Contemporanul » Polemice » „Adevărurile Istoriei Adevărate”

„Adevărurile Istoriei Adevărate”

Nu, nu mi‑am dorit să scriu un foileton cu întrebarea dacă ne mai doare istoria, dar semne bune anul n‑are. Nici ce va urma. Am mai spus‑o, dar trebuie repetat şi iarăşi repetat: după Pârvan, cei patru contraforţi ai istoriei sunt adevăr, obiectivitate, cinste, logică. Or, istoria noastră este mistificată iarăşi şi iarăşi.
La vremea şcolarizării după manualul Roller, soldaţii ţărani care mureau pe linia Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz erau blamaţi ca „imperialişti”, pohtitori de pământ străin. Ei, care‑şi apărau ogorul. Mureau în cămăşi albe de nuntă, în rând cu generalii lor, dar nu cedau, de unde numele de „fantomele albe” de la Mărăşeşti, din Regimentul 32 „Mircea”. Rănit grav, locotenent-colonelul Rosetti le‑a spus soldaţilor lui să nu‑l ridice. A ordonat regimentului să nu dea înapoi şi să nu treacă peste cadavrul lui. Nu s‑au retras. Şi câte medalii însângerate n‑a distribuit postum suveranul! Lor li se dă onorul sau lui Von Brukenthal?

Un bun prieten mi‑a trimis un fragment de roman. Îi dau numele, deşi lectura a fost confidenţială. Povestaşul Ion Andreiţă vorbea de „memoria ierbii”, mereu uscată, mereu re‑înverzită. Urmaşul de erou căzut pe linia de rezistenţă caută locul unde i‑a murit bunelul Ion. Nu‑l găseşte, dar, punând urechea la pământ, aude strigătele de luptă, tropotul cailor, şuieratul gloanţelor, zgomotul tunurilor. Şi‑l citez pe Octavian Goga, al cărui bust a fost prilej de scandal în urbea Ieşilor, dinspre plusista doamnă Chichirău, minusistă la capitolul istorie. Goga, aşadar, despre „vitejia clasică” (s.m.) a armatei române, „smulsă parcă din cele mai strălucitoare pagini ale antichităţii greco‑romane”.

S‑a cerut cu zarvă mare să se aşeze pe modestul bust o plăcuţă care să‑l amendeze pe politicianul Goga ca fascist, nazist şi alte alea, că aşa‑i trendu’. Leon Kalustian a fost arestat în 1951 şi trecut prin Jilava, Gherla, Văcăreşti, pentru că vindea, într‑un anticariat, „cărţi duşmănoase”: memoriile lui Carol I, Povestea vieţii mele de Regina Maria şi, grozăvie!, Mustul care fierbe de Octavian Goga. Kalustian a fost eliberat abia în 1964. L‑au percheziţionat din nou în ‘67. Biblioteca i‑au acoperit‑o cu cearşafuri sigilate MAI. Abia în ‘75 a reuşit să‑şi publice volumul Facsimile, strângând articole publicate în Flacăra lui Adrian Păunescu.

Ce mai fac ignoranţa şi reaua credinţă? La un moment dat, cineva murmura într‑o emisiune televizuală: „Un vultur veni din munţi/ Şi ne‑a zis: Popor român,/ Eşti viteaz, de ce mai suferi/ Jugul unui neam păgân?”. Altcineva a sărit: „Cântec legionar!”. „Strigător la cer, mi‑a spus Petru Ursache. E cântec regalist. Carol I, Războiul de independenţă. L‑am cântat în şcoala primară.” Numai că atunci şcoala era şcoală şi nu despre buzele lui Decebal – „senzuale” – se făcea vorbire. Encomiu patriei –Patriae encomium – nu era dispreţuit; atunci se predau elevilor „adevărurile istoriei adevărate”, ca să uzez de titlul lui Lucian din Samosata.

Războiul „rece” al statuilor continuă aprig şi postsocialist. Grupul de busturi Horia, Cloşca şi Crişan a fost dispersat de pe bulevardul Copou. Sâmbătă, 11 septembrie 2021, preşedintele a dezvelit măreaţa statuie a baronului Samuel von Brukenthal, singurul sas, după preşedintele sas, care a fost „pilon naţional”. Al cui? La vremea aceea, maghiarii, secuii, saşii erau recunoscuţi ca naţiune; românii – nu. „Omul cel mai tolerant”, pe nume Brukenthal, i‑a tras pe roată, la 1784, pe Horia şi pe Cloşca (Crişan se spânzurase în închisoare). Spune Aurel Sibiceanu că trasul pe roată era mai cumplit decât crucificarea. De altfel, doar ei, românii, erau traşi pe roată. Horea – Ursu Nicola – era „de religie neunită”, cum sună sentinţa. Măruntaiele şi inima erau îngropate la locul de osândă, iar trupurile, spintecate‑n patru, erau depuse la răscruci, spre înfricoşare. Cultele maghiare, care i‑au ţinut pe români în stare de sclavie, catolici, reformaţi, unitarieni, să nu‑şi ceară scuze? Doar biserica ortodoxă?

Preşedintele a alocuţionat, dezvelindu‑şi larg dantura, despre „buna guvernanţă” (vocabula guvernanţă pentru guvernare îi aparţine) din timpul Imperiului Habsburgic şi a tras de prostire (mold. cearşaf) ca să apară în măreţia‑i statuia Vonului, sprijinită financiar de Boromir, Rotary Club, Lions Brukenthal şi sculptată de Deak Arpad. „Preţioasa‑i moştenire” de care făcea vorbire preşedintele? Pregătirea roţii de frânt oasele răzvrătiţilor. O fi scriind asta pe placă? În oraşul celor 6 case Iohannis (numărate de presă), Mihai Viteazul n‑are decât un bust amărât, iar guvernantul baron spoliator, mort putred de bogat, are coşcogea statuia, căreia preşedintele nu‑i ajunge nici la brâu. Ei, dar roata se mai învârte. A căzut şi statuia lui Stalin, iar mumia lui Lenin nu se simte prea bine în mausoleu. O să cadă şi statuia lui Brukenthal.

Nu ştiu dacă România educată istoric l‑a aplaudat pe criminalul anti‑român sadea, dar vocabula criminal se lipeşte ba de Ţepeş, ba de Mihai Viteazul, ba de Avram Iancu, ba de Tudor din Vladimiri, în timp ce Brukenthal a fost nemurit de doamna Turcan, care i‑a urat La mulţi ani! unui răposat de 300 de anişori. S‑a şi găsit momentul (şi monumentul) potrivit să se laude toleranţa guvernării brukenthale: 11 septembrie, în ajunul Serbărilor Naţionale de la Ţebea. Aceiaşi români care nu se vor reeducaţi istoric au huiduit când s‑a anunţat coroana omagială trimisă de premierul demis Cîţu. Alt Big Time pentru Superman?

Aşadar, la 149 de ani de la moartea lui Avram Iancu, Iohannis a dezvelit enorma statuie Bruk. Mi‑e groază să mă întreb ce va face la 150. Sau poate îi va lua din nou la mişto pe români, la o partidă de golf, nimerind în ultima gaură. A istoriei. Până atunci, însă, campania contra lui Avram Iancu pare de neoprit. La Miercurea Ciuc s‑a spânzurat o momâie reprezentându‑l pe eroul naţional, iar Csibi Barna are azil politic în Ungaria prietenă, de unde importăm mălai pentru mămăliga care nu mai explodează. Oare n‑ar fi cazul să‑i taxăm pe hulitorii de eroi? De scăpat n‑a scăpat nimeni de hulă, de la voievozi la cei care s‑au sacrificat în munţi împotriva sovietizării. Le doineşte un disident anticeauşist, Alexandru Tacu: „În rezistenţa anticomunistă an cu an/ Prin munţii Rodnei şi prin arboret/ Vitejii colonelului Cîrlan/ S‑au apărat şi au murit încet”. Cei care au căpătat pământ încleiat de sânge în războaie au fost declaraţi „chiaburi duşmănoi”. Proletarul agricol a dus satul de râpă.

Voci agresive, zgomotoase, aşa‑zis originale, dinspre aşa‑zisa şcoală Boia, au optat pentru „libertatea istoriei”, încercând în fapt un istoricid. Iată‑l pe Burebista, regele daco‑geţilor, ajuns jefuitor a juma de Europă.

Imaginea de căpetenie sobră şi abstinentă suferă o anamorfoză. Nu‑i uitat nici Deceneu, preotul său, considerat de dacopaţi un şarlatan. Ce dacă armata lui Burebista, de două sute de mii de oameni, cam băgase frica‑n greci şi‑n romani, după Strabon? Iară noi, noi, epigonii, braconăm cetăţile dacice din munţii Orăştiei, nicidecum nu le protejăm, nu le conservăm. La fel se întâmplă cu cetatea Sucevei şi câte şi mai câte.

Alt exemplu de mistificare? Despre victoria de la Posada ni se spune că n‑a fost bătălie, ci capcană, posadă însemnând loc între munţi, strâmt, îngust. Strategia de război nu mai contează? Împotriva acestor mistificări, în numele disciplinei Istorie, vocea academnului (e cuvântul lui Paul Goma, cu accent pe demn) Ioan‑Aurel Pop se aude constant. Reacţii consistente faţă cu inconsistenţa opiniomanilor repetenţi. Spune răspicat istoricul de la Cluj că „respectândune eroii, respectăm istoria”. Fiecare generaţie de istorici trebuie să‑şi revadă precursorii, să corecteze ce‑i de corectat, dar în gând cu spusa lui Cicero: Historia est vita memoriae et magistra vitae. Şi‑n traducere liberă, că tot s‑a scos latina din şcoală: Istoria e viaţa memoriei şi magistrul vieţii. Altfel, ştiinţa istoriei înseamnă închidere de ochi şi de minte, de parcă s‑ar vrea cu dinadins să se şteargă din memoria tinerilor trecutul naţional. Or, identitatea europeană (repet şi tot repet) nu‑i posibilă fără identităţile naţionale, fără naţiuni şi culturile lor diferenţiate. Altfel, galopăm pe melc şi spre democraţie, şi spre omul european.

Pictorul de excepţie şi eseistul Ştefan Arteni a atras atenţia de multe ori că istoricidul era paralel cu culturocidul (eng. culturecide). Roller, zis Controller, zis Rolea era prieten la cataramă cu Leonea Răutu, un terminator al culturii române, reconsiderat de unii şi de alţii.

Aş fi vrut să urmez Facultatea de Istorie, dar tatăl meu m‑a deconsiliat: „E politizat tot, asta nu‑i istorie adevărată”. Făcusem liceul la Cernăuţi, în germană, şi toate cărţile, în special hărţile, erau bine ascunse în podul casei, într‑un cufăr din nuiele. Numai că Filologia era şi ea politizată. Ia să nu fi ştiut pe deasupra Lenin şi Organizaţia de partid sau broşura lui Croh Mălniceanu (aşa îi ortografiază numele Luca Piţu), ideologul mercenar al literaturii socialiste. Un exemplu? Conf. Ion Sîrbu nu‑l preda, la Cursul de literatură contemporană, pe Blaga. Ne băga în Bărăgan(ul) lui Galan sau îl pomenea ore‑n şir pe Mihu Dragomir. Scrie Florin Constantin Pavlovici, în Tortura pe înţelesul tuturor, că Mihu Dragomir l‑a denunţat pe Robert Cahuleanu Securităţii, pentru că publicase la Chişinău, în 1944, Cântece de dor şi de război şi‑n ‘48, la Brăila, clandestin, Poeme de dincoace (de Prut). Născut la Cahul, nu i s‑a mai dat voie să semneze cu pseudonimul Cahuleanu. A scris sub numele Andrei Ciurunga şi a făcut închisoare pentru patriotism. Decupez din Nu‑s vinovat faţă de ţara mea? „Nu‑s vinovat c‑am îndârjit şacalii/ Şi c‑am strigat cu sufletul durut/ Că nu schimb un Ceahlău pe toţi Uralii/ şi că urăsc hotarul de la Prut.” În februarie 1950, Andrei Ciurunga‑Cahuleanu a fost arestat şi condamnat 4 ani pentru activitate publicistică antisovietică; în 1957 a fost arestat din nou şi condamnat la muncă silnică 18 ani, pentru că difuzase poezii scrise în prima detenţie. Graţiat în iulie 1964, n‑a putut fi decât portar, îngrijitor de local, instalator, contabil la 10 kilometri de Bucureşti. Un om firav, cu dioptrii minus 22. Când îşi scotea ochelarii, se comporta ca un orb.

