt xenofobi” şi câţi nu‑i cântă în toate strunele. Când se întâmplă ceva rău (şi se tot întâmplă), auzi „Ţară de c…t!”. Ca şi cum ţara ar fi vinovată.

Demistaliniştii îi apără pe comunişti ca generoşi şi naivi, vituperând ceea ce numesc ei fascişti. Dar comuniştii nu sunt cinici? Groza n‑a fost cinic? A fost generoasă sau cinică Ana Pauker, numită Passionaria Balcanilor? În istoria noastră, a existat cineva care s‑a crezut mai sus de Dumnezeu: „eroina din Codăieşti‑Vaslui, „harismatica Ana”, „oratoarea Ana”, „mâna de fier Ana”. Şi ce isprăvi a făcut ca ministresă! Ghiţă Dej a vrut să mi ţi‑o omoare, că a simţit‑o mai deşteaptă decât el. A lăsat‑o – vai! – în stradă, i‑a luat casa de protocol. Ceauşescu i‑a pus‑o în braţe lui Valter Roman, să facă traduceri pentru Editura Politică şi a tradus. Nu, nimic nu‑i mai năucitor decât încercarea de reconsiderare a Anei Pauker, cu mii de morţi pe conştiinţă. Dostoievski îl pune pe Iisus să revină pe pământ şi să fie capturat de Torquemada. După ce‑l interoghează sever, Inchizitorul îl expediază la ceruri, ca nu cumva să strice temeiurile bisericii catolice. Cât pe ce să‑l considere pe Iisus eretic şi să‑l ardă pe rug. N‑am apelat întâmplător la Dosto. Ana Pauker a fost un Torquemada cu fustă. Şi câţi gazetari de opinie liberă n‑a aruncat în gherle „Ana noastră”.

Mă tem că unii dintre raportorii antrenaţi în Procesul Comunismului le cam calcă pe urme inchizitorilor roşii. Marii intelectuali ai Academiei au fost înlocuiţi de semi‑analfabeţi în proletcultură; în postsocialism, discipolii şcolii Boia îi vor înlocui pe istoricii cu carte, dar fără parte, sufocaţi de noile forme de cenzură, deloc sufocante pentru oportunişti mediocri?

Cele notate aici sunt doar un preambul la o carte puternică, semnată de Dan Culcer: Cenzura în comunismul real, în două volume mari, Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, 2015 şi 2016.

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest