Contemporanul » Polemice » Totemul Calului de lemn

Totemul Calului de lemn

Motivaţia istorică şi-⁠a schimbat şi ea obiectul: nu mai avem în focar sângeroasa înfruntare pentru Putere, ci tabloul Morţii din luptele pentru apărarea pământului propriu. Numai morbul trădării n-⁠a dispărut.

Mitropolitul Teoctist păruse inspirat de o premoniţie, a premoniţiilor viitoare ale celui nou înscăunat: „Şi i s-⁠a dat lui Ştefan îndrăzneală către Dumnezeu, căci vede dinainte cele viitoare!” Sunt cuvintele pe care dramaturgul le pune în gura Mitropolitului – şi pe care le preiau şi buzele lui Ilie. Nu doar „deschidere” –, ci îndrăzneală! Formularea e supersemnificatoare, ca relaţie organic legată de concluzia filosofică summum, a întregii tetralogii – revelată abia în cea de a patra piesă (Câinele ceresc). Concluzia filosofică summum, va fi aceea care defineşte în Vechiul Testament esenţa de conquistador, a omului, învingător în examenul probei supreme, din parabola Luptei lui Iacov cu Îngerul. Integrarea în Istorie prin faptă înseamnă, cu alte cuvinte, o luptă cu Dumnezeu. Nu în sensul antinomic, al „Diavolului”, ci în sensul luptei examinatoare dintre Maestru şi Ucenic. În sensul luptei „iniţiatice” – care e o luptă cu „înfăţişările” rebele ale timpului istoric şi prevede egalarea şi chiar depăşirea în forţă a Maestrului. Traversarea fructuos-⁠activă a istoriei înseamnă şi transcenderea „Feţei” Ei nevăzute, şi asumarea cognitivă a meta-⁠fizicului. Contextul istoric al lui Ştefan cel Mare e un context contradictoriu şi crucial – şi nu e străin de toată trena contradicţiilor tranzitorii ale Renaşterii de la mistica absolută şi flagelantă a Evului Mediu, la cultul materiei şi cercetarea Naturii – cum şi la liberalizarea manifestărilor acesteia, cuprinzând mai ales liberalizarea sexuală. Cercetarea ştiinţifică se asociază cu cea empirică, ce devine frenetică…

În romanul Călugărul Filippo Lioppi şi…, universul Renaşterii e amplu înfăţişat. Reflexele de acolo ale noului ethos se răsfrâng foarte mult şi în modelele personajelor moldovene, deloc scutite de influenţa occidentală, în special cea italiană. Rupturile dintre generaţii apar posibile la orizont. Petru Aron şi Argăseală îl vor cârti pe Ştefan că zideşte în mod ipocrit bisericiFoto-03-nr-07-2014, doar ca să îmbrobodească poporul. Ei nu înţeleg că o face pentru a restabili un punct axiologic de sprijin într-⁠un ethos al locului pândit de dezagregare – şi că simbolul Bisericii este, pentru condiţia civilizatoare a locului, singurul care poate să ţină cumpănă cu liberalizarea drepturilor „naturale” ale omului, cărora el însuşi, Ştefan, le oferă cu dărnicie obolul. Contemporanii nu-⁠i înţeleg duplicitatea – iar ceea ce dramaturgul reabilitează pentru Istorie, e importanţa apariţiei pe pământul autohton, a unui Ianus bifrons al acelei epoci mutante. Eliberat de dogmatică, Ştefan va intui că mutanţii pot face o nouă sinteză cu tradiţia morală a locului, înţelegând Istoria ca o luptă „iniţiatică” necurmată, oferind chiar bucuriilor cărnii, vectorul sacral. De aci decurge desigur, „împiticirea” factorială a unui Argăseală, asumată de el cu auto-⁠ironie: „Alberto: Călătoriile tale pe la leşi, turci, unguri… ţi-⁠au adus mari profituri în bani. dar ţi-⁠au fost defavorabile dezvoltării intelectuale. Argăseală: – Nu pricep! E drept, n-⁠am iubit simetria ideilor, viziunea de ansamblu… ci, de, ca un şoricuţ, pragmatic, m-⁠am ocupat numai de amănunte, de afaceri, precise…”

Motivaţia istorică şi-⁠a schimbat şi ea obiectul: nu mai avem în focar sângeroasa înfruntare pentru Putere, ci tabloul Morţii din luptele pentru apărarea pământului propriu. Numai morbul trădării n-⁠a dispărut: Trec sănii trase de cai, încărcate cu morţi, plugari şi oieri, duşi mai spre munte ca să nu fie îngropaţi, se spune, în pământul pe care au fost învinşi prin trădare. Aproape stranie apare însă, fraternitatea în moarte cu… duşmanii (cu Turcii)! Morţii sunt încărcaţi „de-⁠a valma” – creştini şi necreştini, pentru a fi cu toţii îngropaţi cu cruce la cap. „Toţi sunt oameni ai pământului, ce dracu! Să nu intre în pământ ca nişte duşmani ai pământului” – spune neliniştitul Miron. Deveniţi oşteni, poporenii se obişnuiesc cu terifiantul – ce le devine familiar – în timp ce creierul sarcast al lui Argăseală surprinde cu detaşare o a doua faţă a medaliei: „Acum înţelegi… strategia noastră militară… Cum dă duşmanul peste noi, tuleşte-⁠o neică: Tuli-⁠o… în pădure şi în munţi! Scapă cine poate! Ideea noastră fundamentală, de sute de ani…” Paradoxul românesc e că ambele moduri de a reacţiona sunt, deopotrivă, adevărate! Ceea ce scapă filosofiei unilaterale a lui Argăseală e cântarul oportun al lucrurilor. Instinctul strategic al românului e imprimat genetic şi reacţionează „după caz”: ofensiv sau defensiv.

Principiul defensiv se îmbrăţişează cu cel ofensiv, mai ales după ce Ştefan creează o oaste proprie a ţării, inexistentă până atunci – căci ethosul românesc e cu necesitate bi-⁠polarizat. De altfel, nu există un Întreg axiologic cu adevărat, decât în situaţia cuprinderii contrariilor lui co-⁠incidente! Înzestrarea mentală de Ianus bifrons a lui Ştefan cel Mare – pe care o aduce intenţionat la suprafaţa conştiinţei de azi D.R. Popescu – se arată ca o epifanie într-⁠un moment special al Istoriei, a genei etnice de profunzime. Dar Ştefan nu e doar sinapsa nou-⁠oportună dintre trecut şi viitor.

Ştefan e dedublat, chiar şi prin natura sa temperamentală adâncă, fondatoare de personalitate. Argăseală însuşi, e în stare să observe această dedublare a înţeleptului războinic: „Ştefan stă în mijlocul poienii şi priveşte morţii de pe sănii, brazii încărcaţi de zăpadă, boierii, în caftane, caii, care fornăie, frecaţi de plugari cu căciulile pe spinare şi pe burtă – să nu intre răceala în ei – priveşte norii şi păsările primăverii şi aşteaptă ca toate acestea să înceapă să vorbească!…” Ceea ce înseamnă că este omul care privind înfăţişarea exterioară lucrurilor, aude şi energetica lor invizibilă şi orfică! O propensiune spre comuniunea cu toate cele câte sunt va dubla în mod incredibil natura luptătorului şi strategului politic, cu natura ciobanului „mioritic”, fuzionabilă cu întreaga Natură la scară cosmică. Observator sagace dar detaşat, Argăseală captează „ciudăţenia”: „Mă uitam la Măria Ta… cum vrei să te îmbeţi în sclipătul unei raze de soare… cum vrei să auzi toate şoaptele oamenilor, ramurilor… ca să nu-⁠ţi scape nimic din frumuseţea acestor creaţii mărunte ale lui Dumnezeu, din care se înalţă viaţa atât de vie, a lumii!”

Ceea ce nu înseamnă că intuindu-⁠i o natură aproape sublimă, inclusiv atributele eroice, Argăseală se leapădă de năravul lui structural: „… un domn nu intră mai repede şi mai adânc în istorie… decât după ce… intră în pământ” îi spune lui Dionisie, acolitul său din trecutele-⁠i fapte de trădare, încercând să-⁠l facă unealtă şi plănuitei ucideri a noului Domn… E refuzat – şi atunci încearcă să-⁠i sugereze lui Ilie că zilele tatălui său Petru Aron, învins în luptă şi lăsat în viaţă, sunt scrise pe tăişul sabiei lui Ştefan – şi chiar capul lui, al lui Ilie, va trebui atunci să cadă! Cârtelile lui Argăseală sunt surprinse de Ştefan – care-⁠l ameninţă cu tragerea-⁠n ţeapa cea adusă de Miron din Muntenia, de la Vlad… Din acest moment începând, arătura dramaturgică a tetralogiei merge pe brazdă nouă, de nFoto-02-nr-07-2014ivel şi mai adânc în ordinea umană şi sacramentală, a Istoriei: recuperarea atributelor reale ale fiinţei naţionale! Desigur, dramaturgul va folosi grefa procedeului ficţionar, captativ al statutului eidetic: al esenţelor transcedentale ale unei fiinţe naţionale.

Ştefan, nu mai retează viaţa conaţionalilor vinovaţi de crimă sau trădare. El îi va pedepsi prin… „perfecţionarea fiinţei”…! folosind pedagogia terapeutică… a sugestiei! O metodă de sugestionare intensivă le va provoca efectul consumării în imaginar a actului… expiator! Prin pedepsirea cu trăirea anticipată a Morţii, legea pământului – Vendeta – iese treptat din uz. Ştefan, în viziunea lui D.R. Popescu are inspiraţia – sugerată lui şi de amicul tinereţii – Miron – de a converti justiţia feroce a lui Vlad Ţepeş – în forţa, puternic stimulată, a imaginarului. Pedeapsa devine lucrativă în ordine interioară. Argăseală avusese timp să mai regizeze o întâlnire nouă faţă în faţă, între Ştefan şi Petru. Cel tras în cursă este Petru. Locul întâlnirii: cel în care Miron încearcă să reconstituie tragedia de la Reuseni în decorul nou, al unui „crâng cu patruzeci de ţepe”. Aron e pus să-⁠şi repete – ca teatru – gestul criminal – pentru a i se înscena şi urcarea în ţeapă. Conştiinţa lui torturată îşi retrăieşte angoasa, ca sub efectul pedepsitoarelor Erinii: făpturile mitologice care conduc spre nebunie şi disperare pe vinovat. Ştefan evită să-⁠şi ucidă unchiul – şi-⁠i cere să plece din ţară. Petru înţelege că nepotul nu-⁠l mai urăşte. Dar, după ce reconstituirea s-⁠a încheiat şi Aron mai rămâne un timp, ţinând în braţe pruncul fiului său Ilie, pânditorul Argăseală se repede şi-⁠i înfige sabia în testicule – după care, îi înscenează sinuciderea. Din „culisele” locului, Miron văzuse totul.

Cine este Calul de lemn? În deschiderea piesei, Ilie trece prin „Vamă”: o clădire din bârne, neterminată, într-⁠o răscruce bătută de vânturi. În grajd întrezăreşte un cal de lemn, ce-⁠i sugerează rele presimţiri. Semnificaţia negativ-⁠totemică, de agent secret al Morţii, va reapare în piesa următoare: Crângul cu patruzeci de ţepe – unde Miron îi recită lui Ilie o poezie despre Calul troian: „Calul de lemn, căluţul de cherestea,/ Din faţa Troiei, căluţul nemişcat,/ A distrus cetatea lui Priam!/ Calul din scânduri n-⁠a mai lăsat / Din oamenii regelui Priam/ Decât oasele. Şi-⁠un/ Fluture roşu în zbor/” În piesa pe care o emblemează el capătă însă – prin cuvintele doctorului Alberto, simbolistica hiperboloidă a Morţii universal-⁠prezente – sau a unui sicriu universal: „Lemnarii însă nu încetează să ridice din scânduri, în picioare cu coada în vânt, calul de lemn… Iată-⁠l!… Şi ce bidiviu uriaş! Uneori mi s-⁠a părut că stă cu o copită înfiptă unde Dunărea cade în mare, cu alta la Suceava!… Coada – spre Brăila, capul, spre!… Năluciri?!” Italianul se adresează lui Miron după spectacolul în urma căruia Petru a fost răpus. Dintre actori, zice Alberto, „Cel mai cumplit este acest cal de lemn… Neterminat, aflat peste tot, din bucăţi, parcă viu, din copaci, râuri… Căci tubul său digestiv e capricios!…/ …/ Creşte, din scânduri de brad!/ …/ Acuma parcă toţi suntem în burta lui!…” (Desemnarea Morţii în acest totem supradimensionat e indicată de esenţa lemnului: bradul – care e un simbol funerar.)

Înainte de a i se înfige sabia în burtă, Petru Aron mai avusese răgazul scurt al unor replici cu ucigaşul, uşurat că Ştefan l-⁠a iertat. Intrigată la culme, replica lui Argăseală sună astfel: „− Va să zică moartea e o scârnăvie?! Merita s-⁠o scuipi, nu? Ca şi viaţa, care tot nu înseamnă nimic, da?” Descoperim că regizările în cheie absurdă ale Vieţii şi ale Istoriei – în mod paradoxal, nu puteau absurdiza pentru el… Moartea! O valora, în raport cu ce? Se pare că Ea reprezenta, pentru personaj, singurul adevăr al existenţei! Explicaţia unică, e că ideea despre „Ea” conţinea o spaimă viscerală insolubilă. Deci, o stare psihic-⁠consistentă – pe care nimic din Viaţă nu i-⁠o putea provoca. Spaima de moarte devenea nucleul misterios al Vieţii, dar şi al curiozităţii cognitive. Replica lui Aron intrat în agonia morţii e aceasta: „Te vrăjeşte căsăpirea mea… curiozitatea de a vedea cum îmi dau duhul… A, tu mereu ai vrut să treci dincolo de marginile cunoaşterii obişnuite…” Pe efigia lăuntrică a lui Argăseală, Istoria îşi imprimă până la urmă amprenta: prin iconoclasmul religios şi exaltarea relativismului absolut – dar şi, în sens contrar, prin dorinţa feroce de a trece dincolo de marginile cunoaşterii obişnuite, Argăseală e un produs limită: un produs schimonosit al Renaşterii.

Fiecare personaj este, de altfel, amprentat de deschideri ori sindroame „renascentiste”, în tetralogia lui D.R. Popescu – dar fiecare în felul său, aşa încât diferenţierea dintre modelele umane rămâne cu prisosinţa deschisă, în epocă şi operă.

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Jeana Morărescu

Jeana Morărescu – critic şi teoretician literar, eseistă, poetă, critic de teatru, cercetător interdisciplinar în domeniul filosofiei ştiinţei de graniţă, în cadrul Grupului de Cercetări Interdisciplinare al Comitetului Român pentru Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii, de pe lângă Academia Română; Membră [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now