După acel Decembrie, s‑a pus întrebarea ce‑a făcut fiecare în ultimii 5 ani. Problema mi se pare acum formulată intenţionat greşit. De ce numai cinci? Păi atunci Brucan e disident (precizare parantetică: cuvântul călău face parte din fondul principal de cuvinte al „profetologului”), mult lăudat de mândruţa sa, Mândruţă Lucian, în interminabile emisiuni proteviste.

La procesul comunismului, au fost târâţi scriitori morţi, în timp ce torţionarii închisorilor mureau liniştiţi în patul lor sau emigrau în Ungaria. La noi, la Ieş, unul dintre cenzorii temutei instituţii Direcţia Presei ocupase cu tupeu loc în balconul revoluţiei. Când am asistat la premierea lui Dumitru Ignea (diplomă de excelenţă!), autorul unei singure cărţi, Omul cu părul cărunt, mincinoasă de la un cap la altul, mi‑am zis că se pregăteşte iarăşi metoda Index librorum prohibitorum şi n‑am greşit. Ignea, vajnic ilegalist, adaptat în folos propriu doctrinei jdanoviste, s‑a luptat la greu cu neadaptaţii. Una dintre isprăvi: a topit un număr din Iaşul nou, pentru că o poezie de Labiş i se păruse neconformă cu linia PCR.

Ion Lazu a vrut să le facă dreptate celor 403 scriitori şi publicişti arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică, torturaţi crunt. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru un poem, Ridică‑te, Gheorghe, ridică‑te, Ioane!” A aşteptat zi după zi să fie ucis: nu l‑au anunţat că i s‑a comutat pedeapsa în MSV (muncă silnică pe viaţă). 53 dintre puşcărizaţi au decedat intra muros; 28 au avut câte două detenţii. Marcel Petrişor, trecut prin casimca Jilavei, „locul din care nu se iese viu”, scrie că aceşti condeieri erau în fapt „condamnaţi la moarte programată”. De foame, li se jupuia pielea (distrofie).Urma caşexia şi groapa comună. Radu Gyr, apud Grigore Caraza, care a memorat în celulă poezia: „Alături de temniţă, pe‑o rână, pe‑o coastă/ Cimitirul nostru tace, adastă/ Aşteaptă sicrie sărace,/ Cu număr de smoală scris pe capace”.

Ion Lazu n‑a reuşit să ducă la bun sfârşit proiectul troiţei, urmând să fie ridicată în curtea Casei Scriitorilor. I s‑a reproşat că pe listă ar fi şi legionari, iar casa nu mai este a scriitorilor. Pentru statuia lui Brukenthal s‑a găsit loc. Central.
Bună „guvernanţă” vă doresc!

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Magda Ursache

Magda Ursache s-a născut la Bucureşti, la 20 decembrie 1943. A absolvit Colegiul „B.P. Hasdeu” din Buzău şi Facultatea de filologie a Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, cu diplomă de merit, în 1967. A lucrat în redacţia revistei „Cronica” (redactor, [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest