Contemporanul » Teatru - Dramaturgie » Neliniştile destinului caragialesc

Neliniştile destinului caragialesc

Mărturisirea publică, mai mult sau mai puţin criptată, prin intermediul unei opere, a gândurilor, aspiraţiilor, emoţiilor şi sentimentelor este un act de comunicare unilaterală, o devoalare conştientă, asumată a concepţiilor despre lume şi viaţă, apropiată de confesiunea tainică. Acest tip de comunicare, prin operă, se extinde în cazul spectacolului, amplificând exponenţial, cu fiecare repetare a actului artistic, multitudinea de sensuri, permiţând astfel o deschidere de tip universalis, o potenţare a simbolurilor, a înţelesurilor. Aşa s‑a întâmplat permanent în opera lui Caragiale. Tălmăcită, răstălmăcită, întoarsă pe toate părţile de critica literară, de critica dramatică, de regizori şi actori, de simpli cititori care au văzut fiecare un Caragiale al lor, demolată pentru a fi reclădită pe noi fundamente, creaţia lui încă permite interpretări, analize, înţelegeri diverse şi asocieri cu alte mari minţi sau creaţii universale, conferindu‑i şi lui acest statut, alăturându‑l în hall of fame‑ul marilor creatori.
Universul lui Caragiale atinge această zonă de dincolo, pentru că produce înţelegere; nu o înţelegere a ceva cunoscut, şi nu o înţelegere care poate fi predată apoi mai departe. Ea nu poate fi nici măcar exprimată. Exprimarea este însuşi actul artistic. Şi aceasta, prin identitate destinală, nu suportă explicaţii.

Nu poţi explica de ce este revelator chinul lui Leiba Zibal. Poţi încerca să‑l desfaci în bucăţi şi să‑l explici psihologic, dar sensurile plurale nu se vor transmite. Nu poţi decât să le faci să existe. Autoironie e şi în Făclie de Paşti, şi în Inspecţiune, în D’ale carnavalului, în Două loturi sau în Conu’ Leonida… Este autoironie pentru că cel care interpretează – scriitorul, cititorul sau actorul – şi‑l asumă pe Leiba Zibal, pe nenea Anghelache, pe Pampon, Miţa sau Crăcănel, pe Cănuţă sau Lefter Popescu. Nu se identifică cu ei, ar fi calea spre explicit sentimentalism sau melodramă. Personajele sunt asumate, sunt în frisonul jocului.

Caragiale scrie ca şi cum ar proroci, are echivocul unui oracol. Ce i se întâmplă lui Leiba Zibal vorbeşte într‑adevăr despre groază, despre delir, dar în acelaşi fel în care ar vorbi despre groază o scenă în care i se aşază o ploşniţă pe umăr unui om şi el începe să urle, şi să se zbată, iar când o dă jos, o calcă în picioare, transpirat şi cu bale la gură, şi o izbeşte, şi o izbeşte, şi o izbeşte până oboseşte. E ceva comic în asta, e ceva tragic în asta. Dacă se transmite, dacă aprinde vreo luminiţă neaşteptată pe undeva, e şi comic, şi tragic. Caragiale aprinde aceste luminiţe, şi de aceea universul lui, deşi construit din farse, este în mare măsură tragic.

În universul lui Caragiale toate situaţiile sunt drame fără repercusiuni. Nu există suportul unor mize reale, şi din cauza asta personajele acestei lumi ridică mizele existenţei lor la dimensiuni astronomice. În acest traseu de destin abulic nimic nu se întâmplă cu adevărat niciodată. Şi din cauza asta toţi tânjesc după acţiune, după suspans. Viaţa ar fi prea plicticoasă fără scandal. Fără melodramă, fără vodevil, ar fi iadul pe pământ. Ar fi doar tragic.

Ce este Conu’ Leonida dacă nu un delir nocturn, un studiu al fandaxiei? Şi ce e Leiba Zibal altceva decât Conu’ Leonida? Un om stă închis în casă şi câte gânduri nu încep să‑i treacă prin cap noaptea? Şi uite aşa dă în ipohondrie şi fandaxia‑i gata. Pogromul bate la uşă… Poate de‑ar bate Reacţiunea la uşă, ar putea să se întâmple ceva. Măcar de ar exista reacţiune sau un duşman prezent. Dar totul este doar mistificare.

Dar în universul lui Caragiale împuşcăturile nu sunt altceva decât distracţia veşnicului bobor turmentat, care, din plictiseala asta fără margini, mai face o revoluţie, mai sparge câte o prăvălie evreiască sau se mai duce la vot din când în când, până nu e prea târziu, şi El prea turmentat. Acest Cetăţean… ne spune Caragiale, se ridică sus şi ia proporţiile unui tip abstract: simbolul unui popor întreg… Uite‑l! În schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufrag, el este aici îmbrăţişat, aici îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit; rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat în braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat, arareori parcă şi‑ar înţelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc buimăcit de câte ori i se‑ntâmplă; mâhnit, dar tot glumeţ; beat, dar cu minte, viţios, dar cinstit, se supără o clipă de ceea ce pricepând tulbure, simte limpede că se face cu dânsul, apoi, recăzând de bunăvoie în amăgire ca într‑o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema lui mângâiere – sâmburele mistificării, rădăcina soartei lui; caută mereu şi fără preget să afle de la măcar cine, până nu se‑nchide urna, el!… Pentru cine votează? El!… Şi‑n sfârşit, lumea noastră nu‑i atât de rea pe cât se spune! – I se dă mângâierea; află […] pentru cine votează şi, trium­fător, aleargă să‑şi exercite suveranul! Dreptul de a stăpâni liber prin liber sufrag.

Autorul, cu inteligenţa lui vizionară, a profetizat: râsul şi gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată, cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noştri vor avea poate de ce să plângă, noi am râs destul.

Delirul, obsesia hangiului Stavrache nu e tot fandaxie? „Credeai c‑am murit, neică?” este o replică de tragedie greacă, dar… o replică neexplicită, pe care oamenii îşi imaginează că o adresează zeilor nevăzuţi tot timpul.

Republică, Reacţiune, Libertate, Democraţie, Revoluţie, Popor suveran, Progres, Ţărişoara mea – România (lacrimi, aplauze, huiduieli) – iată cuvintele profetice ce întreţin destinul caragialesc, iar eroii caragialieni le repetă obsedant, la tot pasul, în tot locul.

Marile adevăruri, idealurile revoluţionare au murit, şi‑au pierdut de mult sensul în această debandadă generală curat‑constituţională, în care „damele bune” trăiesc cu intensitate adulterul existenţial şi suferinţa burlescă.

Existenţa eroilor caragialieni este enorma mistificare a existenţei. Naţiunea a devenit o chestiune arzătoare la ordinea zilei, ca în de neuitatul 11 februarie de care nimeni nu vrea să‑l scape, când chiolhanul patrioţilor s‑a întins până seara târziu. Da, politica e existenţă maculată, dar fără politică ce te faci? Politica reprezintă pentru eroii lui Caragiale un spaţiu vital monstruos, dar tentant şi propice falsului. Dar toţi cred şi vor, plâng… şi dă‑i şi luptă, şi luptă… „Şi eu sunt român!” – urlă tânărul student în drept şi publicist, Rică Venturiano: „Dumnezeul nostru este poporul! Box populi, box dei”, şi în final: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm”.

Năuciţi de frisonul erotic ce‑i stăpâneşte, revoluţionari de ocazie, capabili de orice, se implică cu toată fiinţa lor în mascarada fără de sfârşit, pe care o provoacă şi o joacă cu deosebită devoţiune, până la fanatism. Agresivitatea şi laşitatea, demagogia, delaţiunea, imbecilitatea uneori candidă, alteori feroce sunt surse vitale, care antrenează cortegiul măştilor şi idealurilor. Crâncena bătălie politică, hărţuiala tragicomică purtată în numele democraţiei, a Patriei şi Poporului izbucneşte fie pentru o scrisorică banală de amor ce dinamitează dintr‑odată un oraş întreg, ba poate alerta până şi Comitetul Central – fie pentru numărul 9 înscris de‑andoaselea pe poarta incoruptibilului cetăţean şi patriot Dumitrache, „atacat” mişeleşte în onoarea lui de familist, fie de împuşcăturile mitocăneşti ale ipistatului Ipingescu în noaptea de Lăsata Secului. Ei, da – lumea aceasta e teribilă – monşer. Orice este posibil. Totul falsifică, totul degradează.

Esenţial în tulburătoarea operă caragialiană este degradarea conştiinţei, pervertirea unui întreg univers uman ce se angajează disperat „din te miri ce” într‑o aprigă dispută pentru drepturi şi libertăţi pe care, de fapt, nici nu le cunosc, nici nu le doresc cu adevărat şi nici nu le merită. Ce să facă cu libertatea această lume abulică, hilară, inconştientă şi avidă de senzaţii tari?! În acest context lipsit de orice statut uman, etic, moral, libertatea poate fi/ e un pericol… Important e să propovăduieşti idealuri pentru a‑ţi umple cu ceva existenţa mizeră.

Analiza lui Caragiale înfioară. De ce oare această lume e stăpânită de demonul mistificării totale şi iremediabile?! De ce?! Interogaţia are reverberaţii multiple. Într‑un univers uman debusolat, lipsit de atributele esenţiale ale umanităţii, stăpânit de Nimicnicie poate ultima scăpare posibilă este trăirea intensă, paroxistică a aberaţiei. De ce? Pentru ce? Chinuitoare întrebări, ce identifică neliniştile destinului caragialesc.

Poate pentru că cel care conduce într‑un fel nebunia aceasta macabră, care se impune autoritar peste tot şi toate, după lupte seculare, omul centrului, cu fişa revoluţionară de la ’48, de când luptă şi luptă şi tot nu se mai termină, nu este altcineva decât gângavul Dandanache, însoţit de echipa de campanie Trahanache, Caţavencu, Zoe, ce desfac şi refac continuu criza teribilă în care îşi trăiesc deplinătatea Marelui Nimic. Şi totuşi, de ce câştigă Agamiţă Dandanache alegerile? Pentru că noi suntem întotdeauna în acută criză existenţială!

Imaginaţia, partea înşelătoare a omului şi nefericirea binecuvântată a artistului, acea amantă a erorii şi falsităţii, cu atât mai înşelătoare cu cât nu este întotdeauna astfel; căci ar fi o stăpână infailibilă a adevărului, dacă nu ar fi o stăpână absolută a falsităţii.

Doamne, înţelepciunea tăcerii, laşitatea tăcerii, anii de glorie ai mistificării, încolonarea în mediocritate şi anonimat, toate ne spun că „transmitem nu ceea ce vrem, transmitem nu ceea ce ştim – transmitem ceea ce suntem” (Jean Jaurès).

■ Regizor, scenarist, scriitor, profesor

Alexa Visarion

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Visarion Alexa

Alexa Visarion s-a născut la 11 septembrie 1947 în comuna Băluşeni, jud. Botoşani. Este căsătorit şi are doi băieţi – Felix Alexa şi Cristian Alexa. Este regizor de teatru şi film, scenarist, profesor univ. dr. A absolvit Magna cum laude [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest