Contemporanul » Polemice » Shakespeare, Andrei Pleşu & Co…

Shakespeare, Andrei Pleşu & Co…

Rondul de zi

Voltaire îl dispreţuia pe Shakespeare, însă era dreptul lui s-⁠o facă. E adevărat: nici Mihai Gâdea, nici Mugur Ciuvică, Adrian Ursu sau Radu Tudor nu sunt Voltaire. Dar nici Andrei Pleşu nu e Shakespeare…

Banii n-⁠aduc calitatea

Unanimitatea celor care au deschis în viaţa lor ca o pradă un număr de cărţi mai mare decât suma degetelor de la mâna unui ciung ştiu că privitul la televizor mai mult de două ore pe zi este un cumplit meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte, cum zicea odinioară clasicul (referindu-⁠se la altceva, ce-⁠i drept). Ei, şi? Câţi dintre fumători ştiu, la rându-⁠le, că iarba dracului dăunează grav sănătăţii?! Majoritatea spre toţi. Şi câţi dintre ei renunţă să pufăie cu sârg, administrându-⁠şi conştienţi acest drog? Puţini spre aproape niciunul. (Zic „aproape” pentru că de la 2 ianuarie a.c. eu tocmai am dezertat ruşinos din armata fumătorilor. Şi eram un combatant nu numai vechi, ci şi aprig, vă rog să mă credeţi…).

Revenind la chestia cu televizorul, vroiam să spun, de fapt că, robii lui fiind din motive pe care le las în grija psiho-⁠antropo-⁠sociologilor, s-⁠ar cuveni să-⁠i acordăm ceva mai multă atenţie măcar în calitatea noastră de finanţatori, dacă 1 Andrei Plesunu în aceea de stupid people – consumatori de emisiuni, care va să zică. La televiziunea publică mă refer acum, se-⁠nţelege, cu toate că nici cu ce ne pricopsesc zilnic canalele private n-⁠ar trebui să ne lase nemuritori şi indiferenţi fiindcă, să am pardon de impresie, dacă lumea noastră arată aşa cum arată, grozăvia se datorează în bună măsură mass-⁠media autohtone. La adăpostul libertăţii de exprimare publică, plătită cu viaţa de fraierii din decembrie ’89, pe micile sau plasmaticele noastre ecrane curg în avalanşă insanităţi de varii naturi şi calibre, astfel încât atunci când avem de-⁠a face doar cu plicticoşenii mălăieţe sau banalităţi cu fundă multicoloră ne declarăm de-⁠a dreptul mulţumiţi. Bine că n-⁠a fost mai rău, exclamăm consolaţi cu nenorocirea de dimensiuni medii instalată în chip de normalitate acceptabilă. O facem şi când, întâmplător, aflăm care sunt costurile mediocrităţilor cu ştaif ori fără. Ba chiar atunci când realizăm că ne plătim prostia domoală şi rumegatul fără întrebări (despre indignare sau revoltă nu mai vorbesc!) cu mii de euro lunar în condiţiile în care salariile şi pensiile noastre abia ating câteva sute de lei.

E adevărat, în toată lumea vedetele sunt plătite cu sume variind între neruşinare şi scandalos. Jucători de cricket, actori de cinema, fotbalişti, top-⁠modele, moderatori de emisiuni TV sunt băgaţi pe laringe publicului ani în şir până când acesta începe să creadă că şi-⁠i doreşte, că-⁠l reprezintă şi că se identifică cu ei. Manipularea e grosolană, dar şi grandioasă, amestecând o publicitate deşănţată cu stadioane somptuoase, saloane de lux, spectacole mirobolante – toate menite să drapeze nimicul strălucitor şi tendenţios din spatele lor. Câtă vreme remunerarea idolilor se face din bani privaţi încă ne putem tempera revolta, cu toate că, săpând mai în profunzime, vom descoperi uşor că sursa aşa-⁠ziselor finanţe particulare este fie un iniţial buzunar comun, fie o diabolică inechitate socială. Când însă astfel de păpuşi gonflabile ale entertainment-⁠ului cotidian îşi procură miile de euro pentru coşul zilnic din piaţa Dorobanţi şi pentru magazinele de modă de la Milano înfruptându-⁠se din taxele şi impozitele achitate de angajaţi cu salariul minim pe economie şi de pensionari cu venituri încă şi mai modeste te cam apucă amocul chiar dacă, în general, nu eşti nervos cu nervii, iar în ultimii douăzeci şi patru de ani te-⁠ai obişnuit cu multe. N-⁠am nici o treabă cu avatarurile sentimentale româno-⁠musulmane ale doamnei Andrea Marin şi nu mai ştiu cum, dar mi se pare jenant să te strofoci încercând să smulgi lacrimi de compătimire pentru oropsiţii vieţii din capitalismul victorios adăpostind, în acelaşi timp, lunar în portmoneu circa 16.000 de euro net. (Nu că dac-⁠ar fi fost brut lucrurile se schimbau cu ceva…). Mi se pare de-⁠a dreptul obscen şi să pretinzi, şi să primeşti atâţia bani pentru a presta săptămânal cu talent ofilit pe micul ecran în emisiuni la care nu se uită cam nimeni fiindcă n-⁠au nici un chichirez. Dar şi dacă făceau rating 25 tot nelalocul ei mi s-⁠ar fi părut suma fiind vorba despre televiziunea publică – ştiţi, instituţia aceea aflată în insolvenţă (numele de alint al falimentului). Iertat să fiu, dar când te afli în incapacitate de plată şi cu portărelul la uşă nu te mai destrăbălezi cu astfel de salarii. Şi când folosesc pluralul mă gândHR-Patapievici-liiceanu-plesu-fotoesc şi la ce va fi scriind pe ştatele de plată ale recent aduşilor la TVR Ion Cristoiu, Mircea Dinescu, Florin Iaru, Cornel Nistorescu, Ion M. Ioniţă ş.a. ale căror retribuţii sunt, vezi Doamne, confidenţiale. După părerea mea sinceră şi dezinteresată, toate veniturile provenite din bugetul statului ar trebui să fie publice. Mai ales în cazul în care ele răsplătesc activităţi publice. Păi, nu e normal ca plătitorul să ştie în ce fel şi în ce cuantum sunt cheltuiţi banii lui? Cu atât mai mult cu cât noile achiziţii ale lui Stelian Tănase au generat cu emisiunile lor mai degrabă ridicări nedumerite de sprâncene decât temeiuri de optimism. Emisiunea lui Florin Iaru, de exemplu, reia, tematic vorbind, una dintre producţiunile cu mistere şi conspiraţii marca Stelian Tănase care nu ştiu să fi doborât niscai recorduri în materie de rating. Cât priveşte emisiunea oierită (că păstorită e prea frumos zis) de Ion Cristoiu, Om cu carte, doar văzându-⁠i titlul şi alăturându-⁠l cu persoana realizatorului te apucă râsu’-⁠plânsu’. Totul aduce prea mult a activităţi de tip casă de cultură raională ca să nu ridice viguroase semne de întrebare atât sub aspect calitativ, cât şi managero-⁠financiar.

Prost este că noi rămânem cu întrebările, iar ei cu banii…

Frustrarea giganţilor
Într-⁠un articol intitulat sugestiv Frustrarea piticilor (22, nr.11/18-⁠24 martie 2014), Andrei Cornea pune punctul pe i-⁠grec în chestiunea emisiunii de la Antena 3 în care „propagandiştii lui Voiculescu”, urmărind „distrugerea oricărei autorităţi intelectuale autentice, aplatizarea şi relativizarea valorilor morale şi, în final, impunerea propriei agende valorice securiste, antidemocratice şi antieuropene”, l-⁠au luat în tărbacă pe Andrei Pleşu, discreditându-⁠l prin tot felul de „imundicităţi televizate” care, în mod surprinzător, „continuă să aibă un destul de mare succes la public”. Autorul articolului se întreabă care va fi fiind explicaţia fenomenului şi răspunde fără ezitări: „Faptul că ratingul unor asemenea emisiuni nu scade decisiv arată că, într-⁠o măsură substanţială societatea românească nu are valori morale normale. De ce? Motivul principal este, cred eu, frustrarea socială masivă cu corolarele sale, invidia şi resentimentul”.

Probabil că, în mare, lucrurile aşa stau. Dar, mă întreb, pentru faptul că „societatea românească nu are valori morale normale” nu este cumva vinovat şi „grupul Liiceanu – Pleşu – Patapievici” despre care vorbeşte la mişto Andrei Cornea? Îndepărtarea „boierilor minţii” de societate într-⁠un gest de elitizare contraproductivă, falia căscată între sus-⁠numiţii şi jos-⁠plasata nu sunt cumva lucruri imputabile ambelor părţi şi mai cu seamă celei dintâi? La ce te poţi aştepta în momentul când tu, intelectual, vezi societatea în chip de grădină zoologică invadată de „şuierături, răgete, mârâieli, chiote, grohăieli, behăituri, ciripeli, mormăituri, croncăneli, scâncete, lătrături, gemete, 8.-4-theo-Horia-Roman-Patapievicihorcăieli, ţipete acute şi icnete înfundate, râgâieli, flatulenţe explozive, urlete..” (Andrei Pleşu în Dilema veche nr. 510/21-⁠27 nov. 2013, pag.3). La dispreţul subiacent acestor rânduri şi altora din articolul menţionat cu ce speri să ţi se răspundă? Cu iubire şi admiraţie – fie ele şi meritate?

Dar mai e ceva: Andrei Cornea diagnostichează corect că „într-⁠un mediu social saturat de frustrare, campaniile de discreditare ale Antenei 3 nu au cum să nu facă rating” fiindcă piticii nu pot vedea şi aprecia măreţia uriaşilor care, fatal, îi complexează prin dimensiunile lor. Poate exista însă şi o altă explicaţie. Dacă, de exemplu, există persoane care nu împărtăşesc punctul de vedere entuziast al fanilor „grupului Liiceanu – Pleşu – Patapievici”? Oameni care îl contestă pe filosoful Gabriel Liiceanu şi se îndoiesc sincer de valoarea scriitorului cu acelaşi nume? Care nu cad pe spate la culegerile de articole devenite cărţi multipremiate ale lui Andrei Pleşu? Care consideră Omul recent al lui Patapievici o polologhie ilizibilă? Desigur, ei nu au dreptate, se înşală crunt în aprecierile lor, dar nimeni nu le poate lua dreptul de a greşi. Voltaire îl dispreţuia pe Shakespeare, însă era dreptul lui s-⁠o facă. E adevărat: nici Mihai Gâdea, nici Mugur Ciuvică, Adrian Ursu sau Radu Tudor nu sunt Voltaire. Dar nici Andrei Pleşu nu e Shakespeare…

Felurimi (titlu de rubrică împrumutat de la dl. I.L. Caragiale)

• Dacă vreţi să puteţi răspunde cu competenţă la întrebarea: ce face politica din om? este suficient să comparaţi o recentă apariţie publică a europarlamentarului Cristian Preda cu imaginea aceluiaşi personaj din urmă cu un lustru. Universitarul de odinioară făcea figura salubră a unui personaj cu un limbaj, dacă nu protocolar, măcar acceptabil, cu o atitudine dacă nu ceremonioasă, măcar politicoasă, cu o ţinută, dacă nu academică, măcar intelectuală în limitele decenţei, cu un discurs, dacă nu echilibrat, măcar rezonabil pentru un înregimentat politic. Nimic din toate astea nu s-⁠a conservat în zilele noastre: domnul Cristian Preda s-⁠a estompat progresiv, lăsându-⁠l la vedere pe activistul Cristian Preda. S-⁠au dus naibii civilitatea, umorul, politeţea, propensiunea spre argument; au ieşit la iveală agresivitatea, sarcasmul, spiritul gregar, substituirea argumentului cu contondenţa cu orice preţ a replicii dirimante.
Şi eu care înţelesesem că a deveni politician presupune asumarea înghiţirii unei broaşte râioase, nicidecum expectorarea ei în fizionomia adversarului…

• Ce poate pricepe un privitor la televizor din ţara numită România în clipa în care vede (şi nu o singură dată) cum, pentru a comenta nu ştiu ce eveniment la ordinea zilei, este chemată o persoană de genul Ioana Maria Vlas? Da, întocmai: acea individă condamnată la câţiva ani de puşcărie pentru devalizarea FNI, prin care au fost lăsaţi cu ochii-⁠n soare şi buzunarele goale zeci de mii de români convinşi că l-⁠au prins pe Dumnezeu de gamba norocoasă, care şi-⁠a ispăşit pedeapsa, iar acum e solicitată să dea lecţii de bună purtare naţiunii în extaz. În cel mai bun caz, telespectatorul în cauză poate pricepe că în ţara lui de glorii, ţara lui de dor importantă este notorietatea, indiferent cum a fost ea dobândită. De unde şi perplexitatea lui juridică: cum, dom’ne, marele fotbalist Gică Popescu nu este preşedintele F.R.F.? Păi, de ce numai primarul de la Jilava a putut fi ales în funcţie în vreme ce se afla cazat la mititica?! Unde e egalitatea de şanse pe care ne-⁠o propovăduieşte doamna UE de trei ori pe zi: dimineaţa, la prânz şi seara?!…

0

Cum am putea îmbunătăți acest articol?


+
=


Verify Human or Spambot ?

Despre Gelu Negrea

Gelu Negrea este critic si istoric literar, romancier, jurnalist si regizor. A absolvit Facultatea de Filologie (Universitatea Bucuresti, 1969), Facultatea de Ziaristica – curs postuniversitar (1981) si Facultatea de Regie de teatru (1994). Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Volume [...]

Vezi descriere completă

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Sunt de acord cu termenii si conditiile Contemporanul.ro: Contemporanul.ro isi rezerva dreptul de a sterge/edita orice comentariu si de a interzice postarea comentariilor care depasesc limitele limbajului civilizat, comit atacuri la persoana precum comentariile cu tenta antisociala, caracter rasist sau xenofob.

*

Anticariat online

Pin It on Pinterest

Subscribe To Our Newsletter
Get the latest business resources on the market delivered to your inbox.
Subscribe Now